SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN: VIAȚĂ – MOARTE – RENAȘTERE
Următoarea carte la care voi face câteva referiri, scrisă de același autor, Petru Vasile Tomoiagă, poartă un titlu simbolic – Înviere. A văzut lumina tiparului la Editura Brumar, din Timișoara, în 2001, la un an de la apariția cărții comentate anterior – Soarele albastru.
Nu pot trece neobservate copertele volumului, prin imaginile înfățișate, prin nuanțele utilizate, dar, mai ales, coperta a IV-a, pe care este reluat ultimul poem din Cuprins – Meduză, însoțit de imaginea clepsidrei, simbol al scurgerii timpului. Meduză – o creație cu formă fixă, așa cum ne-am familiarizat deja în cazul scriitorului Petru Vasile Tomoiagă, conține două catrene și un vers izolat. Încă din prima secvență lirică deducem tema – trecerea ireversibilă a timpului:
,,Rănită, secunda se tot sinucide
În trupul meu firav umplându-l cu moarte…
Mileniul se-ncheie – un altul se deschide
Apune cuvântul… se naște o carte.”
,,Protagoniștii” lirici pot fi identificați prin utilizarea pronumelor (posesiv sau personal) de persoana I, respectiv a II-a: ta, meu, mă. Imaginea vizuală ,,frunze cad picurând frunze” vine să completeze ideea de trecere. Al doilea vers, din cea de-a doua secvență lirică – ,,Și-o mână blândă le așează lin” simbolizează mâna creatoare ca semn al atotputerniciei, al divinului. Dumnezeu este cel care coordonează trecerea timpului, metamorfoza frunzelor, sărutul ,,atârnat pe buze”, lumina soarelui. Versul izolat – ,,Iubirea mă învăluie meduză…” reprezintă iubirea hristică.
Și structura acestui volum este asemănătoare cu cea din Soarele albastru, adică și acesta conține două părți: Apocalipsă, dragostea mea… și Înconjurat fără scăpare de timp. Dar, conținutul semantic migrează într-o sferă mult mai profundă, înspre contemplarea vieții, a morții, a renașterii, înspre meditația filozofică.
Chiar de la începutul volumului, imaginea Creatorului care sălășluiește ,,în umbra intensului, strălucitorului și multului albastru” își face simțită prezența. El creează soarta omului, El le știe pe toate și are grijă de toate: ,,Cât despre voi chiar și firele de păr din cap, toate vă sunt numărate! Deci nu vă temeți! Voi sunteți mai valoroși decât multe vrăbii! Așadar pe oricine mă Va mărturisi în fața oamenilor îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 30-32); ,,Nu ne e soarta-n zaruri aiurea azvârlită” (Femeia zidită). Tot în acest poem, versurile ,,De mii de ani perechea mi-a fost pecetluită,/Când în Egiptul antic eram un scarabeu” aduc simbolul esenței nepieritoare, al nemuririi și învierii prin imaginea scarabeului, insectă (și bijuterie) venerată de egipteni pentru legătura sa cu Soarele. El reprezenta partea sacră din natura umană. Stihurile din finalul poemului – ,,Urcat apoi pe cruce. Și vechea mea ispită:/E iarăși o femeie zidită-n cerul meu” vin să completeze, să ,,închidă” imaginea de început: crucea – pe care a fost răstignit Iisus, dar și cruce=povară umană, greutăți, nevoi, trăiri intense.
De altfel, un poet nu poate concepe versuri fără har divin. Așa cum îi place Poetului Eugen Dorcescu să afirme, în repetate rânduri, conform Sfintei Scripturi – Jertfa plăcută lui Dumnezeu este un duh zdrobit. Când omul simte că se află la capătul puterilor, că nu poate ieși dintr-o situație, când amărăciunea, tristețea îi dau târcoale, atunci Dumnezeu intervine și aduce alinare. În cugetul unui poet asaltat de trăiri, de idei, de gânduri, doar El poate să facă lumină.
Trecerea timpului este acceptată ca un dat firesc: ,,Nu sunt nebunul care să urle:/Nu s-a schimbat nimic!/Când totul în jur se edifică,/apune o lume, se naște o lume…/Nu s-a schimbat nimic?/Doar șuvoiul poeziei/se prelinge/din cea mai tânără rană…” (Cea mai tânără rană)
Dragostea, mama, viața, cosmogonia, învierea, clipa, marea, viciile sunt câteva dintre temele ce se regăsesc în poeziile din prima parte. Interesantă și impresionantă este viziunea referitoare la impregnarea sângelui uman cu răutăți și felul în care acestea ies, rând pe rând, la iveală, distrugând individul: ,,În mine dorm reptilepăsărifiare/Topite-n sânge – un metal lichid -,/ Pe rând ies la iveală fiecare/Și omul care sunt îl tot ucid…” (Încleștare)
Un titlu la care nu-mi permit să nu ,,zăbovesc” puțin este Pământul cerului, mai ales că va fi și titlul unui volum de care ne vom ocupa într-un alt comentariu. Se deschide brusc, cu un verb declarativ, ca o sentință: ,,Te știu”. Înșiruirea – lanț la gleznă și la mână, inele și cercei, belciug, priviri untdelemnii simbolizează viciile, felul în care omul ,,se mutilează”, sfidând frumusețea cu care Dumnezeu l-a înzestrat. A doua strofă creionează ,,teama” timpului – ,,Și clinchetesc secunde speriate”. Sunt alăturate nonculorile alb – negru în ,,fulgi albi și negri smulși la întâmplare/din lebedele vremii periate…”. Lebăda – semn al păcatului, al ispitei. Apoi, totul se risipește, căci podoabele vor fi altele: ,,ai ca broboadă cerul/și ca zorzoane – astre…”. ,,A timpului otravă mușcă” din carnea omului și astfel ,,se-mpreună și revarsă/pământul cerului deodată”.
,,Anul – pasăre de pradă mult prea înceată”, ,,ziua – efemeridă năucitoare”, ,,clipa – glonț înșurubat în destin” – metafore ale temporalității. Focul este singurul purificator. ,,Da, focul purifică totul” și remarcăm identitatea eului liric cu focul: ,,Eu nu voi mai putea iubi niciodată./Eu sunt o flacără/Ce luminează și se mistuie încet”. Versul ,,Nu-mi pasă de nimic, oameni buni” ar putea fi asociat cu ,,Vino iar în sân, nepăsare tristă”, din Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu. De ce această nepăsare? Pentru că fericirea e ,,închisă în pumn”: ,,Când îl voi deschide biruitor/va fi prea târziu, pentru că,/Apocalipsă, dragostea mea/izbește năucitoare și arde”.
Din partea a doua, ne vom opri asupra poeziei Înviere: ,,Mama/abia își mai târâie picioarele/și anii./Doar ochii ei/sunt vii/și amintirile…/Papucii de casă/cu care frământă/pielea pământului/prind/încet-încet rădăcini”. Titlul pare să contrasteze conținutul textului. Însă, după moarte vine învierea, renașterea. Mama, împovărată de ani, deplasându-se cu greutate devine simbol esențial, centru al universului, copacul cu rădăcini. Curgerea lină a versurilor, personificarea ,,pielea pământului”, intercalarea versurilor scurte între cele mai lungi sporesc expresivitatea comunicării.
Poetul Petru Vasile Tomoiagă subliniază, prin acest volum, ideea că apocalipsa este o necesitate, focul trebuie să curețe răul, învierea vine doar după moarte. Păcatul atrage moartea, apocalipsa, iar învierea este speranța, promisiunea pe care Dumnezeu le-a făcut-o oamenilor.


