Singurătatea unui Poet în cosmos

Motto: A vorbi de Poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea (Tudor Arghezi)

Ciprian-Ionuț Baciu debutează editorial în 2018, la Editura Tritonic, cu volumul de proză scurtă Amor fără alcool, fiind premiată cu Convenția Națională de SF (RomCon), în 2019. Colaborator în varii colecții și antologii de proză SF, membru al cenaclului literar studențesc „Pavel Dan” din Timișoara, coordonator al atelierului de scriere creativă Science-Fiction XenoDom, Ciprian-Ionuț Baciu debutează liric în 2020 cu volumul de poezii Telegrame în așteptare (Timișoara, Editura Universității de Vest).

Alexander Gottlieb Baumgarten definește poezia ca oratio sensitiva perfecta, fapt ce conferă poeziei legile și permanențele ei. Din capul locului mărturisesc, cu o oarecare împăcare de sine, că pornesc în acest demers critico-literar cu un mare handicap: nu pot pătrunde în nucelul liric al poetului. De aceea, orice creație de critică literară, fie ea reușită ori nu, este un eșec. Ea nu poate trata nucelul intim al unei opere pentru că nu poate identifica, empiric și gnoseologic, adevărul artistului, ci poate doar intui un adevăr subiectiv ori releva marginile unei opere. Doar artistul deține adevărul!

Poezia Poetului Ciprian-Ionuț Baciu este vibrantă, muzicală, construindu-se prin rotunjime și substanță valorică, dură uneori, izvorâtă dintr-o realitate vulnerată și sensibilă, suprapusă unei lumi cenușii, ostile: „Mă urmăresc siluete hidoase și păsări carnivore ostile” (Vis 119). Acesta își invocă și evocă copilăria/ adolescența cu o nostalgie pe alocuri ludică, în alte părți plină de resentiment. În acest univers, copilăria, ca marcă a inocenței, este total separată de maleficul și trivialitatea lumii: „Dacă-am fi fost/ în aceeași vreme copii/ grădinile tale suspendate cu viță de vie/ s-ar fi rezemat de gardul bunicilor mei;/ nici un demon nu s-ar mai cuibări pe sub bolți” (Poem-pereche). În altă parte, copilăria se manifesta printr-o maturizare precoce, fiind argumentată de date politico-geografice: „Nu l-am urât pe ceaușescu pentru că învățam la lumâ-/ nare și era frig l-am urât pentru că mama îngenunchea/ în fața radioului Radule hai acasă Radule tata era pe nu/ știu ce basculantă apăra orașul de teroriști unguri” (Postcomunism#30).

Poetul se impune, într-o filosofie spirituală, prin elementele de autobiografism, confesivitate epică și ludică, cât și prin elemente de neomodernism. Latimotivul amoros se degajă dintr-o nostalgică iubire, chiar patetică, în care Poetul își mărturisește, melancolic, incomprehensiunea amorului, manifestat prin Eros: „am visat că ai câștigat un concurs de frumusețe/ în casa bunicilor mei// am visat că pluteam cu barca/ în visul tău// am visat că am intrat, de dorul tău, la mănăstire” (…) „am visat că înotam, cu gândul la tine,/ noaptea în Dunăre” (De șapte ori mai puțin). Lectorul poate resimți cu gravitate greutate propriei ființe!

Grecii antici aveau 4 feluri de a reda comportimentul afectiv: Eros (iubirea pasională și erotică), Storghe (iubirea familială), Philia (iubirea amicală, prietenească) și Agape (iubirea necondiționată, universală). Poetul își apropie iubirea de tip Eros, aceasta devine ermetică, onirică, la granița dintre psihoză și dorință arzătoare: „e vremea/ să prăvălesc pe cărările tale/ cufărul cutiilor de clai –/ prima, de-opal, oglindește/ închipuirile unei singure zile/ în care doi oameni și-au fost iubiți/ te rog să primești acest vis” (M. M.), însă realitatea rece fragmentează visul efemer: „cutia metalică păstrează/ gustul și-mbrățișările sufletului tău pereche/ voi mai rămâne puțin să-l admir, să-l felicit/ eu, visătorul veștejit cu nenoroc” (ibid.), iar în final culminează cu acel amor rănit, dispersat: „azi cineva cu se bucură de parfumul tău/ de buze, contururi și cântec,/ iar eu mă usuc precum frunzele de ceai/ păstrând mireasma zilei/ în care cufărul meu răscolit/ va împrumuta seva noastră” (ibid.).

Mimesis-ul  Poetului este unul crunt, negru, sfâșietor: „Însingurarea, abandonată/ zăpezii,/ sfârșitului greoi/ de februarie,// blana albă, descuamată,/ a unui câine mare, bătrân,/ ce-mi roade, credincios, măruntaiele; de-acum nu-l mai pot liniști/ cu plânsetul sugarilor dragi/ pe care, odinioară,/ mi-i promisesem” (Unisex), de vreme ce suflul poetic este asumat și individualizat în raport cu lumea: „Orice interacțiune umană are un cost asociat/ cum se întâmplă cu toți radicalii de oxigen” (Bad poetry level 1). Tot în acest registru, Poetul Ciprian-Ionuț Baciu este înstrăinat de propria sa lume, o realiate ce pare să-l respingă (sau Poetul respinge realitatea?): „Mă urmăresc siluete hidoase și păsări carnivore/ ostile. Curțile interioare sunt împodobite cu tufișuri pe/ jumătate uscate. Aproape, un câine retezat se târăște spre/ o direcție necunoscută” (VIS 119).

Ca filosofie, Poetul se încadrează în curentul filosofic epicureic, purtând acel emblematic, dar paradoxal carpe diem horațian: „ani noi, colecții de clești/ atâtea petreceri târzii/ urmate de același mâine rătăcit carnivor/ prin parcări pustii” (VL).

Lectorul avizat și experimentat poate observa în poezia lui Ciprian-Ionuț Baciu acel manierism rafinat articulat cu acuratețe. Este interesat de observat forța poetică și virilismul expresionist liric: „privirile tale/ încălzeau nisipuri de aur/ printre degete/ strecuram/ halouri din ceramică vie/ plămădindu-mi diminețile/ în fâșii de vinete coapte” (epilog).

Poemul SB, născut parcă sub auspiciile dorinței arzătoare, se construiește în jurul unei irealități augmentate de cupiditate și, pe alocuri, regret („am fi putut”, „ce ar fi dacă”, „dacă am fi fost” etc.): „am fi putut  să simțim împreună/ plăcerea valurilor cosmice/ peceți îmbrățișându-ne opac// sărutul tău? o atingere de fluturi/ dantela sferelor pe scoarță de copac” (SB).

Un alt poem care mi-a atras în mod explicit atenția este Poem-cadou de Sfânta Maria, care este, dacă nu unic, cel puțin inedit în poezie, cu precădere în lirismul timișorean. Poetul Ciprian-Ionuț Baciu, prozator de Science-Fiction, evocă în discurs Erosul metamorfozat în celest, în cosmos. Poetul își începe destinul cu o călătorie inițiatică cosmică, probabil în căutarea Erosului pierdut: „Planeta asta de pe care-ți scriu/ e plină de coloniști cu pălării de paie;/ e o planetă acvatică, rece,/ cu insulițe de cretă/ și câteva plaje” (Poem-cadou de Sfânta Maria).

Exilat în stial ovidian, Poetul își „cântă” amorul în irealitate imediată a lumii sale, fiind alienat de propriul cosmos: „Exilul meu, de ani și ani lumină,/ se consumă pe prispa unei case chircite,/ lumea asta are alte reguli” (ibid.). Poetul își cristalizează Erosul in absentia – absența este cea mai dureroasă prezență: „îmi vei perecepe absența/ doar când vei descripta mesajele din spațiu (ibid.); „Pe-atunci voi fi un sol/ aparținând inelelor lui Saturn,/ pentru că te voi însemna,/ de pe tărâmul acesta cu bordeie de var” (ibid.) etc.

*

Poetul Ciprian-Ionuț Baciu debutează matur cu un inedit volum de poezie. La vârsta maturității sale, Poetul vibrează în lirism, comportănd o muzicaliate completată de acel twist manierist neașteptat, dar articulat cu finețe. Dincolo de estetica acestor permanenețe, universul liric al Poetului timișorean adăpostește, chiar în nucelul poeziei, o tristețe melancolică. Îndrăznesc să emit că această tristețe este însăși povara ființei de a fi a Poetului care apasă.

by

Referinţă Bibliografică

CIOBANU MARIAN CĂTĂLIN: Singurătatea unui Poet în cosmos/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 iunie 2022