JOCUL CU CUVINTELE (I)

Excelent contrafortul lui Mircea Mihăieș din numărul 11 al ”Româ­niei Li­terare”, per­fectă oglindire a realității lumii noastre literare, la mai bine de trei decenii de speranțe năruite, după acel (ce să fi fost, în afară de lumină și descătușare ?) decembrie ’89. Autorul vrea și în­cearcă să ne aducă/trezească la realitate, fiindcă așteptările tuturor, multe și variate, nu s-au împlinit, iar gene­ra­ți­ile de după noi, în care sălăș­luiau nădejdile noastre, n-au devenit torțele aprinse ori pietrele de temelie, de con­ti­nuitate și perenitate ale splendidelor tradiții care au dominat literatura ro­mână din­tot­dea­una.

Dezamăgirile autorului sunt și ale mele, evident la o altă scară, întrucât nu sunt și nu mă so­cotesc un pro­fe­­­sionist al domeniului. Atent însă la soarta întregii noastre societăți și întor­cân­du-mă la eveni­men­tul amintit, menit să ne schimbe viețile în profunzime, nu ezit să afirm că eram convins că, încă de mâine, binefacerile societății capitaliste, la care ne uitam cu coada ochiului în timpul vechiului regim, se vor revărsa peste noi ca o maree bine­fă­cătoare, dacă nu ca un tsunami nemaipomenit. N-a fost să fie. Racilele capitalismului ne-au învăluit înainte de a ne bucura de plusurile lui, au stricat și ce era bun și viabil, în vreme ce vocația fără egal a românului de a nu lăsa piatră peste piatră din tot ce fusese clădit cu sudoarea și chinurile lui și ale semenilor lui și-a spus cuvântul. Pas cu pas, vorba cuiva, până când ”mor­ma­nul de fiare vechi” (cum cu­vân­ta un patriot nedesmințit) a fost vândută la kilogram. Nimic nu ne-a reușit, nimic nu ni s-a potrivit, toate s-au răsucit împotriva noastră, în vreme ce degra­darea societății în întregul ei a căpă­tat, ca un blestem, dimensiuni apoca­lip­tice, nu departe de iremediabil.

Atunci, în fierbințeala revoluției, am avut credința, foarte vie, că dacă fiecare dintre noi, indiferent de locul pe care-l ocupă în societate, va face ceva în plus față de meseria căreia i s-a dedicat și care-i asigură existența, ne vom putea desprin­de mai ușor și mai repede de ma­ras­mul trecutului. N-am ascultat sfaturile unor apropiați (mulți au făcut-o) de a mă orienta către un bar de zi, o fabrică de chiloți tanga, un centru tattoo sau altă activitate repede lucrativă, dar conștient că oprimarea și silnicia la care cuvântul fusese supus aproape jumătate de secol deveniseră un vis urât și că vom apuca pe făgașe firești, am înființat (obraz subțire !) o edi­tu­ră, una între sutele (cincizeci numai în București) apărute în țară, ceea ce venea în întâm­pi­na­rea puzderiei de compatrioți cuprinși subit de febra scrisului și mult așteptatei literaturi de sertar. Nu pot spune că am reușit după intenții și dorință, dar am trăit din plin viața cărților, am gustat farmecul lan­sărilor de carte către public și nu mai puțin al cronicilor și comen­ta­riilor cititorilor, al târgurilor de carte care nu-și mai dădeau rândul din a oferi cititorului carte de tot felul, pe toate gusturile și buzunarele. Și chiar dacă am adus la lumină mai puține cărți decât aș fi putut aduce, spun cu toată sinceritatea de care sunt capabil că mi-am permis luxul fără egal al refuzului a tot ce nu mi-a fost pe plac sau, și mai și, a tot ce a însemnat o cât de mică stâlcire sau abatere de la limba română, comoara fără de preț pe care trebuie s-o păstrăm neîntinată și s-o păzim de stri­că­ciune.

Fără îndoială că în oferta uluitoare de carte de după revoluție (sau ce va fi fost ea) nu tot ce s-a scris a întrunit atributele va­lo­rice. Ba, mulți producători de carte au făcut concesii calității și n-au mai trecut prin filtrele lor, materialele oferite. Nu e un neadevăr dacă spun că am avut sub privire pagini de carte cu sumedenie de greșeli de exprimare sau de gramatică elementară. Au abundat scrierile cu nuanță auto­biografică, mai toate alcătuite după un plan identic : … m-am născut într-o familie …..  ma­ma … bunicii dinspre … de Crăciun mergeam cu colinda …. domnul învățător…   prima mea iubire … etc. etc. Dar să fim drepți !, în nicio perioadă a istoriei și nicăieri în lume nu s-au scris numai ca­po­dopere. Nu m-am alăturat acelor oameni de condei, nu puțini profe­sio­niști, care s-au ridicat împotriva acestei invazii de neche­mați în lumea cuvântului tipărit și au cârtit asupra li­ber­­­tății de a publica, chiar dacă marea ma­jo­ritate a autorilor își plăteau ieșirea în public. Fenomenul era firesc, iar timpul și cititorii aveau să opereze în selec­ția a ceea ce va rămâne în lite­ra­tură. Mult mai important era ca nevoia de lectură să rămână vie, în condițile asaltului cul­turii minimaliste gen Presă-TV-Inter­net, suficientă pentru mulți (ziși) intelectuali.

Am eșuat și în acest domeniu. Ministerul Cul­turii, principalul bene­fi­ciar și animator al cuvântului scris a dovedit o pasivitate absolută. Unul dintre fenomenele cu care toți editorii s-au confruntat a fost difuzarea cărții, aflată în cea mai mare suferință și lăsată la voia întâm­plării. Unde sunt fostele Centre de Librării și Difuzare a Cărții ? Acopereau întregul teritoriu al țării, cartea circula. Amintesc că din prima mea carte, editată în 1987 (tiraj de 11.500 de exemplare), am primit doar 25, de restul lor nu m-am mai interesat. În prezent, a mai întreba pe cineva ce cărți a mai citit în ultima vreme denotă naivitate. Te mai poți mira de locul de top pe care-l ocupăm în Europa în privința puținătății căr­ți­lor vândute ? Cine nu cunoaște subfinanțarea bi­bli­otecilor publice și capitalul lor de carte neîm­pros­pătat ?

Mă opresc la o consem­nare a lui Mircea Mihăieș : ”… lucrurile stau mai bine în poezie și acceptabil în critică”. Așa să fie ? Nimic mai adevărat : ”românul s-a născut poet”. A dovedit-o de-a lungul vremii, pana măiastră a marilor noștri poeți. Îmi ajung două versuri fără e­gal : ”…. Era, pe când nu s-a zărit  ….” Și ”Două jucării stricate…”. Din nefericire, enun­țul de român-poet îmbracă alt înțeles, cu osebire în societatea postdecembristă, pervertit și păgubos. Românul s-a dove­dit neîntrecut în a trata la modul absolut po­etic și visător (merge și așa !) lucrurile serioase (exemplele sunt prea numeroase pentru a fi menționate) și și-a demonstrat apetitul și talentul neîntrecut pentru tot ce este superficial, fără valoare, fără im­por­tanță și grav dău­nător între­gului societății.

Fără exagerare, prea mulți semeni s-au refugiat în poezie. Poezia a de­ve­nit un câmp ten­tant, fertil și comod pentru unii care n-au nimic în comun cu ea, căreia i-au conferit nuanțele de facilitate și de accesibilitate neîn­gră­dită. Cunosc autori care publică, cu încăpățânare (ne­jus­tificată) 4-5 cărți de poezie pe an. Pentru unii, poezia actuală a deve­nit o scriere cu rânduri scurte aliniate la stânga (uneori nici atât), o îngrămădire de cuvinte lua­te cu pumnul, cu ghiotura, fără minim respect pentru cititor și, mai ales pentru limbă și pentru canoanele ei. Să vorbim de grija pentru virgulă, punct, semnele de ex­cla­mație sau întrebare, toate cu rosturi bine stabilite, majuscule și toate cele prevăzute de gramatica elementară și atâtea altele, fără de care nu se poate vorbi de literatură, ar fi un nonsens. Ele nu mai fac parte din instrumentarul poetic al multora.

Mai mult, nu e posibil ca dintr-o carte de poezie de peste o sută de pagini, să nu reții o metaforă, o figură de stil ori o alegorie sau o idee care să-ți trezească o umbră de fior sau sentimentul că este vorba, totuși, de  poezie, gen liric prin excelență. Ba le mai și promovăm, pompos, ca poeme, ale zilei, săptămânii sau anului : … fiul cel mic al împăratului este dus (cu pluta ?!?), nu la casa cea mică luată de inundații …, ci trimis de bunicul (dinspre mamă, dinspre tată ?!?) la brutărie să cumpere pâine…, din care nici firimituri să nu rămână prin păduri, câmpii și șanțuri …, pentru ca, în cele din urmă, coarnele să nu-i mai încapă pe ușă și nici pe fereastră … și în care mezinul nu-i mai lasă speranță bătrânului pentru lacrimi…., în vreme ce basmul e doar basm …. , dar nu este basm. Splendid !

Oricât s-ar supăra poeții (n-au ei habar de mine, fiindcă nu mă declar poet, dar mare admirator al poeților și al poeziei da) nu poți alătura într-un poem, morcovul cu cerul, pianina cu brânza de burduf sau mărarul cu părul de pe picioare. Jur că nu sunt născociri. Dragul de el, de Nichita Stă­nescu ! Cu cât meșteșug în­ge­mă­na noțiuni care, apa­rent, nu aveau vreo legă­tu­ră între ele. Dar ce catifea, ce mângâiere iz­vora din acea ală­turare : ”Mă culcasem lângă glasul tău./Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele”.

A te considera poet după ce ai înșiruit nu știu câte cuvinte lipsite de noimă, lăsând cititorului să-și bată capul să înțeleagă ce ai vrut să spui, ori să gă­seas­că el miezul și sensurile poeziei tale, fără să reușească să se descurce într-o veritabilă fugă de idei, este condamnabil. Pentru mine și alții ca mine, poezia rămâne genul cel mai elevat al lite­raturii. Deasupa ei nu există decât cerul și raiul. Critica poeziei, dacă mai există, are obligația să fie mult mai aspră, mai drastică și să n-o accepte când este lipsită de harul inedit al ei. Până și ”Scânteia” de altădată îndrăznea, la rubrica ”de vorbă cu cititorii” : ”Deocamdată, nu !”. Adică, mai citește un raft de poezie și apoi îndăznește ! Era posibil, fiindcă critica exista și funcționa.

Cum contribuie poeții noștri actuali la revigorarea gustului pentru poezie și pentru pre­țu­irea limbii noastre fără egal ? Cum o fac să vieze și să strălucească ? A­de­se­ori, străinii se dovedesc (bravo lor !) mai aproape de frumusețile limbii noastre decât mulți dintre cei se îm­păunează ca poeți și-și expun pe rafturile librăriilor produc­țiile știrbe, șchioape și fade, ca pe bor­ca­nele cu miere de albine falsificată în piață. Apropo, îmi permit să reproduc mărturisirile unei doamne demnă de toată încrederea, pro­fe­soa­ră de limbă germană : Eram în vizită la copii, în Germania, și aceștia, grijulii cu mama lor, mă internaseră câteva zile într-un spital. Mă înţelegeam perfect în limba lui Schiller și Goethe cu cele două doamne cu care împărțean rezerva şi, nimic mai firesc, vorbeam românește cu ai mei. La un moment dat, una dintre doamne mi s-a adresat : „Nu vă supăraţi că vă întreb, în ce limbă vorbiţi cu copiii dumneavostră ? Nu e nici italiană, nici spaniolă sau franceză, dar mi se pare atât de dulce, curgătoare și melodioasă că, fără să înţeleg nimic, îmi face plăcere s-o ascult. Am mai auzit oameni străini vorbind pe limba lor, dar niciodată nu mi-a sunat la ureche atâta armonie. Inutil să amintesc starea ei de uluire, când mi-am declinat naționalitatea, dar și întrebarea care a urmat : ”Să înțeleg că toți ro­mâ­nii vorbesc germana la fel de bine ca dumneavoastră ?!?” Să mai spună cineva că nemţii sunt reci ! 

Din păcate, critica noastră literară (lucrurile sunt valabile și pentru alte genuri ale cul­turii, pre­cum muzica, teatrul, artele plastice etc.), probabil depășită de volumul uriaș de carte tipărită, se dovedește ezitantă, fără vlagă, in­con­sistentă, ține cont mai mult de autor decât de conținut, este lipsită de vocația de a influența gustul marelui pu­blic și mai degrabă dedată cu principiul ”eu te ridic în slăvi pe tine, tu mă lauzi pe mine”, departe de obiectivitatea aspră a criticii. De altfel, într-un editorial recent, însăși excelența sa Nicolae Manolescu evocă critica de complezență și se întreabă : ”să se fi scris numai capo­dopere ?”, ca și Mircea Braga care constată îndepărtarea cititorului de poezie.

Cele mai multe reviste literare din spațiul nostru carpatin, nu puține (e foarte bine că e­xis­tă și reușesc că supraviețuiască în climatul de nesiguranță în care ne aflăm), sunt prea to­le­rante, prea dispuse la concesii pentru cuvântul scris și ridicat la rangul de literatură. Spiritul cri­tic s-a tocit, nu-și mai împlinește misiunea. Lucrurile se înscriu în starea de degradare a cul­tu­rii și a educației noastre. Cum putem accepta poziția unei profesoare de limbă și literatură română, de care se declară de-a dreptul îndrăgostită, dar care este ne garantează că nici unul dintre  elevii săi nu va citi vreodată niște cărți care ar trebui scoase din orice manual : ”Ion” al lui Rebreanu fiindcă nu înfierează bătaia aplicată de bărbați nevestelor lor și a ”Baltagului” care incită la violență și răzbunare. Nu e glumă. Zău că nu e glumă.

Am spus câte ceva din ce mă apasă.

Virgil Răzeșu – Piatra Neamț

by

Referinţă Bibliografică

Virgil Răzeșu: JOCUL CU CUVINTELE (I)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 august 2023