Spre deosebire de marii eroi ai literaturii de dragoste, eroii mei există: respiră, iubesc și speră, suferă și deznadajduiesc, la timpul prezent, conform numelor din buletinele sufletelor lor de identitate. Eu sunt doar umil slujbaș la ministerul sufletelor de interne. Și am umilința de a cere ministerului de externe al Nemărginirii, cu sufletul îngenuncheat:,, Oprește, Doamne, Marea Trecere!

Și am orgoliul de a le semna un pașaport pentru Coloana Infinitului.
*
Nu încerca să vezi în mine numai bărbatul. M-ai reduce la neesențial. Ca și cum ai încerca să abreviezi un mare poem la câteva puncte. La un singur punct. Nici măcar la o virgulă.
Un copac nu poate fi niciodată altceva decât un copac. Mugurul este ființa secretă a pădurii…
Și încearcă să treci de prejudecata patului… Recunosc, ,,a face dragoste” este sub imperiul necesității, dar a o încătușat între ADN și ARN, a o reduce la numai atât…
Adevărul cel mai înalt al numărului doi începe cu a bea până la fund paharul deznădejdii de a fi și a nu mai fi, cu a te pierde în celălalt beat de dorul nemuritorului din tine. Și se continuă cu clipa de rătăcire a lacrimii și surâsului între cer și pământ, cu cântec de lebede în perpetuă alarmă, cu încercarea disperată a privighetorilor de a oua în cuibul spaimei de Nemărginire stele.
Spunea Balzac: ,,Dragostea înseamnă reducerea lumii la o singură ființă.” Asta înseamnă că eu sunt Tu. Noi, față în față cu universul. Și cu Trecerea… Și nu ajunge să strigăm ,,Oprește, Doamne, Marea trecere! “ Trebuie ca ,,Doamne” să existe. Să audă. Să poată. Să vrea.
Dincolo de aparențe, eu aș putea fi în fiecare clipă ,,Doamne”-le tău: exist, aud, vreau, și pot. Sunt atât de aproape de tine, cu gânduri atât de pure, încât am devenit străveziu… ai putea vedea prin mine Paradisul. Dacă există…
În clipa în care – privindu-te într-o oglindă magică – mă vei vedea venind cu aripi de cocor înmugurindu-mi în umeri iar tu, chemându-mă, înflorind sub bolta albastră a ultimei vocale Primăvară, va începe marea și misterioasa metamorfoză a viscolului către floare.
Dar se va pune totul pe nemilosul cântar al realității. Și niciodată noi cantaragii. Judecătorii vor fi imparțiali. sau nu. Legea, adecvată ori nu. Sentința va fi greutatea dreptății, sau nu. Dar spiritul dreptății va fi întotdeauna înafara lor. Mai presus de orice justiție: în noi.
Se vor judeca întotdeauna fapte din care am plecat, se vor aprinde lumânări în cuiburi părăsite, vor înmărmuri cruci la morminte de năluci. Și pentru că noi nu putem alerga pe sub pământ, și pentru că vor fi nenumărați binevoitori care să are urmele vieții noastre cu ghilotina, ajută-mă, iubito, să retrăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste care s-a scris de la sine cândva.
*
Marile bătălii ale lumii nu s-au dat la Salamina, Watterloo sau Stalingrad. Cele mai cumplite monstruozități nu le-a săvârșit Inchiziția, nu s-au petrecut la Auscwitz. Cele mai mari cataclisme nu au fost scufundarea Atantidei ori potopul lui Noe. Nu, hotărât NU!
Cele mai mari bătălii, cele mai înfiorătoare monstruozități, cele mai fantastice, apocaliptice cataclisme, s-au petrecut, sunt în desfășurare – și vor fi, fără îndoială, și pe tabla de șah mat a viitorului – în noi. Am fost, suntem și vom fi sclavii propriei noastre condiții umane, servitori ai codului genetic, guvernați mai mult sau mai puțin întâmplător de făpturi care par a semăna cu oamenii numai fiindcă se ascund în spatele unor diplome de cinste.
Captivi într-un cerc de legi imuabile, pendulăm cu inconștientă perversitate între cei doi poli extremi ai vieții noastre: Realitatea și Ficțiunea. Realitatea ne macină cu tot ceea ce suntem noi la uriașa, veșnica moară a Timpului, iar Ficțiunea ne împrumută iluzia că putem amâna măcar cu încă o clipă deznodământul. Marea eroare a vieții noastre este aceea că în lupta acerbă cu Realitatea încercăm să ne sprijinim neputința pe toiagul atât de șubred al Ficțiunii, și deșertăciunea ei de brațul capricios al Hazardului.
Viața, cu toate ale ei, este o navă gigantică spintecând apele Timpului și Spațiului către o țintă necunoscută, către un port fictiv cu indicativul relativ de ,,Infinit”. Suntem cu toții efemeri pasageri ai acestei nave. Unii călătorim în cabine de lux, alții nu avem nici măcar o bancnotă de o speranță spre a putea plăti măcar umbra unui hamac.
Cine știe, vrea și poate privi în ochii lumii, îi vede – în covârșitoarea lor majoritate – cu pleoapele coborăte de durere și umilință. Cine știe să asculte, aude planeta zguduită de plâns. Cine știe și poate să pătrundă în adâncuri, va înțelege că uriașa armată a dezmoșteniților soartei rămasă la cheiurile deznădejdii – armată căreia i-a fost nimicit și ultimul refugiu, Azilul Speranței – nu mai are altă șansă în fața nimicniciei decât capitularea necondiționată în abulia trecutului. Și coboară… în temnița amintirilor.
Amintirea – poartă de aur și deznădejde, unica poartă; sărbătoare a duioșiei dar și a revoltei, ultima sărbătoare; treaptă de diamant și umilință, unica treaptă; singura conjugare reală a verbului ,,A fi” pe limba intraductibilă a tăcerii absolute…
Și nimeni nu își bate capul cu cu disperatul S.O.S al nefericiților, nava își urmează imperturbabila traiectorie deși știm cu toții cât de provizorie este locuirea unui S.O.S.
Specia umană iubește mai presus de orice propriile ei vanități, orgolii și ambiții. Egoismul a fost și rămâne prisma prin intermediul căreia muritorii vor să jefuiască din Marea Clepsidră fărâma lor de iluzorie fericire personală: tic-tac, tic-tac, nisipul perfid al speranței că va trece neobservat sărutatul pe ambii obraji, la jumătate de preț.
Marele spectacol ,,Cu mască, fără mască” se joacă pe scena lumii de o veșnicie… și fiecare în parte ar trebui să luptăm să fim scenariștii, regizorii și actorii propriului nostru rol, în propria noastră piesă. Dar marea majoritate a indivizilor încearcă să intre în pielea altor personaje decât a celor pe care le reprezintă în realitate. Și, spre rușinea speciei, mistificarea este pe deplin realizabilă, oamenii-actori își consumă fără mustrări de conștiință, în deplină liniște, toate surogatele existenței:2 lei râsul, 4 lei speranța, pentru un pumn de mărunțiș vor abonament permanent la Fericire. În fapt, mai mult sau mai puțin conștienți, achită costul unei vize meschine în pașaportul către Nicăieri.
Specia umană încearcă printr-un număr infim de exponenți să justifice aspirația ei către Înalt, deși ABSOLUT TOȚI dobândim prin naștere pașapoarte de îngeri… Dar foarte puțini oameni posedă tăria de caracter să accepte arderea totală în numele unei idei, iar dintre aceștia, și mai puțini dobândesc orgoliul de a crede că se merită.
ALTRUISM. Cuvânt magic, noblețe pură la temelia Templului Omeniei Ideale. Jumătatea drumului către noi înșine. Prinos de lumină în sfeșnicul Adevărului. Ardere necondiționată în numele tău, OMUL-IDEE, OMUL-FLUTURE, Omul ca o floare de nu-mă-uita.
Verbul ,,A IUBI” este arma secretă cu care poate fi cucerită lumea. Dar ceea ce foarte mulți nu înțeleg este faptul că el nu poate fi conjugat plenar decât cu sufletul îngenuncheat și nu poate face miracole decât șoptit rugăciune în liniștea dintre bătăile de cord.
Dragostea este unica avere care ne înalță egalii lui Dumnezeu, iubind la superlativ recreiem Lumea aceasta din lumina cu care am venit în ea din Neștiut. Dreptul la fericire se câștigă prin Dragoste.
Faceți jaf și risipă de dragoste, iubiți-vă cu disperarea gândului că mâine poate fi sfârșitul lumii, cu toată înverșunarea și poezia sufletelor voastre! Dăruiți-vă până dincolo de frontierele uitării de sine, arzând exemplar, să puteți merge la Marea Judecată cu sufletul în palme și să puteți spune cinstit: Iată dovada Adevărului – am trăit, AM IUBIT!

Capitolul l

Prima amintire cu Andrada vine din inima unui viscol al anului de grație una mie nouă sute șaptezeci și. Ningea bezmetic, cum nu mai văzusem niciodată, de parcă bunul Dumnezeu se hotărâse să acopere toate păcatele omenirii sub un potop alb.
Alergam de câteva ore pe străzile orașului, fără o țintă anume, izbindu-mă adeseori de trecători, fără a lua în seamă invectivele pe care mi le adresau cu generozitate. Rețineam vag că încercaseră să mă oprească niște prieteni, pe care i-am dat dracului, lăsându-i cu gurile căscate.
Traversam bulevardele pe unde se nimerea, doar-doar se va întâmpla… Dar mă alesesem doar cu scrâșnetul strident al frânelor și înjurăturile șoferilor. Unul mai arțăgos, care pentru a mă evita fusese nevoit să-și urce rabla pe trotuar, băgând în sperieți trecătorii, coborâse din mașină și se repezise spre mine cu levierul ridicat amenințător deasupra capului. Nu știu dacă l-a oprit să-și aducă la îndeplinire intenția faptul că nu am schițat nici cea mai mică intenție de fugă sau apărare, ori figura mea de somnambul sau nebun. Cert este că m-a lăsat în pace, bombănind ceva despre marea înghesuială din grădina lui Dumnezeu.
La o intersecție, m-a acaparat o poftă nebună să mă iau la harță cu un curcan de la circulație. Pot spune că uram încă din fașă tagma asta de tâlhari îmbrăcați în uniformele albastre ale unui stat falimentar condus de o clică de mafioți deghizați în ,,Tovarăși”. Iar acum aveam toate motivele de a nu mă mai teme de consecințele de după ceea ce aveam de gând să fac, trebuia să dispar pentru totdeauna…
Am traversat, sub privirile lui contrariate, în ciuda culorii roșii a semaforului, înainte și înapoi, bulevardul. Se făcea că nu vede. L-am făcut ,,curcan chior”. Se făcea că nu aude. În disperare de cauză, mi-am pregătit o stivă de bulgări de zăpadă și i-am luat la țintă cascheta.
Spre totala mea consternare, bătrânul milițian nu s-a supărat nici acum, dimpotrivă, și-a pregătit și el o mulțime de bulgări de zăpadă, râzând cu gura până la urechi, dovedindu-se apoi un trăgător mult mai bun decât mine, silindu-mă să mă retrag pe una din băncile acoperite de zăpadă ale micului parc din apropiere.
Eram epuizat. Dar nu și liniștit. Iar vântul vânzolea zăpada ca un nebun furios. Și începuseră să-mi clănțăne dinții în gură ca o mitralieră pusă pe foc automat. Doar ochii mai puteau arăta că sub crusta de gheață și zăpadă care mă acoperise, sufletul unui adolescent se pregătea să urce pe Golgota.
Apoi s-a lăsat deodată întunericul. O mână nevăzută îmi turna fără încetare pe pleoape plumb topit. Începuse să-mi fie cald, o moleșeală plăcută se insinua în întregul ființei mele, simțeam, fără puterea de a judeca, intram în imponderabilitate, așteptam cu înfrigurare clipa primului și ultimului zbor.

Când am revenit la realitate eram pus, ca un sac cu cartofi, în spinarea aceluiași milițian, mă învelise în mantaua lui. Mai avea câțiva pași de făcut până la ieșirea din parc. Mergea șovăitor, luptând din greu să-și mențină punctul de echilibru – atât de precar datorită gheții și poverii pe care o purta. Gâfâia și icnea scurt la fiecare pas. Din când în când bisericea nu știu care hoți vinovați de lipsa iluminatului public.
Primul gând clar care mi-a venit în minte a fost acela că sunt dus la circumscripția de miliție cea mai apropiată. Și nu mai voiam nici în ruptul capului să ajung acolo, m-a fulgerat gândul unei dispariții mult mai elegante, citită nu cu multă vreme în urmă în nu mai știam ce carte. Mă gândeam că a scăpa din acest inedit prizonierat nu era decât o chestiune de câteva clipe: o rostogolire bruscă urmată de fugă, și pas să mă mai prindă moș Gerilă cu tinichele pe epoleți.
Dar nu ajunge numai intenția. Încercând să-mi mobilizez mușchii am constatat cu stupefacție că nu mă mai ascultau. Ochii mi se închiseseră din nou, zadarnic încercam măcar să întredeschid pleoapele, parcă le pecetluise cineva cu niște lacăte imense și aruncase cheile. Panică. Am încercat să strig. Zadarnic. Limba încremenise într-un cazan cu clei. Doar creierul se mai încăpățâna să încerce să-mi demonstreze că încă existam. Și pe când se străduia el mai abitir, m-a luat deodată o avalanșă neagră.

Am ieșit din starea de leșin abia în secția de urgențe a spitalului județean. Îmi pătrundea în urechi, estompată de o ceață extrem de densă, vocea unei femei. Datorită timbrului ei neplăcut, metalic, de robot insensibil la suferința umană, mi-o închipuiam bătrână, singură și urâtă. Atât de urâtă încât am refuzat să deschid ochii. Cel mai nesuferit personaj din poveștile copilăriei nu-mi fusese zmeul ci Muma Pădurii.
Cu sau fără voia mea, robotul umanoid avea diplomă de medic, în virtutea căreia își arogase dreptul de a intra cu șperaclul, tropăind de orgoliu și indiferență, bâjbâind cu evidentă plictiseală printre tainele trupului omenesc, incapabil să înțeleagă că rostind un singur cuvânt cald la porțile acestei case a zbuciumului și durerii, s-ar deschide porțile răului, lăsând să intre liniștea ca o pasăre de lumină, ca o ploaie de petale de flori de cais.
La fiecare atingere cu stetoscopul tremuram de repulsie, îl simțeam o terminație a unui robot care făcea de-a lungul trupului meu spionaj numai de dragul spionajului, nepăsându-i nici cât negru sub unghie de ceea ce va urma. Și i-am înjurat de mamă, în gând, pe toți urmașii lui Hipocrate.
Am întredeschis, furiș, pleoapele. O asistentă foarte tânără și drăguță se pregătea să-mi facă o injecție cu nu știu ce. Când s-a apropiat de canapeaua pe care eram întins, mi s-a adresat cu o voce caldă, catifelată:
Dacă mă auzi, te rog să faci un efort să-ți dezbraci pantalonul. Mă auzi?
Auzeam, și nu auzeam. Nu voiam să știe că sunt perfect conștient de tot ceea ce se întâmpla. Și voiam să o am cât mai mult timp în apropiere.
Doamnă doctor, cum fac să-i dau jos pantalonul?
Asta-i bună! Dacă era unul din amorezii tăi mai timizi, cum procedai? Descheie-i, dragă,
nasturii.
Asistenta se aplecase peste mine și cu evidentă sfială se apucase să-mi descheie nasturii de la pantalon. Nu avea pic de îndemânare, mâinile ei zăboveau prelung asupra fiecărui nasture. Nici dacă ar fi fost încuietori cu cifru și nu l-ar fi cunoscut, nu ar fi trebuit să dureze atât. Am privit hoțește și am rămas surprins: descheia și încheia la loc fiecare nasture de câteva ori la rând. Am roșit brusc, încântat și jenat în același timp.
Doctorița ieșise între timp din cabinet, vocea ei metalică răzbătea din cabinetul alăturat.
Cu toată timiditatea mea, am deschis ochii larg, privind-o direct în ochi. Când a observat privirea mea interogatoare a fost rândul ei să roșească. Rămăsese încremenită cu mâinile pe ultimul nasture, într-o apăsare care mă durea și mă răscolea în același timp. Și m-am trezit rostind fără de voie:
Domnișoară, cred că mă simt mai bine acum, puteți renunța la a-mi mai face injecția.
Și am încercat să mă ridic. Dar mâinile ei continuau să mă apese în jos, în timp ce privirile – care parcă se întorceau dintr-o misterioasă călătorie – mă fixau într-un fel atât de ciudat și poruncitor încât am simțit nevoia să-mi plec privirea și să renunț la orice împotrivire. Iar atunci când a binevoit să îmi vorbească din nou m-a năucit de-a binelea: fiecare cuvânt îmbrăca hainele Cântecului, pe buzele ei cuibărise o ciocârlie ce înflorea aerul din încăpere cu trilurile unui instrument furat din soare.
Eram atât de fascinat de armonia glasului ei încât pierdusem sensul cuvintelor. În schimb, se întâmplase ceva de necrezut: le vedeam! Erau un fel de colibri minusculi, cu trup de argint și aripi de cristal ce vibrau abia perceptibile pe razele de lumină. Undeva, departe, se deschidea cea mai frumoasă și înmiresmată floare a Adevărului, iar cuvintele părăseau fremătând cuibul surâsului, avântându-se într-un dans bezmetic către ea deși știau că nu se vor mai întoarce niciodată din prăpastia fără de sfârșit a tăcerii.
Și, Doamne, abia acum vedeam cât era de frumoasă! Nu-mi venea să-mi cred ochilor, nu puteam crede că pe pământ poate exista aevea desăvârșirea. Iar dacă ceea ce vedeam era totuși adevărat, tot ceea ce mi se întâmpla devenea și mai de neînțeles. Nu aveam o părere prea grozavă despre aspectul meu fizic, nu avusese cum și când să-mi testeze indicele de inteligență, nu știa absolut nimic despre mine – ca să pot bănui că aprecia fondul meu sufletesc, astfel afecțiunea ei evidentă rămânea un mister inexplicabil. Episodul cu nasturii nu-mi mai părea vulgar, începeam să întrevăd un adevăr care-mi umplea sufletul de lumină.
Uitasem unde mă aflam și de ce mă aflam acolo, ancora realității se desprindea cu greu de la țărmul acestui vis trăit cu ochii larg deschiși. Și nu cred că ar exista în această lume măcar un singur bărbat care să nu se fi pierdut în fața acestei capodopere a feminității.
Mi-am revenit din beția cu frumusețe abia atunci când mi-a cerut cu insistență să mă întorc cu fața în jos. Și tot abia atunci am realizat că îmi trăsese în jos patalonul fără să simt, deși pretinsesem în sinele meu că nu pierdusem nicio clipă legătura cu realitatea. M-am întors repede, jenat, și mi-am lăsat în jos, cu mâna dreaptă, chilotul, cam de un lat de palmă, așteptând încordat înțepătura neplăcută a acului.
Am auzit mai întâi un mormăit de dezaprobare, după care am simțit mâinile ei mici, catifelate și fierbinți, lunecând cu tot cu chilot de-a lungul șoldurilor, mult mai jos decât ar fi fost necesar. Am simțit din nou că roșesc. Datorită faptului că această diversiune a ei mi-a îndepărtat gândul de la nesuferita de injecție nici nu am simțit înțepătura acului.
Gata, fricosule, îmbracă-te. Te-a durut?
Vai de mine, parcă mi-ai făcut-o cu pickhammerul! După cât de tare mă doare, cred că mi-ai
făcut o gaură cât un puț de foraj…
Mă privea zâmbind larg. Avea buzele nefardate dar atât de roșii că ar fi făcut să pălească de invidie până și macii. Iar în ochii ei mari, vii și pătrunzători, era un necontenit dans de umbre și lumini, de parcă la hotarul dintre noapte și zi al sufletului ei se zămislea cea de a treia stare a perceperii timpului. Iar când mi-a vorbit din nou, apropiindu-se provocator de aproape, cuvintele ei m-au învăluit în mireasmă de salcie crudă…
Dragul meu, dacă îți mai arde de glume înseamnă că nu stăm chiar atât de rău pe cât se
părea. Nu vrei să-mi povestești, până se întoarce doamna doctor, ce ți s-a întâmplat?
Nu! Acum și aici, nu!
Nici dacă te rog? Nici dacă-ți spun că povestea ta mă interesează din motive… pur
personale?
Vocea îi devenise patetică. Investise în acest ,,te rog” mai multă tandrețe și duioșie decât alții în ,,te iubesc”.
Nici. Povestea mea este atât de lungă, complexă, atât de… personală încât nu cred că o voi
povesti vreodată, cuiva. Te rog să mă ierți!
Atunci, spune-mi măcar cum te cheamă, să pot completa fișa medicală. Vârsta și ocupația se
văd pe matricola uniformei…
Trece ce vrei acolo, domnișoară, eu nu-ți spun nimic! Personal, nu am solicitat serviciile
dumneavoastră, am fost adus aici împotriva voinței mele. Și în următoarele câteva minute vă voi părăsi fără nicio părere de rău.
Mi se întâmpla ceva de neînțeles, spuneam exact opusul lucrurilor pe care le gândeam.
Pe mine mă cheamă Andrada.
Pe mine… Scufița Roșie!
Privindu-mă mustrător, făcându-se a nu fi auzit mojicia mea, ea a continuat cu aceeași căldură:
Știi, eu sunt elevă în ultimul an la liceul sanitar, acum sunt în practică și…
Nu am lăsat-o să termine ceea ce avea de spus, nu știu ce drăcușor mă împingea să mă port cât mai urât cu putință:
Eu credeam că ești cel puțin doctor docent! Ascultă, domnișoară, și notează-ți în pomelnic:
mă numesc OM, de profesie călător prin viață, cu domiciliul atât de instabil că locuiesc mereu aiurea. Ca vârstă, hmm, se pare că ne-a adus barza în același an. Te mai interesează și altceva?
O singură precizare, tovarășe călător prin viață: în ceea ce te privește nu cumva ai confundat
barza cu măgarul?
Eeei, nu aș putea jura cu mâna pe clanță că nu, în schimb pot jura că barza care te-a adus
pe tine s-a împușcat în aripi deasupra hornului casei alor tăi, îmi închipui ce bușeală și ce sperietură ai tras…
Devenisem mitocan de-a binelea. Mă purtasem mai mult decât prostește. Privindu-i chipul mirat și posomorât abia acum îmi venea să intru în pământ de rușine.
Între noi se așternuse o tăcere atât de apăsătoare încât se auzeau pașii unui carcalac care defila pe pereții cabinetului. Îmi venea să plâng de necaz, acum eram dispus să fac orice numai să o mai văd zâmbind iar.
Și cum altceva nu mi-a trecut atunci prin minte, am scos din buzunarul hainei mica mea mascotă, un hornar din cauciuc turnat, mi-am luat cea mai spășită mină cu putință și i l-am oferit, rugându-o din priviri să primească darul.
A izbucnit într-o nestăvilită cascadă de râs:
Domnule OM, ești un prostuț… supărăcios și… si simpatic. Primesc darul tău dacă-mi promiți că vei rămâne cuminte internat în acest spital. Știi, nu-ți cer această promisiune în virtutea eticii viitoarei mele profesii. Nu știu cum să-ți spun… am mai putea sta de vorbă…
Cât de sinceră ești, Andrada?
Sunt tot atât de sinceră pe cât ești tu de bolnav.
Dar eu mă simt bine…
Și eu, sinceră.
O mințeam că mă simțeam bine, abia mă mai țineam pe picioare. Mă luau succesiv cu asalt valuri de frig și de căldură, respiram din ce în ce mai greu, în plămânii mei se tolănise și adormise un motan ce torcea aritmic, visând salturi spectaculoase pe acoperișuri imaginare. Și ghearele lui răneau lumina din mine… ca o duminică ploioasă.
Dar nu voiam să mă internez.

Mai fusesem internat în spital de două ori. Am înțeles atunci că în aceste instituții proclamate redute ale apărării vieții cel mai în largul ei se simte Moartea. Când ea își alege o victimă, nimeni și nimic nu o mai poate salva de la tăișul nemilos al coasei.
Când era vorba de pacienți cu dare de mână, medicii încercau să o sperie cu descântece în kent și cafea braziliană, cu duhoare de whisky și blesteme de curcani îndopați cu nuci, cu deochi de vin roșu și găini tuciurii. Iar dacă era mituită, suplimentar, cu teancuri de bancnote albastre, se îndupleca uneori să amâne execuția.
Însă dacă era vorba de oameni fără posibilități materiale și financiare substanțiale și fără PCR (pile, cunoștințe, relații), arareori se găseau și medici dispuși să lupte cu adevărat pentru a obstrucționa coasa funestă.
Iar bătrânii din această nefericită categorie erau supuși unui tratament intensiv cu… indiferență totală. Li se repartiza un cât mai dosnic loc de patimi, o fățișă și substanțială doză de umilință, la care se adăugau două-trei aspirine, regula generală a prescripțiilor medicale fiind ,,Una acum și una mâine dimineață, dacă te mai scoli!”
În cele două spitale cărora le-am fost client fără de voie m-am simțit asemeni unei privighetori într-o colivie așezată într-un subsol inundat, întunecos, plin de mirosuri pestilențiale, carcalaci și șobolani. Totul duhnea a degenerare, descompunere și nenorocire. Albul jegos al pereților și al brumei de mobilier metalic, primitiv, sfidau până la vomă. Aveam senzația că atingând pereții și aceste obiecte până și razele soarelui se îmbolnăveau și puțeau a clor, excremente, cancer și morfină.
Celor care nu avea cine să le aducă mâncare de acasă, sala de mese și așazisa ,,mâncare” le ofereau condițiile ideale pentru greva foamei. ,,Supa” ți-o puteai turna liniștit pe îmbrăcrăminte, fără teama că s-ar putea păta. Iar pentru a depista în ea un bob de mazăre sau orez trebuia să fii optimist incorigibil, să ai multă voință, perseverență, perspicacitate, răbdare și un noroc chior, iar în loc de lingură – mijloace moderne de pescuit. În fața lăturilor ce se pretindeau a fi ,,felu’ doi” și-ar fi făcut harachiri, indignați, până și porcii.
Lenjeria de pat era mizerabilă, cenușie și zdrențuită,fiecare atingere a trupului îmi stârnea repulsie ca la atingerea unei broaște râioase, se conservaseră cu fidelitate mirosurile tuturor trupurilor înaintașilor care pătimiseră și își dăduseră duhul pe ea.
Pijamalele și halatele arătau de parcă ar fi fost cerșite la colț de stradă de la niște cerșetori cărora le fusese rușine să le mai poarte.
Baie se făcea numai de două ori pe săptămână, cu plutonul, într-o încăpere în care erau întrunite în permanență toate condițiile favorabile așternerii poleiului. Ca la balamuc!
Iar mersul la toaletă constituia un veritabil antrenament pentru cozile interminabile la înlocuitorii de încălțăminte, îmbrăcăminte și mâncare, ne era tuturor groază de ele, fericiți cei ce dobăndeau vize de flotanți la morga spitalului!…
Într-un cuvânt, condițiile de igienă erau sublime dar lipseau cu desăvârșire!
Nu dădeam dreptate celor care susțineau că ,,Bărbatul între bărbați” și acoliții lui voiau să mute România în Africa. Ea fusese deja mutată din matca istorie sale firești, se numea Republica Sărăciei Rușinoase (R.S.R), supraviețuia trei anotimpuri pe continentul Foamei și Întunericului iar iarna dârdâiam terorizați de frig în ,,viitorul luminos” al Antarcticii autohtone.
În spitalele în care fusesem internat, pinguinii s-ar fi simțit cu adevărat în elementul lor. Ciorile naționale nu ar fi rezistat multă vreme, iar dacă ouăle lor nu ar fi crăpat, lucru de care mă îndoiesc, puii lor s-ar fi născut gata congelați. Până și caloriferele scheunau de frig. Iar noi, pacienții, încheiam invariabil rugăciunea de seară cu ,,Doamne, nu da iară ger, /că ne iei pe toți în cer! “
Îmi erau și acum vii în memorie lungile nopți de insomnie când vaietele lugubre ale celor gravi bolnavi, ale celor care agonizau nebăgați în seamă de personalul medical de gardă, care avea lucruri mult mai interesante de făcut decât acelea pentru care era în mod nejustificat remunerat, populau saloanele cu stafii.
Cele două spitale se dovediseră fabrici, nu instituții pentru sănătate: foloseau ca materie primă boala și suferința și produceau în primul rând umilință și disperare.

Toate acestea îmi trecuseră prin minte cu viteza fulgerului, și cu toată tentația ce mi-o inspira gândul că internându-mă aș avea-o din când în când alături pe Andrada, amintirile mele se opuneau categoric perspectivei spitalizării.
Tremuram vizibil, febra punea din nou stăpânire pe trupul meu secătuit de puteri. Îmi mențineam echilibrul și luciditatea numai datorită unui imens efort de voință, mă încăpățânam să-i demonstrez Andradei că temerile ei erau nejustificate
Pentru a-mi sugera că nu se lăsa înșelată de aparențe, privirile ei urmăreau în mod semnificativ, rând pe rând, picăturile de transpirație care-mi șiroiau fără contenire de pe frunte și obraz. Se vedea că făcea eforturi deosebite pentru a se abține să-mi vorbească. Intuia, probabil, că o discuție în contradictoriu m-ar fi agitat și m-ar fi îndepărtat ireconciliabil de ea.
Eram hotărât să părăsesc cât de repede spitalul dar înțelegeam că încă nu eram în stare să înfrunt viscolul de afară. De faptul că nu mai aveam o adresă la care m-aș fi putut întoarce uitasem cu desăvârșire. Și refuzam cu încăpățânare, împotriva evdenței, să cred că Andrada era sinceră, prea era frumoasă pentru a se fi putut opri la mine! Și nu mă simțeam niciodată mai umilit ca atunci când cineva îmi arăta compasiune.
Andrada, nu găsesc acum cuvintele care ar putea exprima frumos și adevărat bucuria de a te
fi întâlnit. Fac orice altceva îmi vei cere, numai internat aici nu rămân! Nu mai pot accepta iar rolul de cobai uman, de obiect de studiu, depersonalizat, pentru niște cârpaci pe care nu-i interesează alinarea suferinței decât în măsura în care le poate aduce profit material și capital de prestigiu social
Nu păcătui, nu-i băga pe toți în aceeași oală. Este adevărat că în fiecare spital, pe lângă
mâna de medici adevărați, dăruiți trup și suflet nobilei lor profesii, mișună câte o armată de impostori, câte o armată de hiene și șacali veșnic flămânzi, pentru care pacienții sunt doar o pradă și suferința lor o clauză dezavantajoasă în tranzacții supuse arbitrariului și bunului lor plac. Dar de multe ori, datorită lipsei acute de aparatură medicală, medicamente moderne, ba chiar a banalelor piramidoane și aspirine, și cei mai buni medici rămân spectatori neputincioși. Mai sunt și cazuri în care bolnavii sunt aduși la spitale abia atunci când nu se mai poate face nimic, ori cu boli incurabile, și nu este drept să acuzăm medicii pentru faptul că ființa și cunoașterea umană au limite pe care încă nu le-au putut depăși.
Ai dreptate într-o oarecare măsură, am auzit și citit despre medici practicieni și cercetători
plini de har, dar am întâlnit numai copii tare nereușite…
În timp ce îi vorbeam, ea tresări imperceptibil, privind speriată ușa cabinetului. Și mi se adresă panicată:
Leșină!
Cine?
Mama mare… Tu trebuie să leșini! Mi-ai promis să faci orice ți-aș cere, ai uitat?
Nu înțeleg…
Nici nu trebuie!
O priveam cu nedumerire. Pe hol se auzea acum vocea stridentă a doctoriței, care dialoga în contradictoriu cu cineva. La auzirea scârțâitului ușii, care era deschisă alene, Andrada îmi șopti din nou, poruncitor:
Leșnină! Acum, chiar în această clipă!
Presimțeam că vrea să mă tragă pe sfoară, dar mi-am zis că un leșin strategic era inofensiv, și ,,am leșinat” atât de natural încât la contactul dur cu cu betonul pardoselii, acoperită cu foi de linoleum de cea mai proastă calitate, am simțit răsărindu-mi în frunte un cucui de toată frumusețea. Am scrâșnit din dinți, strivind înjurătura nu tocmai ortodoxă ce era să-mi scape din gură la adresa Andradei și a farsei căreia îi devenisem fără premeditare protagonistul principal.
Se auziră pași precipitați. Am privit furiș cu coada ochiului, erau doctorița și bătrânul milițian.
Ce s-a întâmplat? I-ai făcut penicilina?
Nu am mai auzit răspunsul, m-a luat deodată un imens vălătuc de ceață și m-a dus undeva unde nu mai exista nimic…
………………………………………

VAL RĂZEȘU

by

Referinţă Bibliografică

VAL RĂZEȘU: ȘI ÎNGERII MOR – fragment din roman/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 septembrie 2020