Scrisoare pastorală –

Foaie periodică gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi,

Anul XXVI(2026),  nr. 571(16 –30 Septembrie)

Dragii mei enoriași!

Septembrie.  De câte ori vine septembrie auzim mai bine gălăgia de copii, râsul, ţipătul şi paşii lor. De câte ori vine septembrie se varsă o picătură de copilărie şi de nostalgie în sufletul fiecăruia dintre noi. Ne amintim c-am fost şi noi cândva pui de oameni, că am avut aceleaşi gânduri, aceleaşi speranţe, aceleaşi idealuri şi aceleaşi poticniri.

Trec pruncii iar la şcoală şi înfloreşte primăvara în râsul lor. E atât de sincer, atât de spontan, atât de curat. Într-o lume crispată, alergândă, orbită de setea de bani, de putere, de înavuţire, o lume în care rânjetul a luat demult locul zâmbetului de copil, septembrie produce un adevărat impact în mulţi dintre noi. Redescoperim râsul şi bucuria de copii, minunile acelea ale lumii, pe care aproape le uitasem. Pentru o clipă măcar, dacă uităm ura, intrigile, procesele, afacerile, temerile, războaiele, catastrofele şi toate celelalte griji ce ne apasă zi de zi ca o povară şi ca un blestem, e bine, e foarte bine.

O clipă măcar de s-ar simţi iarăşi fiecare dintre noi copil, cu suflet curat şi înfloritor, cu sinceritatea pe buze, fără ură în privire, cu casa sufletului măturată şi înnoită, septembrie ar fi, într-adevăr, sub zodia Fecioarei, a renaşterilor, a copilăriei umanului din noi.

Nu lăsaţi septembrie să treacă, fără să vă limpeziţi sufletul cu reînvierea copilăriei din voi. Scoateţi-o dintre amintiri, dintre rufe aruncate, spălaţi-o, curăţiţi-o şi îmbrăcaţi-vă sufletul cu ea măcar o clipă. Dacă nu veţi reuşi, înseamnă că aţi murit demult, că sufletul vi s-a pietrificat, că nici o bucurie adevărată nu o mai puteţi trăi. Din energiile benefice ale Cosmosului, lăsaţi-o pe cea mai frumoasă să se reverse în  sufletul vostru. E cea mai de preţ comoară din câte sunt pe pământ şi cel care nu o are e sărac, e prea sărac pentru a mai fi Om.

*

Glasul din pustie. Comemorăm la 29 August Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Mai avem și alte zile dedicate marelui proroc  în timpul anului, dar aceasta este cea mai zguduitoare. Și e pusă tocmai la sfârșitul anului bisericesc! S-ar părea că rămânem cu gustul amar, că binele, adevărul, dreptatea sunt condamnate la decapitare, în timp ce imoralitatea, dictatura, bunul plac, crima și criminalii trec în anul următor triumfători!

Ioan  nu era un oarecare. Ioan era un intelectual al vremii sale, un om ancorat în realitate, care vedea nedreptățile la tot pasul și nu se sfia să le demaște, cu orice preț și cu orice risc. Ioan striga în mijlocul orașului, la porțile palatelor, în fața mulțimilor, că dezmățul și corupția mai marilor au depășit limitele, că birurile puse pe umerii muritorilor de rând au devenit insuportabile, strivitoare, că dreptatea umblă cu capul spart, iar nedreptățile strigătoare la cer se întâlnesc la tot pasul. Auziți-i glasul: ,,pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care voi nu voiţi să le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar, dar foarte puţin vă interesaţi de îndeplinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!”

 Ioan era un om învățat. În pustia Kumranului, în peșterile de acolo citise în bibliotecile esenienilor, cele mai bogate după biblioteca din Alexandria, mii de pagini ale scrierilor de tot felul ale oamenilor învățați ai lumii vechi. Se retrăsese acolo, renunțând la confortul lumii. Prefera să mănânce rădăcini și lăcuste decât delicatesele din palatele mai marilor zilei. Prefera să suporte arșița soarelui și a nisipurilor decât  să se lăfăie în răcoarea piscinelor și umbra grădinilor. Ioan ar fi făcut o carieră politică strălucită, dacă ar fi cântat în strune stăpânilor zilei, dacă ar fi devenit lup asemenea lor. El a vrut și a reușit să rămână oaie până la ultima suflare, în sensul că nu a făcut nici un compromis, nu a învățat limba lupilor și nici n-a urlat ca ei. Nu-i era frică de stăpânii zilei, nu-i era frică nici chiar de rege, ci, riscându-și libertatea, sănătatea și viața, spunea adevărul despre tot și despre toate.

Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Ioan ar fi fost un ziarist de înaltă clasă. Putea să aibă avere, putere, funcții, dar a preferat sărăcia și curățenia, credința și simplitatea, convins fiind că acestea sunt cele mai trainice podoabe ale sufletului, că toate celelalte sunt ceață și umbră amăgitoare. Ioan a devenit glasul lui Dumnezeu în lume, condeiul cu care dumnezeirea și-a exprimat dezaprobarea, revolta și scârba față de decăderea mai marilor zilei. Ioan a fost vocea miilor de oprimați și de nedreptățiți ai vremii sale și dintotdeauna. Sărbătoarea lui încheie anul bisericesc, dar sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului deschide noul an bisericesc, dând astfel și speranța că idealul lui Ioan nu a murit odată cu el. Idealul lui Ioan avea să fie continuat de Însuși Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos.

Ioan poate fi propria noastră conștiință, care strigă cu toate puterile ei și protestează de câte ori noi încălcăm voia lui Dumnezeu. Din păcate, îi aud glasul puțini, foarte puțini și tot mai puțini dau urmare îndemnurilor ei. Ioan nu a murit. Ioan continuă să trăiască prin fiecare dintre noi, care avem curajul să ne apărăm adevărul, dreptatea, credința, limba, tradițiile și Țara.

*

           Vițica viorie. Era prin 1962. Colectivizarea era în toi. Primar la Malovăț era din Bârda. Puțini se treceau la colectiv ,,de bunăvoie și nesiliți de nimeni”, așa cum erau puși să scrie în cerere. Pe mulți îi constrângeau în fel și chip, îi amenințau, îi șantajau, până îi determinau să se treacă. Pe bunicul de pe mamă îl arestaseră, fiindcă își luase grâul din Copaina. Îl semănase în toamna  anului precedent. Primăvara s-a comasat terenul respectiv și a fost trecut în proprietatea ceapeului, urmând ca  proprietarilor încă neînscriși să li se dea în schimb terenuri în locuri accidentate, neproductive. I s-a pus în vedere bunicului meu că nu mai are voie să-și secere  grâul. Bunicul și-a luat cei doi fii mai mari, ginerele, adică pe tăticu, și au plecat la Copaina. Când cosiseră jumătate locul, a venit primarul cu alți funcționari ai primăriei și cu milițienii. Au vrut să-i alunge din loc. Bunicul a ridicat coasa și le-a spus: ,,- Care intră pe locul meu, astăzi i se știu anii! Eu am semănat grâul, eu mi-l iau! De aici încolo faceți ce vreți!” S-au retras, dar la câteva zile au venit să-l aresteze. O lună a stat fugar prin oraș, după care s-a predat. A fost condamnat un an muncă silnică pentru ,,tulburare de perimetru”. A făcut închisoarea la Pitești, împreună cu Sabin Ploștinaru din Bârda.

Într-o zi, la poarta noastră a oprit trăsura dispensarului veterinar. În trăsură era doctorul Hogea, un om gras de peste 100 kg. și asistentul său, Popescu Vasile din Malovăț. Pe capră era vizitiu Mănescu Ulis din Malovăț. A ieșit tata. Acolo, în uliță, aduna iagude(dude) vecinul Gheorghe Luca. Asistentul a coborât din trăsură, l-a strigat pe tăticu și i-a spus în auzul tuturor: ,,- Nicolae, am venit să-ți vedem vitele și să le constatăm starea de sănătate!” ,,-Bine ați venit!” le-a răspuns tăticu, fără prea multă tragere de inimă. De la poartă până la grajd era oarecare distanță. Domnul Popescu l-a luat pe tăticu de braț și a început să-i vorbească încet, dar grăbit. Se cunoșteau demult, erau chiar prieteni, deși tăticu era mult mai tânăr. ,,- Mă, Nicolae, ia spune-mi tu mie, ce tot ai tu cu cocoana primarului, mă?” ,,- Dă-o dracului, nea Vasile, că n-am nimic cu ea!” ,, – Atunci ce are ea cu tine, mă?” ,,- E supărată că am concurat-o duminică la biserică. S-a strigat la licitație fânul din curtea bisericii și m-am înscris și eu la licitație”. ,,-Și care l-ați luat?” ,,- Eu l-am luat, dar a ajuns prea scump!” ,,- Bravo, mă! Nu contează cât a ajuns! Contează să știe că mai poate să și piardă! Lasă asta, însă! Mă, Nicolae, ăștia vreau să te bage în pușcărie!” ,,-Se poate, mă, nea Vasile!” ,,-Se poate! Zice că cocoana a aflat de la unu Țușu, cine-i ăla?”  ,,-Vecinul care vorbește cu domnul doctor!” ,,-Mda! A aflat că ai tăiat vițelul. Îl chemă primarul azi-dimineață pe doctor la primărie și-l trimise să constate și să-ți facă acte. Tu spune-mi adevărul: ai sau nu vițelul?” ,,- Nea Vasile, l-am tăiat! Am greutăți, nevoi și l-am tăiat!” ,,-Gata, Nicolae, te-am înțeles. Să știi că eu vorbii pe drum cu domnul doctor. Nu vrea să-ți facă rău. Îi faci și tu o masă mâine!” ,,-Da, nea Vasile, spune-mi ce să aduc?” ,,- Aduci vreo 30-40 de ouă fierte, o pâine coaptă în țest, o găină friptă, iei de la soacră-ta de la Colibași cinci kile de vin altoit și dimineață, când se crapă de ziuă, vii la dispensar. Eu te aștept acolo!” ,,- Gata, nea Vasile, fac cum zici dumneata!” ,,-Acum lasă-mă pe mine!”

Între timp, ajunseseră în grajd. După ei venea Ulis, vizitiul. Vasile Popescu s-a uitat în grajd și a strigat cu voce tare, să-l audă și vecinii: ,,- Domnule doctor, veniți să vedeți ce vițică are Nicolae! Parcă-i de pe carte! Extraordinar de frumoasă. E viorică în păr, cu pinteni albi și țintă în frunte! Veniți, domnule doctor, s-o vedeți!” ,,-Păi, dacă ești dumneata cu nea Ulis acolo, nu mai e nevoie să vin și eu!” a zis doctorul și a continuat discuția cu vecinul. ,,- Măi, Nicolae, mă, bată-te norocul, frumoasă vițică mai ai, mă! Din asta faci vacă pentru douăzeci de ani!”

Cu astfel de vorbe, Vasile Popescu și Ulis Mănescu s-au întors la trăsură, au urcat și au plecat. A doua zi, cu noaptea-n cap, tăticu a fost la dispensar și a rezolvat problema, așa cum primise indicațiile. Greu i-a fost primarului și mai ales coanei sale să înțeleagă că l-au scăpat din mână de data aceea pe tăticu.  Când mai venea Vasile Popescu prin sat și se întâlnea cu tăticu, discutau ca buni prieteni. De fiecare dată îi mulțumea tăticu. Vasile Popescu îi spunea: ,, – Măi, Nicolae, trebuie să  ne ajutăm între noi, că altfel ne ia valul, mă! Apa trece, pietrele trebuie să rămână!”

*

Cuvinte duhovnicești. Din scrierile Sf. Tihon de Zadonsk am selectat rândurile de mai jos, fiindcă sunt pline de învățătură, o adevărată școală duhovnicească. Iată-le:

,,Vezi că aceia care sunt doritori de a învăţa artele, ştiinţele şi înţelepciunea lumească intră în şcoli şi studiază la dascăli iscusiţi, ascultă îndrumările acestora şi iau aminte la reguli, călăuzindu-se de ele în faptele lor, căci altfel nu pot învăţa, dacă nu le săvârşesc pe toate după povăţuirile şi legile date de către dascăli. Asemenea şi creştinilor – ucenicilor lui Hristos – li se cuvine să se înveţe de la Dânsul dacă vor să capete înţelepciunea duhovnicească şi cerească, aşa după cum Însuşi El ne zice: „Învăţaţi-vă de la Mine” (Matei 11, 29), întrucât El este Înţelepciunea Ipostatică a lui Dumnezeu, „Cel Ce de la Dumnezeu S-a făcut pentru noi înţelepciune” (1 Corinteni 1, 30), şi trebuie ca ei să fie cu luare-aminte la preasfintele şi preaadevăratele Sale dogme, învăţături şi legi care ne sunt date în sfânta Sa Evanghelie – dumnezeiasca şi cereasca şcoală. Din acestea învăţăm adevărata pocăinţă, credinţă, smerenie, dragoste, răbdare, blândeţe şi multe altele, căci tocmai în ele stă înţelepciunea creştinească a duhului, care este dispreţuită şi umilită înaintea lumii, însă preamărită înaintea lui Dumnezeu. Învăţătorii cei iscusiţi, când ne vorbesc despre legile ştiinţelor, ne arată şi chipul în care se pot înfăptui acestea, căci legea în sine, fără o pildă grăitoare, puţin folos aduce, sau aproape nici unul. Dorind să-i înveţe pe ucenicii lor, dascălii le şi arată în faptă învăţătura legii, pentru ca ei, privind la regulă şi totodată la lucrare, mai bine să deprindă a săvârşi acele lucruri. Asemenea, creştine, a făcut şi Hristos, Cerescul şi Preaînţeleptul nostru Învăţător. El nu ne-a înfăţişat doar dogmele învăţăturii Sale cereşti, ci ne-a pus dinainte şi chipurile ei, după cum ne şi zice: „Pildă v-am dat, ca şi voi să faceţi aşa cum am făcut Eu cu voi” (Ioan 13, 15). Ne-a învăţat smerenia, răbdarea, dragostea, blândeţea şi toate celelalte virtuţi şi a binevoit să ni le arate prin fapte pe acestea, atunci când S-a smerit pentru noi chiar şi până la spălarea picioarelor ucenicilor (Ioan 13, 5); a răbdat şi a fost „ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8); i-a iubit pe vrăjmaşii Lui şi s-a rugat pentru ei: „Părinte, iartă-le lor!” (Luca 23, 34); şi astfel ne-a înfăţişat un chip viu şi neprihănit al unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu, în care stă adevărata înţelepciune. Aceasta este marea învăţătură pe care ni se cuvine să o deprindem de la Dascălul nostru Hristos, dacă voim a fi învăţăceii Lui, adică a fi creştini. Căci un creştin nu este altceva decât ucenicul lui Hristos.

*

De ziua mea. Cu puțin timp în urmă, fostul cântăreț al parohiei noastre, Domnul Cristian Stănciulescu, ne-a trimis o poezie personală cu acest titlu. Degajă multă emoție!

,,Urează-mi, Doamne, „la mulți ani!”

Măcar o dată în cuvinte,

Căci de mic eu tot Îți cânt

„Iubi-Te-voi” pe Tine, Sfinte!

Te mai rog cu plecăciune,

Căci lacrimile-mi sunt în temniți,

Dă-mi ce vrei, dar nu-mi lua taina

Cântului din pavecerniți!

Într-o zi-mi vei da să văd

Lumina ultimului răsărit!

Ia-mă, Doamne, sus la Tine

Și dă-mi o strană ca să-Ți cânt smerit!

Iar de-o fi să mor de dor

De tată, frate, țară, ori de mumă,

Dă-mi, Doamne, în piept să port

Măcar atât: inimă bună!

Și-n urma mea de nu va plânge

Vreun ochi de rudă la morminte,

Te rog, Doamne, să-mi răcorești

Sufletul, cu rouri sfinte!

Iar de-o fi ca-n astă viață

Noroc în dragoste să n-am,

Sfințește-mi, Doamne, măcar dorul,

Să-l poarte inima de hram!

Hotărât-ai să n-am parte

De vreo iubire pământească?

Te rog, Doamne, în dar s-o dai

Celor ce m-au rănit, pe toată!

Dar cu o clipă înainte,

Binecuvântează-i și îi iartă!

*

Sinceritatea. La seminar, regretatul meu profesor de greacă și latină, Părintele Pr. Prof. Nicolae Petrescu, care era o adevărată enciclopedie ambulantă, ținea întotdeauna să zăbovească asupra cuvintelor, expresiilor. Ne spunea despre fiecare ,,câte o poveste”, după cum zicea dânsul. Datorită acelor povești învățam câte ceva din tainele limbilor clasice cu plăcere. Îmi amintesc, spre exemplu, ce spunea despre cuvântul sinceritate. Nu am mai găsit nicăieri această explicație și tocmai de aceea o menționez aici. Părintele Petrescu spunea că ,,sinceritate” provine din cuvintele latinești ,,sine” + ,,cera”. În traducere înseamnă ,,fără ceară”. La romani exista următorul obicei. Din cauza căldurii foarte mari, trupurile celor morți se desfigurau foarte repede, intrând în putrefacție. Din cauza aceasta, familia decedatului, imediat după moarte, făcea o mască. Aplica ceară moale pe fața mortului, o presa ușor, până când această peliculă de ceară lua forma feței defunctului. Lăsau această mască pe fața mortului. Între timp, fața se deforma, dar deasupra rămânea masca. Toți cei care veneau să-i aducă ultimul omagiu vedeau masca și-și aminteau de cel decedat. Numai rudele și prietenii apropiați doreau să vadă adevărata față a mortului și atunci spuneau: ,,- Sine cera!” Cineva lua masca de pe față și astfel se vedea adevărata față a mortului. De aici a rămas termenul ,,sinceritate”, care înseamnă tot un fel de  arătare a adevăratei fețe, fără ascunzișuri, fără minciună, fără joc de teatru, fără falsitate în relațiile cu semenii. Așa-i că nu-i grea limba latină? Cu un profesor ca Părintele Petrescu cred și eu!

*

Bunul simț pe cale de dispariție! Cu oarecare timp în urmă, am participat la o înmormântare în Patagonia. Numai acolo putea să se întâmple cele ce vă relatez mai jos. Aici în nici un caz, fiindcă ai noștri sunt oameni serioși!

Așadar, la cea înmormântare mi-a fost dat să văd o bunică venind cu nepoțeii de mână. Nimic neobișnuit, numai că bunica era îmbrăcată doar în … chiloți! Da, ați citit bine! Un crac era negru și un altul multicolor. Privită de la distanță, părea a avea ceva între codobatură și coțofană. Bieții oameni aflați de față, s-au șters bine la ochi și de mai multe ori, nevenindu-le să creadă. Și, totuși, bunica era doar în chiloți. Veți zice că era săracă. Exclus acest motiv. O cunoșteam  și știu că provenea dintr-o casă înstărită. Veți zice că era cald. E adevărat, dar nimeni dintre ceilalți nu depășiseră limitele bunului-simț privind îmbrăcămintea, conștienți fiind că ei au venit la o înmormântare, nu la o baie publică.

Bunica respectivă a mers liniștită cu convoiul mortuar până la biserică. Fiindcă tot ajunsese până acolo, a intrat și în biserică. Nu se putea să nu o vadă și sfinții! A mers până la cimitir și apoi la pomană. Nu a fost de ajuns, ci a trecut să ajute și la împărțirea bucatelor, făcând pe chelnerița.

Cu ani în urmă mi s-a mai întâmplat să vină la o înmormântare nepoata moartei, parfumată cu mirosuri stridente, încât nepoata puțea mai tare decât moarta. Mai avea acea nepoată mai bine de un kilogram de bijuterii și mărgele atârnate de gât, de urechi, de păr, de mâini și nu știu pe unde. Parcă era un manechin la un magazin de bijuterii!

Din motive obiective, mă opresc aici. Orice asemănări cu cazuri și persoane de pe la noi sunt pur întâmplătoare. Vă rog pe Dvs. să faceți comentariile cuvenite cu privire la cele două  femei de mai sus. Credeți că bunul-simț e pe cale de dispariție? Credeți că vârstnicii de acest gen mai au credibilitate în fața tinerilor și copiilor de a le fi modele de comportament? Asta ca temă pentru acasă!

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Olteanu Paul-Lucian(București), fiu al satului Bârda și Domnul Sârbu Marian din Tr. Severin: câte 400 lei; Doamna Elisabeta Leferenz(Nürnberg-Germania): 263 lei; Domnul Zgarcea Cornel(Tr. Severin): 200 lei; Doamna Filip Cornelia(Tr. Severin): 100 lei și altele mai mici.

Le mulțumim cordial. Dumnezeu să le răsplătească!

*

În luna septembrie s-a donat pâine credincioșilor participanți la biserică, astfel: 6 Sept.(Malovăț): 210 pâini; 8 Sept.(Malovăț): 120 pâini; 13 Sept.(Bârda): 160 pâini; 14 Sept.(Bârda): 58 pâini; 20 Sept.(Malovăț): 180 pâini; 27 Sept.(Bârda): 125 pâini. Așadar, în luna septembrie s-au donat 853 pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 1,40 lei/buc. astfel:  6 Sept.(Malovăț): 260 pâini; 13 Sept.(Bârda): 540 pâini; 14 Sept.(Bârda): 41 pâini; 20 Sept.(Malovăț): 270 pâini; 27 Sept.(Bârda): 506 pâini. Așadar, în luna septembrie s-au donat 1.617 pâini.

*

Contribuția de cult. La sfârșitul trim. III al anului constatăm că în parohia noastră contribuția de cult s-a achitat astfel: în Malovăț au achitat 87,60% din familii; în Bârda au achitat 92,20% din familii. La nivel de parohie au achitat contribuția de cult 89%. Cele 11% din familiile restante nu sunt toate sărace. Unele au, săracele, 2-3 autoturisme, tractor, vilă, servicii onorabile și multe altele. Astfel de familii au oficiat la bisericile noastre 1-2 botezuri în ultimul an, salută și vorbesc cu preotul, dar…. au uitat să-și achite contribuția. Se mai întâmplă! Precizăm că în parohia noastră contribuția de cult nu reprezintă o sumă fixă, impusă. Fiecare dă cât vrea și dacă vrea. Indiferent dacă achită sau nu ceva pentru contribuția de cult, preotul îi stă la dispoziție 365 zile pe an, 24 ore pe zi. Serviciile religioase în parohia noastră sunt gratuite, indiferent dacă solicitantul a achitat sau nu ceva pentru contribuția de cult. Dacă i se pare cuiva că sunt condiții prea grele, negociem și mai scădem!

*

Plăți. În cursul lunii august am efectuat câteva plăți mai mari, astfel:  3.458 lei cele 2.470 pâini donate și vândute în luna septembrie; 2.520 lei tipografiei pentru cartea lui C. Popian (plată suportată de nepotul autorului); 1.493 lei parchetul donat Azilului Strehaia; 704 lei Direcției Agricole(sumă virată eronat); 397 lei  impozit; 363 lei hârtie de scris; 326 lei poștei pentru colete;  86 lei două drapele pentru biserica de la Bârda; 50 lei curentul electric;

*

Excursii-pelerinaj. Joi, 5 noiembrie, vom face o excursie-pelerinaj la Mănăstirea Prislop și la mormântul Sf. Arsenie Boca. Până acolo vom vizita mănăstirile Vișina și Lainici, iar în drumul de întoarcere Mănăstirile Caransebeș și Piatra Scrisă. Încă nu știm prețul.

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 570, în ,,Armonii culturale”, Adjud, 28 sept. 2026, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 28 sept. 2026, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); Casa părintească, în ,,Națiunea”, București, 3 oct. 2026, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor);

*

Parohia noastră a publicat cartea Prof. Constantin Popian, Proze, traduceri, dialoguri, mărturii(390 pag.). Costul lucrării a fost suportat de nepotul autorului, P. C. Pr. Cătălin Dragu de la Roma, fost coleg al subsemnatului la Seminarul Teologic din Craiova, care a preluat întregul tiraj, cartea urmând a fi donată participanților la simpozionul de la Rm. Vâlcea, ce se organizează vineri, 16 octombrie, la Muzeul Județean de acolo.

Profesorul Constantin C. Popian urmează în toată activitatea sa directivele ministrului Spiru Haret privitoare la ridicarea nivelului cultural al maselor. Folosește  elevii săi de la Seminarul Teologic din Bistrița,  persoanele cu talent din zonă, iar în timpul prizonieratului din Germania prizonieri din lagăr și pregătește piese de teatru. Se deplasează cu formațiile sale prin orașele și satele Olteniei, în școli, în instituții; în Germania face din lagăr un adevărat locaș de cultură.  Alcătuiește și traduce el însuși piese de teatru din limba germană și nu numai. Culege folclor și-l prelucrează,  colaborează cu articole la diferite publicații locale. În ciuda tuturor greutăților și nenorocirilor ce s-au abătut asupra vieții și casei sale, a continuat să muncească asemenea unui rob în ogorul înțelenit al culturii românești. Putem spune că toată viața lui a fost ca o făclie, care a ars necontenit și a luminat în jur  semenii și sufletele lor însetate de cultură.  Rezultatul acestor strădanii a fost șirul lung de intelectuali, ce s-au impus mai târziu în peisajul cultural al Olteniei și nenumărații beneficiari mărunți ai acestor nestemate acte de cultură.  

*

Simpozioane. Muzeul Județean din Rm. Vâlcea organizează în ziua de 16 oct. un simpozion dedicat Prof. Constantin Popian. Acesta a funcționat ca profesor la Seminarul Teologic de la Rm. Vâlcea în prima jumătate a veacului trecut. Părintele Ionică Sfetcu de la Bârda a fost elevul dumnealui. A fost invitat la simpozion și preotul Dvs. Tocmai a tipărit încă o carte a Prof. Constantin Popian, PROZE, TRADUCERI, DIALOGURI, MĂRTURII.

*

Zâmbete.☺Prima zi de școală. Profesorul spune: ,,-Dacă aveți o întrebare, vă rog să ridicați mâna!” Unul dintre elevii din ultimele bănci ridică imediat mâna și așteaptă. ,,-Ai vreo întrebare?” ,,-Nu!! Doar verificam dacă sistemul funcționează!” ☺Prima zi de școală… Profesoara: ,,-Dorele, cum îţi imaginezi tu şcoala ideală?”  ,,-Închisă, doamnă, închisă!” ☺ Somnul adânc ajută la prevenirea îmbătrânirii, mai ales dacă dormi la volan! ☺Pe vremea mea copiai ca să iei un 5, nu ca să ajungi doctor! ☺ Când profesorii nu lasă repetenți, suferă toată țara.☺ Când femeia tace, să n-o întrerupi! ☺Lângă zidul unei facultăți ședea un țăran cu un vițel de funie. ,,-Ce faci, bade, cu dobitocul aici?” ,,-Dobitocul e la examen! Ăsta-i doar șpaga!” ☺ Zâmbește azi! Mâine poate e prea târziu! ☺ Trăim într-o țară bogată! De două mii de ani se fură din ea și tot mai este!

*

Program. În cursul lunii noiembrie avem următorul program de slujbe: 1 Nov.(Malovăț); 7 Nov.(Malovăț-Bârda); 8 Nov.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12.30); 14 Nov.(Malovăț-Bârda); 15 Nov.(Malovăț); 21 Nov.(Bârda, pomeniri la ora 8; slujbă la Malovăț); 22 Nov.(Bârda); 28 Nov.(Malovăț-Bârda); 30 Nov.(Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12.30). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul  0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

by

Referinţă Bibliografică

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi, Anul XXVI(2026),  nr. 571(16 –30 Septembrie)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 octombrie 2026