18 Martie 2022, Biserica din Piața Dacia, Timișoara. În stânga, Silvia-Gabriela Almăjan. În dreapta, Petru Vasile Tomoiagă. În centrul imaginii, Eugen Dorcescu.

SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN
PETRU VASILE TOMOIAGĂ – UN POET AL TOAMNEI

Nimic mai plăcut, când, afară, toamna își intră în drepturi, iar vântul începe să muște din trupul său înfrigurat, când frunzele prind culori aprinse și, grațioase, părăsesc crengile copacilor, antrenate într-un dans magic, când sufletul împovărat simte că se mai apropie un sfârșit de an, nimic mai plăcut decât să savurezi, la gura sobei, un volum de versuri. Și nu orice versuri! Sunt poemele unui scriitor contemporan, pe care, personal, îl apreciez și îl admir mult – Petru Vasile Tomoiagă, un poet al toamnei.
Volumul la care mă voi referi în cele ce urmează este Soarele albastru, apărut la Editura Marineasa, din Timișoara, în anul 2000. Titlul anticipează complexitatea metaforică a textului, el însuși fiind o metaforă.
Compozițional, remarcăm existența a două secțiuni: ANOTIMPURI și ILUZIA UMBRELOR. Aceste două titluri ,,anunță” tematica secțiunilor – cea dintâi conține poeme de un farmec aparte despre cele patru anotimpuri, iar în cea de a doua sunt evocați mari scriitori români.
Ce frumoasă și ofertantă este limba română! Lucian Blaga spunea că ,,Limba este întâiul mare poem al unui popor”. Poetul Petru Vasile Tomoiagă pare să îi sporească farmecul: printr-o îmbinare măiestrită a cuvintelor, textul se desfășoară în toată splendoarea sa, invitând cititorul la meditație.
Există două posibilități: atunci când un poet scrie numeroase poeme despre un anumit anotimp, fie acela este sezonul său preferat, fie, dimpotrivă, îl detestă și această aversiune îl determină să-și exprime revolta în repetate rânduri. De pildă, Vasile Alecsandri, Bardul din Mircești (cum este supranumit), este autorul multor pasteluri despre iarnă. Dar să fim atenți la afirmația lui George Călinescu din Istoria literaturii române: ,,Alecsandri, în care clocotește cine știe ce sânge insular, are oroare de frig, de sforțare fizică, de mizerie” (p. 261).
Pentru Petru Vasile Tomoiagă, toamna înseamnă încântare, izvor de inspirație: ,,De ce mi-e toamna dragă ne-ncetat/Și o iubesc prin tainice sentințe”? (Pe tâmple). De altfel, primele 19 poeme sunt închinate toamnei, apoi șase creații sunt despre iarnă, patru pentru primăvară, o poezie despre vară, urmate de Anotimpuri, poem ce echilibrează această primă parte, iar în final o Adresă: ,,Pe o stradă a universului/locuită de Pământ,/Pe o stradă a pământului/locuită de Viață,/Pe o stradă a vieții/locuită de Oameni,/Pe o stradă a oamenilor/locuită de Flori,/ trăiesc eu;/pe o stradă a florilor/locuită de Vise”…
În poemul de început, Am un ținut, vocea lirică îi aparține toamnei înseși, care parcă se ,,mândrește” cu toate bogățiile sale. Verbul a avea, folosit la persoana întâi, singular, apare de cinci ori: ,,Am un ținut de frunze ruginite”, ,,Am ploi mărunte, nesfârșite parcă”, ,,Am cerbi pierduți în coame de păduri”, ,,Am munții neciopliți, înalți și puri”, ,,Am un ținut de timp căzut pe creste”. Epitetul este figura de stil predominantă aici și poate fi observat, uneori după substantiv, alteori, pentru accentuare, înaintea acestuia: frunze ruginite; ierbi brumate; oase ostenite (epitet personificator); putrede uluci; ploi mărunte, nesfârșite; soarele îndepărtat, discret; munții neciopliți, înalți și puri; mirajele celeste.
Toamna, deși numită ,,anotimpul trist, bolovănos”, este ,,capabilă” să aprindă focul iubirii: ,,Timpul verde-putred-răcoros/Mi-a aprins în suflet vâlvătaia” (Pe târziul viilor), iar imaginile artistice din același poem sunt de o expresivitate uimitoare: ,,Cerul s-a împlumburit a toamnă,/Șesul e de toamnă încărcat/Numai vântul suflă într-o toană/Pe târziul viilor brumat”.
O poezie în care predomină trecerea necruțătoare a timpului este Culorile ne ruginesc… 
Alcătuită din 14 versuri, cu măsură de 10 silabe și rimă încrucișată, poezia aceasta combină nuanțele anotimpului, cu bogățiile sale. Culorile toamnei impregnează totul. De această dată, lexemele – mărci lirice sunt folosite la persoana I, plural. Acest ne poate face referire la doi îndrăgostiți, la emițător și receptor, sau la oameni, în general: ,,Izbește toamna ca un val de stropi/Ce se ridică undeva în nori – /Culorile ne ruginesc în ochi,/Pe buze cerul strigă viu cocori/Plânge melancolia în desagi (…) Despoi copacii de nescrise coale/Peste cărări cu umblet mai puțin/Apusul prins pe zare în pumnale/A înroșit nebănuit, vergin”. Superbă este și imaginea din final, în care pământul, printr-o comparație subînțeleasă cu un măr, ,,se prăvale” (licență poetică) în univers: ,,Și măr prea copt pământul se prăvale/În univers ca-ntr-un arhaic scrin…”.
,,Vocea” toamnei se face auzită prin glasul de cocori, prin vântul-orgă, în peisajul vast, unde sunt prezente bruma-stafie albă, roadele ce ,,clinchetesc a salbă”, ploaia, rugina. Versurile ,,Prin mine toamna strigă un cocor/Ce trece mut, împovărat de dor…” sugerează regretul scurgerii unui an pe care toamna parcă îl cheamă din nou.
Poemul Clipe amintește, prin tonalitate, încă de la început, de lirica lui Nichita Stănescu, dar și de poezia dedicată lui Eminescu de Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume. Clipele sunt, de fapt, cele patru anotimpuri. Fiecăruia, autorul le-a consacrat câte o strofă. Primăvara – miracol apărut parcă dintr-o eroare ce a înnebunit pământul – se simte cel mai bine la țară: ,,Dumnezeu a răsturnat/acuarela de verde…/Pământul și-a ieșit din minți…/Miracolul acesta/a fost simțit mai bine la țară/și omenii l-au numit/PRIMĂVARĂ”. Vara aduce tristețe ,,pleoape grele”, ,,tăcere în suflet”, iubire trecută în neființă – ,,iubirea mea doarme/departe de mine/prea sus…”. Termenul ,,iubire” impune, și în acest context, multiple semnificații: ființa iubită trecută în eternitate, iubirea divină, sentimentul de iubire, în general. Toamna, frunzele ce se desprind și cad sunt comparate cu gândul. Șirurile cocorilor semnifică trecerea anilor, ,,cumpănind/între a vieții/și a morții cărare…”. Iarna – bătrânețea, transformarea într-un om de zăpadă; aceeași scurgere a timpului prin structura ,,din nou”. Albul zăpezii, sugerat, ca în creațiile simboliste: ,,visurile joacă tenis”, aluzie la sportul alb. Dar ,,oamenii nu pot să vadă/decât jucăușele mingi/care mă acoperă/transformându-mă/încetul cu încetul/într-un om de zăpadă…”.
Cum toate sunt trecătoare și toamna se sfârșește, nu înainte, însă, de a impregna văzduhul cu aroma gutuilor ,,sculptate”, cu frunze moarte și cocori ,,triști”. Salvarea sufletului, comuniunea cu Dumnezeu, poate fi sesizată în poezia Plouă. Repetiția din prima strofă, la începutul fiecărui vers, care ne îndreaptă gândul spre ploile bacoviene, creează o imagine apocaliptică, o ploaie ce inundă pământul. Și… totuși… ,,Oamenii/trec grăbiți”. Tot de creația bacoviană și de Plumb amintește și poemul care poartă chiar acest titlu – Bacoviană: ,,pleoapele de plumb”, ,,picături de plumb”, ,,cerul plumburiu”, ,,inima de plumb”, ,,sângele e plumb topit”, ,,timpul plumb”, chiar și sărutul este ,,împlumburit”.
Imagini artistice de rară frumusețe observăm și în celelalte poezii ce alcătuiesc volumul: ,,Botul vântului mirosind a ninsoare”, ,,toamna își scutură iarăși cocorii”, ,,Prin sita de nori alburii/Cerul cerne fluturii, mii”, ,,îngeri cu dalbe mânuțe/Aruncă din ceruri steluțe”, ,,Un clopot, hăt, răsună,/în dungă, a pustiu”, ,,vântul…/e șarpe dat cu sare/în cruntă zvârcolire…”, ,,Poiene cu brazi, argintate măiastru”, ,,Tăcerea vremii fulguie-n troheu”, ,,buza iernii blânde”, ,,Zăpezile se despletesc în ploi”, ,,Magnolia a izbucnit în floare”, ,,Platanii din jurul Catedralei/Cu trupul nins abia se trezesc”, ,,Cu verde crud, o suliță de iarbă/Înseamnă efemerul și vecia”, ,,un porumbel valsează”, ,,poetul încă mai visează”, ,,Ard holdele”, ,,Ard lacrimi și sudoare/Ard palme bătucite”.
În cea de-a doua parte, prima creație, Timpul, prin versificație, se aseamănă cu poezia lui George Coșbuc: ,,Cum pâlpâie în stele/și doarme în etern/în efemerul florii/petalele îl cern…”; următoarea, Sonet, cu poemele lui Vasile Voiculescu. (De apreciat preferința pentru sonnet, acest tip de poezie cu formă fixă, mai ales acum, într-o perioadă, în care versul liber și-a pus amprenta asupra liricii românești); Cămașa frunții (poem ce conține cinci distihuri), cu poemele lui Ion Pillat, Broboada nopții cu poezia argheziană, altele cu poeme eminesciene sau poezii de Nicolae Labiș și multe altele.
Așadar, asemeni lui Eminescu ce-i numea pe înaintași, în Epigonii ,,sfinte firi vizionare”, poetul Petru Vasile Tomoiagă aduce un omagiu marilor poeți români. În Ars poetica, afirmă: ,,Au fost împărțite/toate cumpătat:/atât timp/și atât nesfârșit;/atât viață/și atât de puțină/dragoste;/atât moarte/și atât necunoscut;/între ele, eu,/și,/atât de puțină poezie…”
Vâlvătaie de rug, prin titlu și idei exprimate, face trimitere la dragostea divină, la puterea credinței, la rugul aprins, văzut de Moise pe multele Horeb, pe când păștea turma de oi a socrului său.
Modestia vocii lirice o regăsim în poezia ce încheie volumul, Amirosind a trudă… În cele trei catrene impresionează reluarea versului devenit laitmotiv ,,deși învingător sunt și înfrânt”, monorima și efectul sonor produs prin terminațiile ,,-ânt”: ,,Amirosind a trudă și-a mormânt/mă umple viața într-un jurământ/de dragoste și de curat descânt;/deși învingător sunt și înfrânt”.
Lirismul poetului Petru Vasile Tomoiagă se remarcă prin tematică, prin grija pentru formă, prin imagini artistice puternice, figuri de stil remarcabile, licențe poetice, dar mai ales prin idei și simboluri. Toate laolaltă transmit cititorului o stare de reverie, de încântare, de pace lăuntrică.

by

Referinţă Bibliografică

SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN, UN POET AL TOAMNEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 noiembrie 2022