„Loialitatea e bunul cel mai sfânt al inimii umane.” – Seneca

Cândva am scris un eseu despre recunoștință, ca fiind „miezul dragostei față de semenii noștri”, un sentiment de mulțumire însoțit de bucurie, un răspuns la primirea unui dar; o manifestare a curățeniei și nobleței sufletului omenesc care încununează multe virtuți, având un conținut spiritual creștin. Ea redă gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le conștientizează. Existența recunoștinței ca sentiment, ca atribut moral, demonstrează că lumea poate avea un sens pozitiv, că pot fi îmbunătățite relațiilor dintre oameni. La fel și loialitatea – însușirea celui care își îndeplinește cu cinste, onorabil mai spunem, obligațiile asumate: de a fi sincer, cinstit, leal, de a demonstra credință, devotament, fidelitate, sinceritate, statornicie.

Din această perspectivă loialitatea este mai mult decât un sentiment de recunoștință, fiindcă ea este de durată și mai mult decât aducătoare de avantaje. Este și ar trebui să fie pentru totdeauna un fapt existențial, menținându-și această funcție pe tot parcursul vieții.

Noțiunile de loialitate și onoare par să fie ignorate, dacă nu și uitate, pe când ne aruncăm în goana nebună a supraviețuirii, împroșcând cu noroi de câte ori putem – în dreapta și stânga noastră. Loialitatea presupune să-ți dovedești integritatea prin acțiuni cinstite față de o cauză, un proiect, prin așa numitele acte de bună credință. Mai mult decât atât, reprezintă asumarea și respectarea cu fidelitate a unor angajamente luate, iar celui care o face îi este cerut a fi caracterizat prin onestitate și probitate. Cu alte cuvinte individul să ofere ceea ce a promis, atunci când a fost numit într-o funcție, când i s-a dat ceva de înfăptuit. Să-și facă treaba cu devotament, nu din constrângere, să o facă în numele dreptății. Fiindcă, atunci când ne respectăm propria muncă, ne respectăm pe noi, ne respectăm colegii de muncă, respectăm superiorii, respectăm legile.

Te trezești la un moment dat cu un comportament lipsit de loialitate și de recunoștință, devenind trădător al bunelor sentimente de până atunci. Motivele pot fi mai multe, dar în locul trădării ai o cale mai onorabilă, cea a demisiei în momentul când conștiința ta se opune anumitor dispoziții, atitudini. Este retragerea (de bunăvoie) dintr-o funcție, dintr-o slujbă a unui angajat, acesta cerând să i se desfacă contractul de muncă. Orice salariat are dreptul să demisioneze dintr-un post, fără a fi nevoit să își motiveze decizia, angajatorul fiind obligat să accepte încetarea unilaterală a raportului de muncă.

Și-atunci, de ce, uneori, nu avem acest curaj, acest act onorabil al demisiei, ci ne lăsăm, în timp, „cumpărați”, fără să înțelegem ce se află în spatele acelui cost? De ce și cum îl uităm imediat pe cel care și-a demonstrat ajutorul, aprecierea față de noi?

De fapt, omul alege între bine și rău, între a recunoaște și a fi mulțumit de ceea ce primește sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede neîndreptățit sau a constata că totul îi provoacă repulsie, revoltă, starea putându-i duce pașii la găsirea rușinoasei porți a trădării, despre care nuvelista italiană Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticăloșie este trădarea. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreț”. Și viața, iată, ne dovedește că așa, se și poate întâmpla. Un alt gânditor și scriitor german spunea că este greu să-ți păstrezi fidelitatea față de principii în condiții de vivacitate a sentimentului și atunci se recurge la calea mai comodă „punând caracterul la adăpost prin împietrirea sentimentelor, fiind infinit mai ușor a fi lăsați în pace de un adversar dezarmat decât a stăpâni un dușman curajos și robust”. Era vorba de cele două instincte, cel senzorial și cel rațional.

Respectarea unor reguli și legi, se impune, regula fiind „o aproximație a realității, pe când legea reprezintă realitatea redusă nu la aproximație, ci la absolut”. Cu alte cuvinte, legea este un instrument cu care ne descurcăm în realitatea ce ne înconjoară, pentru a ordona lucrurile, faptele, ca ele să ne poată fi folositoare.

Când ești plasat într-un loc, de exemplu, ai niște responsabilități, trebuie să ai o conduită pe care s-o urmezi conform regulilor și legilor cerute și de tine cunoscute. „Eroismul” poate fi obținut doar cu motivații raționale, adânc cunoscute, nicidecum prin lipsă de respect, ingratitudine sau trădare. Trebuie să porți recunoștință celor care te-au ajutat la un moment dat, superiorului tău, țării care te hrănește și te adăpostește, oricare ar fi ea. Sau… ești atât de preocupat de cariera ta, interesul tău, încât găsești că este bine să acționezi singur, într-un mod „original” pentru a obține o glorie și nu ai timp și nici prin cap nu ți-a trecut gândul recunoștinței, chiar dacă pentru scurt timp ai fost loial colectivului și superiorului tău.

Nemulțumirile întotdeauna pot fi discutate, cu fermitate și curaj. Dacă te arunci de unul singur fără să știi în ce ape adânci vei înota, ce vârtejuri te pot aștepta, îți poți distruge viața.  Prin lipsa de loialitate, de recunoștință, se dă dovadă de orgoliu, poate chiar de răutate, egoism sau inconștiență. De aceea, nerecunoștința este un păcat greu care poate duce la distrugerea vieții.

„Nu te lăsa influențat de gândirea și mentalitatea acestui veac și a oamenilor lipsiți de evlavie. Nu fi unul nemulțumitor!”, ne sfătuiesc veghetorii credinței. Cu adevărat, mai bine este a gândi la cine și ce a investit în viața ta, la efortul pe care l-ai făcut pentru a dobândi un loc în societate (dacă l-ai dobândit!) și a păstra o atitudine de mulțumire în inimă pentru toată viața. Este vorba despre o conlucrare dintre minte și inimă, dintre înțelegere sau cunoaștere și iubire. Înțelegerea sau cunoașterea presupune discernământul, în urma căruia se face alegerea. Alegerea adevărului și binelui este indispensabilă în opera de desăvârșire a omului.

Înțeleptul Socrate în dialog cu Kriton, îl întreba: „Oare nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ți poruncește și să înduri în tăcere ceea ce ea a poruncit: fie bătălie, fie lanțuri, fie chiar de te-ai duce în război, să cazi rănit sau mort?”. 

Și-atunci mă întreb: Când condamni şi trădezi, când abandonezi oamenii care ți-au fost alături la bine și la greu, mai poate încăpea în sufletul tău sentimentul iubirii? Poate nu te simțeai liber? Dar pentru a te simți liber trebuie mai întâi să-ți înfrângi barbaria din tine, fiindcă fiecare om poartă cu sine această amprentă a barbariei.  Amintesc cunoscutul pasaj din Faust: „Ah două suflete-mi sălășluiesc în piept,/ Ce vor necontenit să se dezbine;/ Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut, / Cu ghearele-ncleștate în lume se împlântă;/ Iar celălalt vânjos, desprins de lut,/ Spre plaiul nalților strămoși s-avântă.”

Loialitatea este un fenomen emoțional și se dobândește, de regulă, cu eforturi, prin educație. Este mult mai ușor să trădezi decât să poți fi loial toată viața.

O întrebare: Care este tipul corect de acțiune al unui consilier prezidențial care constată comportament nedemn, ilegal sau doar măcar poziții cu care nu este de acord la președintele care l-a numit în funcție?  Răspunsul este: Demisia. Este primul semn al dezacordului profund, primul gest onorabil pe care îl are la dispoziție! 

Să te apuci, după un lung timp de la destituire, să scrii o carte, este ceva curios. Și un om rațional se poate întreba: este oare o încercare de reabilitare a propriei ființe? Și atunci de ce a ales această cale dizgrațioasă de compromitere a șefului său? A simțit nevoia de a-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care crede că a suferit nedreptăți? Adică a se răzbuna? Sau mai mult, este o trădare, o înjosire a președintelui ales de popor, a țării până la urmă? O fi vorba de vânzarea conștiinței unui alt grup de interese? Mă întreb, în acest caz,  cât și-a trădat președintele și cât a trădat și a expus țara prin propriile susțineri din cartea pe care a scris-o. A făcut-o pentru a justifica sau plăti demiterea sa din funcția de consilier prezidențial pentru securitate națională? Sau pentru a zădărnici realegerea președintelui? Oricare ar fi motivele, loialitatea unui om inteligent se sfârșește definitiv când i s-a fisurat încrederea care i-a fost acordată, și fiecare demers ne construiește destinul.

Înainte de a lua o hotărâre, omul trebuie să dispună de puterea de auto-reflecție și de înțelegere, încât să și gândească la ceea ce trăiește și la modul în care se va răsfrânge totul asupra vieții lui.

Nu putem crede nici că infractorii violenți trebuie tratați cu clemență și delicatețe, după alte legi decât cele existente. Marxismul care se  flutură astăzi în America – stat exemplar până mai dăunăzi, prin libertatea democrația și bunul trai al cetățenilor ei – nu poate duce decât la la dezintegrarea statului de drept (Rule of law) și a ordinii sociale, instituționale și morale a lumii civilizate. Chiar vrea cineva să se distrugă tot ce s-a clădit cu atâta trudă? Cât timp istoric i-a trebuit, de exemplu, unui artist să realizeze o operă, să ajute la scrierea istoriei, pentru ca alții în cîteva minute să distrugă amintirea trecutului, chiar dacă el a avut și părți dureroase pentru omenire. Așa se va ajunge la uitare și un înțelept spunea că „cine uită nu merită nici să trăiască”. Adică de ce trăim? Să cunoaștem trecutul, să învățăm din succesele și greșelile lui, pentru a ne clădi un viitor cît mai curat, mai omenesc posibil.

Cine speculează anumite momente, anumite atitudini, din ticăloșie și interes politic sau electoral, să știe că sunt oameni care simt, care văd, care judecă și nu pot fi de acord cu lipsa de loialitate, de recunoștință pentru binele dobândit și nu vor fi de acord cu noua tendință politică ce se vehiculează. Toate încercările acestea de răsturnare a unei ordini, cu efort întocmite, vor fi taxate electoral. Corijați, dar nu distrugeți, nu dărâmați! Nu este clar că socialiștii, extremiștii și anarhiștii, uniți acum într-un ideal, sunt cei care vor puterea și încearcă prin orice mijloace s-o dobândească? Întotdeauna va exista ticăloșia, viclenia unora și cumpărarea altora. Cine a trăit în comunism și a simțit – știe, cine nu a trăit, vrea să experimenteze – din naivitate sau din prostie.

Avem, cred, mare nevoie de exerciții pe scară largă de loialitate. La oamenii simpli acest sentiment este foarte răspândit, dar la oamenii de la care ne-am fi așteptat mai mult, având în vedere rangul lor social, ea este pe cale de dispariție. Este sentimentul care ne-ar face solidari și puternici, iar unitatea ar face ca răul din lume să fie diminuat și nu atât de supărător. În definitiv, loialitatea ține de încrederea în celălalt pe care trebuie să o avem în fața neîncrederii, a dușmăniei, a răzbunării.

Să dăm dovadă de „respect, onestitate, curaj, corectitudine, loialitate, onoare, bunăvoință”, cum sfătuia un filozof. Dezbinarea, trădarea sunt în opoziție cu sentimentele și rațiunea de care ar trebui să dăm dovadă.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

by

Referinţă Bibliografică

VAVILA POPOVICI: DESPRE LOIALITATE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 iunie 2020