”Sunt liber pentru că limba mi-e libera”

Existența concretă, ca și faptele de imaginație sunt concentrate în limbă. Există un mit al Logosului sacru, așa cum au fost înregistrate mituri ale eroilor, ale iubirii, ale morții sau ale jertfelor umane, creatoare de frumos artistic. Limbajul este domeniul imaginarului instituționalizat în unități sintagmatice. Cuvântul, este convins Constantin Noica, trăiește “peripeții” întocmai ca ființa, iar esența lui cognitivă trece prin avataruri succesive în timp. Realitatea există, dar nedeterminată.

Conștiința umană posedă realul pe măsură ce îl numește. Prin convenții culturale – mereu contestate și depășite – fiecare termen este atașat unei realități. Însă cuvântul nu fixează doar numele obiectelor înconjurătoare, ci le instituie semnificații hotărâtoare, așadar “ctitorește” realul. De aceea textul fundamental creștin precizează cadrul devenirii: “La-nceput a fost cuvântul”. Spiritul omenesc se sincronizează cu realitatea, învățând – odată cu ea – lecția lui “a fi” înțeleasă cu ajutorul cuvintelor. Ele au multiple variante semantice, o bogăție lexicală datorată faptului că omul a devenit un explorator de semne, un născocitor de sensuri noi, care îl ajută să-și lărgească sinele în câmpul cunoașterii. “Viața spiritului – notează filozoful Constantin Noica – sfârșește atunci când lucrurile nu mai au decât un singur nume”. (“Sentimentul românesc al ființei”). Limbajul are o natură ambivalentă, ca simplă funcție de comunicare ori ca rostire creatoare de semnificații. Vorbele, odată spuse, au consecințe în datul real a cărui ordine prestabilită o tulbură sau, dimpotrivă, o rearmonizează cu făptura care le-a rostit. In mesajul ei esențial, vocabula nu înseamnă doar a numi un lucru, ci și a medita asupra lui. Artistul cuvântului în genere, Poetul îndeosebi, este mesagerul divin al limbajului rostitor, pentru că harul lui sensibil, mai ales în raport cu înțelesurile vieții, îl face capabil de ceea ce Constantin Noica numește atât de expresiv “neliniștea semantică”.

Poemul “Sonetul Cuvântului” din volumul “Sonete și rondeluri în oglindă”, scris de Marian Malciu, constituie un elogiu entuziast adus de poet Logosului cu funcție mitică întemeietoare, conferindu-i acolada “nemuririi” artistului capabil să-l mântuiască, însoțit de întregul evantai de semnificații închise în miezul lui cognitiv: “CUVÂNTUL e de-asupra mea și în mine,/ În toate cele pe pământ lăsate/ Și-n lucruri rare, greu simțite toate,/ În râuri, mări, oceane ori saline”.

Cred că autorul a găsit formula de aur în scrisul său prin această punere în oglindă a două poezii cu formă fixă, creând o carte cu poeme muzicale și extrem de expresive, semn al maturității artistice a scriitorului. Așa cum clipa trecătoare ascunde, totuși, în curgerea-i semnul eternității, forma cuvântului închide între marginile ei sensuri dezmărginite: “Se scurge timp rapid plutind pe lângă noi,/ Dar din păcate nu-l vedem și nu-l simțim,/ Grăbiți fiind să prindem clipa, să iubim,/ De multe ori trăind trecut ce-i scris prin foi…” (Sonetul timpului).

Cuvintele sunt dovada elevației omului, a propensiunii acestuia către tărâmul înalt al ”eternelor Idei”, așa cum le postulează lumea platoniciană, ca pe niște întruchipări ideale care guvernează civilizațiile: “Iubind Cuvânt uitat-am de mânie,/ Am înțeles divina Ta iertare/ Și-acum mă-nchin și slavă îți cânt ție!” – (Sonet pentru credință).

Cunoscând funcțiile artistice ale verbului (cuvântului): imaginativă (creatoare de semnificații noi), evocatoare (închipuind o altă lume – a artei) și eliberatoare (forța cathartică a rostirii), scriitorul Marian Malciu, prin efort susținut și mare talent, construiește cartea de față, ingenioasă concepere și structurare în patru capitole, având ca teme: credința, iubirea, natura și ziceri din apocalipsa sfântului Ioan Teologul. Volumul se constituie într-un tezaur moral și poetic, autorul creând un limbaj artistic armonios în relație fericită cu ideea, trăirea și imaginea dezvoltată, generând uneori stări de spirit de levitație (în poeziile erotice și cele închinate naturii): “In ochii – cer de stele plin/ Și-n mersul suplu de fecioară,/ Privit-am salt de căprioară/ Și al cocorilor zbor lin”. (Rondelul iubitei).

Marian Malciu, scriitor consistent, își exprimă cu acuratețe viziunea despre condiția omului în trecerea lui prin viață, volumul acesta fiind icoana unei pasiuni ce progresează după legile celei mai armonioase compuneri, până la stilul din urmă izvorât ca un geamăt din adâncul inimii: “Ades ne este greu să facem rugăciuni,/ Să ne plecăm la Domnul întru iertăciuni/ Că toți avem păcatu-n noi, dar tot uităm,/ Nu știm, nu vrem din starea rea să evadăm,/ Găsim că e ușor să tot vorbim minciuni…/ Ni-s frunze anii, cad. Din viață triști plecăm…” (Sonetul timpului).

Sonetul, ca formă literară, ca și rondelul cu care este pus în oglindă, este un poem fix, compus din 14 versuri împărțite în 4 strofe, două catrene și două terține, iar rondelul cuprinde 13 versuri grupate în 3 catrene și un vers liber. La rondel primele două versuri, care sintetizează motivul liric, sunt identice și foarte asemănătoare cu ultimele două versuri ale strofei a doua, iar versul independent este reluarea primului vers. Ambele tipuri de poezie cu formă fixă au în comun relația dintre textul literar și muzică și chiar dans. Strictețea sonetului și rondelului ține nu numai de formă, ci și de idee și de utilizarea bogățiilor lingvistice. Poetul a creat adevărate poeme de virtuozitate: “Minunate flori și fluturi,/ În explozie de viață,/ Cresc, se-nalță, se agață,/ Vieții dând noi începuturi./ Peste tot împart săruturi/ Ghiocei trecând prin gheață,/ Minunate flori și fluturi/ În explozie de viață” (Rondelul primăverii).

Lecturând volumul, ești copleșit de o gamă largă de stări de spirit, de la bucuria venirii pe lume, la dorinți, doruri, vise, năzuințe până la deziluzii, dezamăgiri, tristeți, suferințe și chiar dureri adânci. Te recunoști pagină cu pagină în acest parcurs pe aripile evocării propuse de poet. Și nu e destul, pentru că Marian Malciu îți încântă sufletul, inima și mintea cu nestemate artistice emoționante, cu îmbinări neașteptate de cuvinte cathartice: “Pe toate v-am iubit: bunică, mamă,/ La fel, pe tine, soră și soție,/ Cu mult respect din zori până-n chindie/ Și-n suflet mi-ați rămas de când în ramă/ Plângând v-am pus, dar cu trăire vie/ Și bun rămas ne-am luat, de bună seamă, …” (Sonetul celor ce nu mai sunt). Sau: “Îți amintești izvorul rece,/ Ce-ți săruta picioarele-n șuvoi?/ Doreau toți stropii a te trece/ Dansând pe sub umbrelele de ploi.” (Rondelul unei amintiri).

Tematica ideatică a sonetelor și rondelurilor puse față în față poate fi redusă la manifestările fundamentale ale existenței în general, ca și celei artistice în special: iubirea, cu aproape toate nuanțele ei, de la negarea de sine în extazul împlinirilor, de la dezamăgire la adorare, creația, învingerea timpului prin artă. Poemele sunt concepute ca o sinteză ce poate fi descifrată la trei nivele: primul este nivelul uman al înregistrării de sentimente și al reacțiilor pasionale; al doilea este nivelul simbolic, ținând de relațiile afective și intelectuale ale creatorului cu obiectul creației, iar al treilea este nivelul cunoașterii metafizice al inițierii în formele de comunicare cu universul, mascat de drama reală din celelalte două, mai repede accesibile.

Genial este Marian Malciu prin capacitatea de a face aceasta triadă sensibilă în unitatea fiecărui sonet și rondel, pe care-l organizează concomitent la nivel formal după principiul dual al luptei între contrarii. O poezie înaltă care marchează o dramă a trupului peste care se așază o dramă a sufletului, “încununată” de o dramă a spiritului. Poetul suferă pentru tot răul din lume: “Tot trece timpul și viața-n el se varsă,/ De parc-ar fi mormânt pentru ce-i viu,/ Fără speranța de-a fi vreo cale-ntoarsă/ Din lumea veșniciei ori pustiu…” (Rondelul scurgerii timpului). Răspunsul adaptării poetului la noua formulă literară, cred că trebuie căutat în sensibilitatea religioasă a domniei sale, oricât de paradoxal ar părea.

Inspirația mistică a poetului a condus la poemele din primul capitol, temeiul metafizic al poeziei sale. Aici Marian Malciu își exprimă credința în Dumnezeu și în lumea ce-l înconjoară: “Am drept simbol credinței mele clare/ Un Crez solemn ce-i unic pe vecie,/ În viața mea, eu nu-i voi da uitare” (Sonet pentru credință). Solicitând nu numai protecția divină a destinului său particular omenesc, ci și înlăturarea răului din viața oamenilor, poetul se vrea mesager al transcendenței în lumea umană: “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară!/ Treci cu vederea ale noastre greșeli,/ Căci multe păcate ne împresoară/ Și în suflet purtăm prea multe-ndoieli!” (Rondel de iertare, Maicii Domnului).

Ruga devine la Marian Malciu o modalitate poetică: poetul se roagă prin invocație marelui creator, divinității, implorându-l să ierte păcatele omului, fiindcă nimeni nu e perfect: “Dă-mi, Doamne, timp, că mult am tot uitat/ Să mă smeresc, credința să-mi rescriu!” (Sonet pentru smerenie). Caracterul de rugăciune al textului lămurește și persoana căreia i se adresează poetul în monologul său, iar sensul invocației este că numai Dumnezeu ne poate reda nouă, pe noi înșine atunci când ne pierdem în labirintul existenței: “Nu-i om perfect în lumea asta mare/ Și nici făr’ de păcat nu se găsește,/ Iar tot mai mulți se tem, nu au răbdare/ S-asculte sfat când lor li se vorbește. (Rondel pentru înțelegere).

Creațiile sale de inspirație religioasă se apropie prin motivele literare dezvoltate de poezia lui Vasile Voiculescu și de a poetului nostru național Mihai Eminescu: Iisus, Maria, îngerul, steaua, magii, scene biblice, biografia cristică, învierea, Floriile, coordonatele spiritualității românești: “În ziua Nașterii colindă credincios,/ Copil, matur, în grup, din fiece cătun./ Ce fericire ne aduci, o, brad frumos,/ Împodobit în seara zilei de Crăciun!” (Rondelul bradului de Crăciun).

La poetul Marian Malciu își face apariția cerul spiritualității românești prin simbioza dintre factorul etnic și cel religios ortodox, motivele literare fiind autohtonizate, localizate în spațiul românesc și combinate cu elemente folclorice sau mitologice: “Sunt sacre cruci și sacră ni-e strigarea/ Din mănăstiri în care clopote nu tac,/ Sunt sacri munții, râurile, marea,/ Ce poartă prin istorii numele de dac.” (Rondelul invocării păcii). Eul liric comunică ideea că numai împreună cu Dumnezeu viața nu piere niciodată, iar suferința o trăim mai ușor, căci tristețea fără credință te distruge. Acest capitol cuprinde poezii de o tulburătoare frământare interioară a omului confruntat cu învățătura creștină ce se dorește drept cale de urmat pentru om în trecerea lui pe pământ: “Deci vino, Doamne, dă-mi în plus credință,/ Învață-mă a Tale sfinte taine!” (Sonetul chemării Domnului).

Un loc aparte ocupă în acest capitol poemele închinate Țării (Sonetul plângerii/ Rondelul Țării suferinde; Sonetul speranței/ Rondel pandemic) ca și cele ce au ca protagonist timpul ce ne înghite fără știre, care evidențiază drumul trist al omului spre necunoscut și durerea țării noastre sărăcite de “aleșii” răi, egoiști și hoți: “Grădina Maicii Domnului ai fost/ O, Țară sfântă, cu renume/ Prin mulți viteji de neînvins în post,/ Cu bune legi în vechi cutume …/ Aleșii tăi sunt lași, n-au niciun rost./ Popor sărac rămas făr’ de-adăpost…”.

Capitolul al doilea dă expresie unei tensiuni lăuntrice provocate de iubire ca o mare pasiune și exprimă profunde calități sufletești ale eului liric. În cele 38 de poezii erotice – sonete și rondeluri în oglindă – iubirea este contemplată din perspectiva târzie a poveștilor erotice. Poetul scaldă lumea îndepărtată în lumina palidă, aurie pe care o irizează amintirile, bucuria și melancolia: “Ne cheamă voci din mult trecute veacuri/ Să ne-amintim că azi e dragobete/ Să prindem flori de prim sezon în plete,/ Amor dorind, să-i dăm impuls cu leacuri” (Sonet de dragobete).

Marian Malciu rămâne un mare poet prin complexitatea și adâncimea pasiunii descrise și prin frumusețea de bronzuri grele a versului: “Trecut-a timp și ne plimbam prin parcuri/  Furând sărut printre copaci, pe-alee,/ Plecate crengi șopteau chemări sub arcuri/ Peste arbuști cu flori de azalee/ Și ne-am jurat atunci că până-n veacuri/ Voi fi al tău și tu a mea femeie! (Sonetul iubirii noastre).

Polii lumii umane, el și ea, sunt entități care se sustrag regulilor matematice, dar trăiesc după logica sentimentală, dacă putem spune așa, știut fiind faptul că inima e simbolul subiectivității și al iubirii. Autorul esențializează lirismul, introduce noi tehnici poetice, lărgește sfera de inspirație propunând noi atitudini lirice și înnoirea expresiei: “Eu – fulg de nea, firav, adesea sunt în zbor,/ Între pământ și cer dorind să tot plutesc,/ Tu – râu, curgând sub deal, cu unde ce-ți sclipesc/ De mari dorinți ori ți-e chemarea-n mare dor…” (Sonet de iubire-n dialog). Erotica autorului se constituie în punctul culminant al creației volumului, ce brodează pasiunea umană care progresează după legile celei mai bune compuneri, până la stilul din urmă, izvorât ca un geamăt din adâncul inimii: “Pierdută-n vremuri nu demult apuse,/ Doresc în zi și-n nopți să mi te-apropii/ Ca să-ți șoptesc cuvinte noi nespuse,/ Cu drag sărut să-ți șterg de lacrimi ochii./ Trecut-au ani și vise-au fost răpuse,/ Dar te aștept să-ți prind petale-n rochii.” (Sonetul iubirii de dincolo). Noblețea ritmului, melancolia inspirației și muzica extraordinară a cuvintelor se unesc pentru a face din poeme un fel de modele ale genului.

În lirica lui Marian Malciu, împlinirea iubirii este posibilă numai în mijlocul naturii care, ca și la Eminescu, este totdeauna maternă și ocrotitoare, cuplul erotic intrând în rezonanță cu armonia universală. Starea de abandonare în somn și vis, de contopire cu elementele esențiale ale vegetalului reprezintă consecința celei mai concentrate reverii erotice, adică împlinirea în imaginație a dorinței de fericire în mijlocul naturii: “Tu vii ades și te iubesc/ În somnul lin ce-mi dă visarea/ Prin care urc să prind chemarea/ Să pot și timpul să-l opresc…” (Rondelul iubirii împlinite). Amintirea se transformă în invocație, poetul aspirând să fixeze magic imaginea fugară a iubitei care devine metaforic “vioara”, “tulipa cu braț de femeie”, “adorata”, “iubita mea”, “garoafa prin vâlcele” în poezii în care interlocutorul eului liric este femeia iubită, făptura feminină care-l urmărește pe poet ca o fantomă: “Sub voal de-argint învăluind făptura/ Mi-ai arătat mantia iernii-n seară,/ Vibrând duios pe strună, tu – vioară,/ Cu-ntregu-ți trup eliberând căldura…” (Rondelul anotimpurilor în iubire).

Invocația rostită ca o rugăciune evidențiază dureroasa revelație a absenței iubitei, deși prezentă în ființa interioară a eului liric care trăiește stări de beatitudine inefabilă: “Eu trupul tău îl simt în palmă,/ În vârful degetelor ei,/ Cum se frământă fără spaimă/ Ca-n vesel joc de mielușei,/ Îți simt pe frunte mâna calmă/ Cu-ales parfum de ghiocei…” (Rondelul femeii iubite). O poezie înțeleasă ca expresie sau confesiune sentimentală.

Capitolul al treilea cuprinde poezia naturii care, la Marian Malciu, ne introduce în esențele lumii, în mireasma ei, o adevărată decantare necesară, o adevărată înnobilare a simțirii: “Și vioreaua a-nflorit/ Săltând prin brazda din livadă,/ Când ghiocelul te-a vestit/ Ițindu-se de sub zăpadă./ Pământu-ntreg s-a veselit,/ Iar fulgi au încetat să cadă/ Și vioreaua a-nflorit/ Săltând prin brazda din livadă.” (Rondelul primăverii). Peisajul e acum spiritualizat, vechiul tipar găzduiește nu o realitate geografică, ci una interioară. Nu faptul real, ci morala lui, nu evenimentul, ci semnificația, nu semnificantul, ci semnificatul: “Ador lumina soarelui de vară,/ O simt cum viață dăruiește!/ Din răsărit, până târziu în seară,/ Pe boltă astrul strălucește” (Rondelul soarelui). Metaforele sunt cele mai frecvente, urmate de personificări și o sintaxă poetică originală. Timpul își schimbă fața în cele 4 anotimpuri, poetul alcătuind o antologie a frumuseților naturale și notând armonic și expresiv semnele neasemuite ale măreției lumii: “Copac frumos cu rod bogat,/ În viață totu-i trecător,/ Până și omu-i muritor/ Și de pământ e rechemat.” (Rondelul copacului). Atracția către natură este una din atitudinile lirice esențiale ale poeziei domnului Marian Malciu, natura oferindu-i refugiul dintr-o realitate nu întotdeauna confortabilă, dar și o cale de acces spre eternitate: “Sunt fulg de nea și-n dans plutesc ușor/ Privind pământ ce-așteaptă să-l albesc,/ Cu strat pufos eu vin să-l ocrotesc,/ Dansând pe strat de frunze care mor” (Sonetul bucuriei de iarnă).

Marian Malciu se dovedește un creator pentru care poezia nu este un exercițiu exterior ci un mod profund de existență.

Capitolul “SONETE – surpriză cu ziceri din Apocalipsa Sfântului IOAN Teologul” cuprinde îndemnuri și sfaturi ale scriitorului adresate semenilor, în viziunea învățăturii creștine, cu scopul de a se smeri, de a crede în Divinitate și de a-și cere iertare pentru păcatele săvârșite: “Ne-nvață Cartea Sfântă despre lume,/ Izvor ce trece unic peste timpuri,/ Prin el Cuvântul face mii de chipuri,/ Lăsând în umbră norme din cutume.” Autorul se adresează, în primul rând, celor surzi la credință și iubire către Cele Sfinte, aducând în fața cititorului mărturiile sfântului Ioan Teologul:  “Doar glas vorbea lui Ioan cu sfânt renume!/ El L-a văzut pe Cel ce-n propriul sânge/ Creat-a Crez și-a dat credinței nume”…

Acest colaj de sonete descrie judecata de apoi îndemnând cititorii la căință, la iertare, la iubire de semeni și de Cele Sfinte, la rugăciune pentru a trece mai ușor prin viață și a trece împăcat în eternitate. Reînvierea credincioșilor are ca stimulent Învierea lui Iisus ce simbolizează reducerea suferinței în trecerea prin viață și cultivarea speranței în lumina veșnică: “Prin moartea morții, moartea cea din urmă,/ Aduci o Lume nouă, fără soare,/ Căci Slava Ta, ce zi și noapte curmă, Lumina vie fi-va în splendoare,/ Ne-nvață Cartea Sfântă, pentru turmă./ În ea vor fi Aleșii ce-or să zboare…” (XIV)

Se poate afirma cu toată convingerea că “Sonetele și rondelurile în oglindă” scrise de Marian Malciu revigorează lirica românească de azi.

Autor,

Prof. Chirițoiu Margareta

by

Referinţă Bibliografică

SONETE ȘI RONDELURI ÎN OGLINDĂ / recenzie prof. Margareta Chirițoiu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 octombrie 2020