Tatăl meu avea cai. În viața lui zbuciumată, căci mai mult decât își poate închipui cineva o viață omenească, tatăl meu a trăit puțin și cu teribile zduncinături brutale – nu discut pe larg acum povestea lui, că n-am discutat-o niciodată.
El și caii lui erau o ființă, cu ei se alina, cu ei se înfrățea, el pe ei și ei pe el se cunoșteau, își înțelegeau și alinau durerile sufletului. Într-o zi, după colectivizare, i-au fost luați lui tata caii, dar unul dintre ei, sur și blând ca un miel la mângâiat, iute ca un fulger la trap, se vedea că suferă de această strămutare, ca un om izgonit din casa lui. Ajuns pe mâna unui „conducător de atelaj” cum li se spuneau în termeni fasonați după limbajul ridicol socialist căruțașilor CAP-ului care ciomăgeau caii, se oprea în dreptul porții casei noastre, întorcea capul spre unde intra altădată fără să fie cârmuit de hățuri, căci locul acela-i aparținuse și lui și-acolo era întreținut și iubit fără margini de tata. Acolo, oprit în loc pe drum, necheza și nu se mai dădea urnit până când zbirul de pe scândura căruței nu întorcea biciul și-i croia cu cotorul de lemn lovituri câinești.
Ca să pricepeți însă că așchia nu sare departe de tată, pot să vă spun doar atât: eu, tata și calul semănam până la minte – acolo interveneau niște blocaje, căci tata era fenomenal de deștept, iar calul incredibil de dârz. În rest semănam aproximativ în unele privințe și categoric în altele.
Am să vă spun acum ceva ce vă poate scoate din corzi, dacă aveți simțul umorului. Mă întrebam și eu pe atunci și mă întreb și acum cum se putea lega între om și cai atâta afecţiune. În general n-aș ști să spun, dar afecțiunea dintre caii lui tata și tata poate că are una dintre explicații și în următorul fapt: de multe ori se îmbătau caii…!
Cum așa?! Iată cum: tata le dădea bere! Așa mai scăpa sărmanul de gura mamii și așa-și făcea drum săracul la o dugheană ca un bordei de calici, unde beau sătenii pe marginea șanțului câtu-i ziulica de la răsărit la apus, cu pauză când soarele era sus și se duceau femeile la ei cu de-ale gurii. Își lua tata de băut cât și ce și-o fi luând, dar musai lua și câteva halbe de bere pentru cai. Se-ntorceau târziu acasă, tata cântând romanțe în coșul căruței și caii beți în hamuri.
Odată, de Paști, tata s-a dus călare la denii. A legat el calul de un copac și, sprijinit în tocul ușii pridvorului bisericii o fi ascultând vreo frântură de liturghie, fără să observe că la un momentdat calul luase năluc, nu se știe de ce și s-a smuls din legătoare, iar ținând-o într-un trap s-a dus direct la cârciumă, fără tata. Oamenii îl cunoșteau și i-au dat de băut. Calul s-a îmbătat rangă. Nu i-a trebuit tatii mult să îl caute, că și el tot acolo se trăgea, așa că a hotărăt să înceapă de acolo căutarea. L-a și zărit de departe, zăcea lat în șanț. Ce să vezi…! Tata, milos – dacă n-ar mai fi știut el ce-i aceea mahmureala, atunci cine? – o oblădit, bietul cal, i-a dat apă de băut, a turnat și peste el câteva găleți, i-a băgat în gură bicarbonat, i-a turnat zeamă de varză, i-a vârât degetul pe gât, i-a pus un țol ud pe cap…, mă rog, a făcut și tata ce știa că-i trebuia și lui când ajungea și el să fie în halul în care se afla beteagul animal…!
Asta-i povestea! Să vă fie de-nvățătură: nu luați calul la biserică pentru că fuge de fumul de tămâie și savurează spuma de bere…, așa, ca tata, iar mai nou, așa ca mine…!

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

S-au îmbătat caii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 aprilie 2025