UN EXPERIMENT ÎNCÂNTĂTOR

Oana Camelia Şerban: „Cinic şi clinic. Trei săptămâni în spital – cronica unei salvări întârziate”, Buzău, 2018

Gheorghe POSTELNCIU

            Buzoianca, prin origine, Oana Camelia Şerban, este destinată, probabil, unei cariere universitare dintre cele mai fructuoase, dar, în mod sigur, unui parcurs literar făgăduitor de înalte aprecieri. Cu nuvela „Cinic şi clinic. Trei săptămâni în spital – cronica unei salvări întârziate” asistăm la activarea unor însuşiri lăuntrice ale acestui talent temeinic şi lucid, pe care scrierea recentă doar îl prevesteşte. Nu ne îndoim că viitoarele creaţii o vor fixa pe autoare mai bine în reprezentările cititorilor, cu minima condiţie de a folosi serviciile unei edituri consacrate.

În „Epilog”, mărturiseşte că „Nu e o carte pentru toată lumea. În principiu, e o carte pentru trei oameni, dintre care unul nu poate să o citească şi oricum nu ar înţelege sau ar uita ce e în ea, şi unul despre care eu una nu ştiu dacă o să citească”, iar, puţin mai departe: „intriga e simplă, medicală, iar deznodământul e cât se poate de plictisitor, uman şi incert. Nici măcar erotic.” O compoziţie ţinută bine sub control epic şi psihologic (discreţia este atitudinea dominantă) pentru a susţine teza: simplu, cât mai simplu, aşa cum este, în abisul lui, traiul pământean. Existenţa umană este o suită de episoade epice. Stă la alegerea scriitorului să le prezinte artistic sau fără ajutorul sensurilor figurate. De altfel, scrisul neartistic are o frumoasă tradiţie în literatura română. În acest sens autoarea reduce la strictul necesar descriptivul şi anecdoticul, promovând detaliul revelator care luminează suficient de mult părţile ascunse ale conştiinţei. Ascuţimea şi sinceritatea analizei edifică pas cu pas un fatalism pasional de o forţă emotivă rară. Tânăra creatoare echilibrează neliniştea şi speranţa pe un registru mai stabil decât acela al visului erotic, exclus, acesta din urmă, din raţiuni programatice. Mediul evocat: spitalul, universitatea, oraşul, ritmează cu stările interioare, cu mediul fizic şi uman pentru a susţine ideea că singurătatea şi lipsa comunicării nu pot fi învinse în lumea de astăzi.

Oana Camelia Şerban aduce în cele o sută de pagini ale nuvelei sale un personalism estetic şi o viziune psihanalitică ce fixează situaţii imposibile, izvorâte din sondarea subconştientului. Stăpânirea acestei tehnici face din „Cronica unei salvări întârziate” o entitate artistică de sine stătătoare, cu un echipament adecvat, cu o economie de mijloace care se subordonează scopului. Sacrificarea podoabelor stilistice este impusă de adevărul omenesc filtrat într-o naraţiune compactă, jalonată în timp şi spaţiu. Citind şi recitind nuvela, am simţit un fior dramatic şi deprimant, deoarece acţiunile celor două personaje active, tânăra universitară şi chirurgul enigmatic, ambii cu o aparenţă rece, dar cu potenţiale promisiuni arzătoare, sunt parcă mânate de o boală a personalităţii accentuate. Experimentând până la capăt, autoarea poate afirma: „Ar fi fost o carte sigur mai citită, dacă paginile aveau o oarecare idilă închegată, dacă ne suprapuneam pe undeva într-un mod vizibil şi cert de ambele părţi. Indubitabil, ar fi fost o carte infinit mai bună dacă aş fi renunţat la realitatea faptelor şi aş fi lăsat loc imaginaţiei, seducţiei, continuărilor unor lumi posibile.” Şi noi, Gh.P., am experimentat scrisul nestilizat în romanul „Speranţa” (Bucureşti, eLiteratura, 2015).

Nuvela Oanei Camelia Şerban aduce o percepţie personală a vieţii şi a transpunerii acesteia în artă, în care neputinţa joacă rolul antic al ursitei. Fără stilizare, scrisul său dezvoltă o pulsaţie armonizată perfect imaginaţiei pasionale, prin excelenţă lirică, grăuntele energetic al prozei sale care pe noi ne-a încântat.

P.S. Atenţie la folosirea verbului „a şti”!

by

Referinţă Bibliografică

UN EXPERIMENT ÎNCÂNTĂTOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 noiembrie 2018