TICU LEONTESCU
POEZIA LUI ERNEST FRANCISC DUMELE

Poetul Ernest Francisc Dumele a descins în lumea noastră la Timișoara în anul 1943 și a plecat discret în anul 2022. A absolvit Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic București. Pasionat și dedicat profesiei alese, a condus vreme de patru decenii Laboratorul chimic al Întreprinderii Electrobanat din Timișoara. Fiind înzestrat cu har și în alte domenii, alături de pasiunea pentru drumeții montane împreună cu familia, aflându-se muzica și poezia. Printre poeții săi favoriți numărându-se: Mihai Eminescu, Lucian Blaga și, mai ales, George Topârceanu. Poeziile, scrise de-a lungul anilor, au așteptat în sertar momentul favorabil publicării. Și acesta a sosit, grație doamnei Victoria Bobescu, fostă colegă de liceu și jurnalistă la Radio, care i-a descoperit și apreciat talentul. Lecturându-i poeziile, l-a încurajat să le publice, angajându-se în îngrijirea volumelor. Așa se face că poeziile poetului E. F. Dumele au văzut într-un târziu lumina tiparului, în două plachete sub același titlul Frunzare printre stele (cea de-a doua fiind o adăugire la prima), la Editura David Press Print, Timișoara, 2018, respectiv, 2020. Volumele beneficiază și de o grafică excepțională, realizată de artista plastică Lucia Cristea, grafică pe care poetul o apreciază ca atare prin versurile unui catren, dedicat distinsei artiste, intitulat Pentru Luci: „Versurilor le-am dat lustrul/ Să devin poet ilustru/ Și-ntr-un fel am rezolvat/ Sunt ilustru… ilustrat!”.
Parcurgând atent, așadar, poemele celor două plachete, mai sus amintite, remarcăm câteva dintre temele predilecte ale poetului, precum: iubirea față de natură, cu garderoba ei cromatică, asortată anotimpurilor și etalată pe pajiști cu ierburi și flori, precum și în frunzarele pădurii. Populate și însuflețite, prin zumzet și cântec, de gingașe vietăți (albine, păsări); toate acestea și tot acest spectacol, zi de zi, sub cupola imensă a cerului albastru, senin, ziua, precum și indigo, înstelat și fascinant, contemplat de poet în nopți albe. Două universuri: unul mărunt, divers și finit, în preajmă, iar altul infinit, divers și întins între nadir și zenit, pe spații cosmice incomensurabile; jos, sub tălpile sale, milioane de fire de iarbă și de flori multicolore, mirifice și plăpânde, aidoma unei palete de pictor, iar deasupra, constelații și roiuri de stele. În plimbările sale, pe cele de jos, poetul le măsoară cu pasul; pe cele de sus, cu gândul și imaginația sa poetică. Cele două universuri nu pot fi ignorate, ele atrăgându-l irezistibil, captându-l și dând expresie poetică pastelurilor sale literare. Apoi, iubirea, exprimată delicat și tandru, pentru ființa-i pereche, iubita sa. Fire exuberantă, inocentă, prin versurile sale, poetul E. F. Dumele împărtășește celor dragi din preajmă frumusețea acestui paradis efemer, din anotimpurile propriului destin, de asemenea, efemer, răscolit însă de întrebări existențiale, referitoare la cele ce s-ar putea afla dincolo de… dincolo!
Aș dori să confirm cele de mai sus prin câteva fragmente din poemele-i pasteluri. În primul poem, ca-n loc de prolog, poetul exprimă sintetic titlul Frunzare printre stele: „Frunzare povestea pierdută de-o deapănă,/ Le apăr amurgul cu umbra mea țeapănă./ Când timpul se curmă-n troienele agile,/ În noapte doar fojgăi prin frunzele fragile,/ Iar stelele de scapără în marile sfeșnice,/ Prin beznă foșnesc în coroanele veșnice”. Ca un adolescent exuberant, poetul dialoghează matinal cu soarele, în mijlocul naturii renăscute primăvara: „Bună dimineața, Soare!/ Te-ai trezit? Îmi pare bine!/ Împrejur e o splendoare,/ Toți se bucură de tine,/ Îți zâmbesc copacii-n floare,/ Ție-ți zumzăie albine,/ Astăzi este sărbătoare,/ Nestemate-n rouă, fine,/ în culori strălucitoare!”(Sărbătoare). Așijderea, castanul: „E-o tihnă dusă-n zări, solară,/ Frunzișuri șușotesc,/ Prin ziua-naltă fluturi zboară,/ Hulubii gânguresc/… / Îmi susură-n urechi/ Chemare-n depărtări, hoinară/… / De-i dat castanului s-anine/ În soare lumânări/ Prin frunze răsărind senine/ Ca de aniversări” (Castanul).
De asemenea, iubirea romantică și plină de tandrețe, visul de-a fi împreună cu iubita în pădurea plină de candoare și prospețime: „Miroase a reavăn, pădure și soare/ A muguri cu sevă străfurnicătoare/ Și-a vagă aromă adusă de-o boare/ De parcă ar fi viorele/…/ Prin vechea pădure ce-n soare-și revine,/ În foșnet de frunze uscate virgine/ Mă șuieră vântul în drum către tine/ Și-n poartă-ți anin viorele./ Odată te-oi duce-n pădurea cu soare/ Cu muguri și seve străfurnicătoare,/ Să strângem cuminți viorele” (După viorele). La fel, în poemele Ani de păpădie, Petale albe. Dar, mai ales, poemele cu dedicație Für Susana, în care viața lui/ a lor, e ca o ninsoare, în anotimpul în care „minunații fulgi” valsau distins, iar poetul îndrăgostit, plin de gesturi tandre: „Și eu, ca fulg, obrazul l-aș pupa,/… / Și-apoi direct la inimă aș vrea”/… / eu pluteam ușor, de vânt împins,/ Pândind să merg/ De tine prins/… / Veneai cu chipul drag și-o/ coroniță/ Privire vie,/ Ca de domniță./ Pe față fulgii n-au prea dus-o bine/ Căci s-au topit,/ Exact ca mine”//(Ninsoare visătoare A și B). Este posibil ca, plimbându-se visător și singur, scrutând constelațiile, fascinat de misterul de dincolo de nemărginirea lor, poetul să fi dorit ca, de dincolo de creație, Creatorul Însuși, Marele Anonim, să-și facă simțită prezența alături de el, precum patriarhului Avraam în vechime, lucru care pare a nu se fi împlinit. Pronumele personal la persoana a doua singular, Tu, este scris cu majusculă (specific textelor sacre): „Nu pot să uit un gând/ De albe nopți senine/ Când mă plimbam visând/ Că Tu ești lângă mine./ Luceau țintate-n cer/ Din neștiute spații/ Cu zâmbet efemer/ Speranțe-n constelații/… / Mă tot plimbam visând/ Că Tu ești lângă mine,/ Dar n-ai venit nicicând/ În albe nopți senine” (Albe nopți). În felul cum simte și se exprimă, apar accente eminesciene și blagiene. Iată: „Visul lunii/ Tainic poartă/ bezna lumii/ într-o toartă/… / bezna toată/ fără maluri…/… / Vorbe rele,/ zaț de noapte,/ smalț de stele,/ zvon de șoapte…/ Fără urmă/ totul piere/ și se curmă în tăcere…/ Și rămâne numai haos” (Magie cosmică). Alteori, scrisul său seamănă cu un joc perspicace de adolescent, fermecat de legile logice, perfecte și imuabile ale științelor exacte (Strofe, Geometrică). Uneori, poetul preferă poemul concis, concentrat, de tip haiku, plin de un umor discret, bine dozat: „Vântul suflă-n noi/ Ridicând vâlvoi/ Fuste și umbrele! Ioi!!!”; „Păpădie puf/ Fragil pămătuf/ Grijă!… ai suflat-o…Uf!!!” (Haiku-uri).
Odată cu trecerea anilor și trecerea lui însuși de amiaza vieții, poetul conștientizează acut și obsesiv (precum Blaga) marea trecere, sentimentul eclesiastic al deșertăciunii, al vanității și-al destrămării lumii de sub soare. Poetul, adunat în sine, delectându-se cu albumul doldora de amintiri, revăzând anii tineri de-altă dată, exclamă nostalgic: „Iubito, iar tineri, să ardem un dans formidabil,/ Oprească-se lume și stele în chip memorabil,/ Refacem cărări ascendente cu jnepeni și brazi,/ Ne umplem plămânii cu aer de creastă, de azi,/ Și strânși laolaltă cu vântul, stând mână în mână,/ Dorim ca splendorile-n suflet, pe veci să rămână” (Holotemp). Și tot din amintirile primăverilor de ieri, adaugă: „Mai ții minte-n crâng, liliacul?/ Oh, lume, ce mult te-am iubit,/ Că-n jar lumina liliacul/ Și-n flăcări ardeam fericit!/ Și-acum, peste ani, liliacul/ Mai dăinuie-n părul albit – ” (Liliacul). De asemenea: „…tot ce a fost/ E fără de rost./… / Doar beznă, zăceri,/ Vâltori și tăceri,/ Doar neguri, eter/ Și golul din cer” (Nod de timp); „În jocul/ De-a goana după/ Vreo nălucă./… /Și vor zbura albine/ Fără mine!/… / Cu focul/ În care sorocit/ lăsa-voi totul:/ Goana cu nălucile,/ Norocul,/ Cărăbușii,/ Tainele,/ Și focul./ Voi lăsa și jocul./ Jocul./ Totul” (Locul). În momente de singurătate absolută, conștientizată și asumată ca pe o necesitate curativă, doar el și Domnul, exclamă frisonat: „… ce-a mai trecut și timpul, Doamne!” (Bună oară, bunăoară). Solilocvii filosofice: „O viață se adună din clipe, nimicuri./… / Dar viața rămâne în cute bizare,/… / Și cum mai îndrepți o trăire boțită?” (Șifonabila viață). La fel, poemele: Rezumatul rezumatului, Vis vegetal, 12 fără cinci…
De la exuberanța-i juvenilă, prin amiaza toridă a vieții, înspre senectutea reflexivă, spre linia de sosire, privind mai mult în oglinda retrovizoare, creația literară a poetului Ernest Francisc Dumele, cu accente filosofice blagiene și eminesciene, se încheie prin versul său proverbial: //„Viața-i doar atâta numa’/ Cât un epitaf” (Epitafuri). Ea ne îngăduie și, deopotrivă, ne cere să-l prețuim testamentar, cu aura discretă, inconfundabilă a spiritului său jucăuș, delicat, viu. Foarte puțin cunoscut în timpul vieții, dar revelându-ni-se acum, păstrând proporțiile, putem rezuma cu două versuri eminesciene: „Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o (îl) vedem și nu e” (La steaua).

by

Referinţă Bibliografică

TICU LEONTESCU, POEZIA LUI ERNEST FRANCISC DUMELE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 februarie 2023