Iarnă

Încerc să mă dezic de iarna asta
ninge de la miezul nopții
peste umbre calde,
sâmburii-s necopți în unghiuri deocheate
pe la geamuri și vâscul geme
de molifte în paturi
de născare cu margini roz la antipozi,
e totuși alb în grinda ocolirii
in aerul plin de ochi steluțe mă numesc
când ninge inversat,
dinspre pământ cu reazemul în soare
in susul cerului mai transparent
ca voalul tău, ninge cu amintiri frugale
eu mă dezic de echinocții
vagi polare, în amândoi nămeții ninsorilor
cu vârfu-n jos au stat.

E ziua…

e ziua aceeia când visele trosnesc în vise
se-aprind focuri în astre înghețate
nu face pasul înainte când ai în față
cerul jos și-n talpă neagră-i gaura
din pietre moi,
e ziua lepădării de magi canonizați în
joia mare a cailor de luntre
poeți din breasla Hamleților de casă
in lire de cuvânt fac odisei de moarte
păgânilor de moaște ce văruite stau
cu viața în mormânt,
regi seculari dau rod în tufe de migdali
ce plâng în palma osândirii la ceasul greu
al stâlpilor solari,
e ziua coroanelor fără capete hăuri aplecate
eretizează graaluri suspendate
pe scâncete nebune de clovni totalitari,
mereu a treia-i ziua de fluierat în ieslă
un sfert de cioclu hâtru tăiat pe eșafoade
il fac din amuletă pe coada unui graur
un ciot de elongare a zborului ofrandă
pe-o lamă de baltag…

Dezordine

Nealăturate unele de celălalte
infiniturile cuvintelor…din moși strămoși
sunt astăzi
cruci de aducere aminte în necropole
purtate prin aer de păsări invizibile,
zborul în sine este o dezordine
a neființelor vii ce se ascund după cuvinte
ce nu pot fi pronunțate,
inerția
dezordine a mișcării, mimul contrafacerii
un dram de nord suspendat pe zero
absolut,
dacă raiul s-ar fi aflat în primul poem al
scriitorilor orbi la capăt de rând
in el ar fi trăit doar dezordinea îmbrăcată
cu anonime Eve ucigând balauri
de verbe conjugate la trecut,
din dezordine nu se face mizerie
mizeria este ordinea aleatorie a faraonilor
de utopii care au crezut în reîncarnarea
nimicului perpetuat la nesfârșit,
chiar și gunoaiele Gheenei sunt în fapt
sâmburii ce-au stat în roadele mușcaturilor
de șarpe care s-au târât pe dezordinea
arhanghelilor născuți prematur
din efigii avortate în greața atlanților dinainte
de inventarea ferestrelor,
nealăturate, o mie de secole de câte o clipă
lumină, mor azi deodată și noi vom ști asta
abia când peste o mie de clipe lumină
vom învăța că ne putem înmulți doar din
greșeala unei dezordini ce guvernează
duminici ordonate…pe nimbul
unui Cerc.

La iernat

Avea capul aplecat pe iarnă când l-am văzut
ultima oară,
Înghețase de frig ca orice somn
care își uită visurile legate de ceasul
de la gară,
Demult nu am adormit cocoțat pe fulgi
cam de când eram frate de cruce cu vântul,
Obeliscul arătătorului meu
gâdilă troiene făcute grămadă în părul tău
tu stai în mine de ignatul ofrandelor
barbare, amândoi iernăm unul în celălalt
fără să ne știm adresa nopților polare!

Punct de…vedere

Urăsc mitologia omului-degete
care este insulă pe uscat,
in ape îi rămân zilele de naștere și
avatarele de duminică noaptea când
face pact cu zei ciopliți în varul de pe ziduri
care înconjoară biserici de ocazie,

Întotdeauna am crezut
in clipa aceea după prima visare,
acea clipă când îngerii își poartă aripile
in față, când îți dai seama cât ești de viu
in moartea adunatului după jos,
urăsc punctul de vedere
al ochiului fără pleoapă
urăsc argintăria lunii din tablouri nesemnate…

din punct de vedere poetic
Eu încă mai caut placenta mamei și mâinile
fără niciun deget!

Mic popas la Nichita

Ne părăsea într-un abia mijit 13
dintr-un Decembrie cu un cer atât de aproape
de pământ, cel care vorbise despre noi cu
pietrele în Sensul Iubirii,
era început de iarnă cu plopi dezgoliți de el
ca să-i îmbrace în haine noi din mătasea
ingerilor care-l așteptau nerăbdători să-l pună
traducător de oameni,
era curios ca orice poet în necuvinte să cunoască până și moartea în care nu credea
Nichita a fost o stare din cea mai pură a
spiritului românesc care s-a contopit în colțuri
de clipe cu un infinit bastard al tăcerilor neînțelese dintre sublim și durerea frumoasă
de a fi.
Ne-a părăsit într-un 13 Decembrie iar astăzi
după 36 de ani multi dintre noi îl simțim mai
aproape ca oricând, ne lovim de el pretutindeni
chiar și în umbrele noastre unde ne recită poezii dintr-un înalt ce eu l-as numi Îngăduință.
Am poposit azi la Nichita cu o zi înainte căci
lui, numărătorul de stele ce nu se văd îi plăcea
să se joace cu timpul înainte de a se naște.
La urma urmei ce înseamnă o zi când aduci
vorba de nemurire?

Jurnal de iarnă

La urechea neascultării după cerceii Afroditei
din tabloul morganelor la,,seceriș”
iarna își așează antonimul zăpezii în
clepsidre cu pietriș,
lumini alb-albăstrui se rotesc în fulgi de vară
parcă-i iarnă-n tropice de stană
anaconde cu beteală șerpuiesc printre
ferestre unghiulare ginți de moși cu barbă
verde aduc reni cu coarne-n aripi la vikingii
păpușari,
unicorni închiși în igluri stau la basme ancestrale cu pescarii unui ghiol iarna rece
de afară lunecă sfios prin dane aducând cu ea
din valuri sufletele zărilor,
din infinitul alb gârbovi aduși de nea brazi înalți
până la soare zămislesc povești cu tâlc
in jurnalul meu de iarnă rânduri rânduri stau
la coadă așteptând lumini din iesle,
năluci conice și nimburi ce se fac
in spiriduși.

————————–

Simon JACK

Israel

Decembrie 2019

by

Referinţă Bibliografică

Simon JACK: Jurnal de iarnă (poeme)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 decembrie 2019