Romanul PENELOPA

Cap. 6

Vecinii

Soarele cobora leneș spre asfințit, ascunzându-și razele jucăușe prin vârfurile salcâmilor din fundul grădinii. Vasile ieșise din nou pe bătătură, tacticos, la masa de sub nuc. La insistențele aprige ale Drinei și după o discuție aprinsă cu ea, acceptase să-și pună o cămașă curată și pantalonii de stofă de la unicul costum pe care îl avea. Cică pentru Floarea și băiatul ei, care o să ne viziteze (mama lor!.., că nu merită!) și pentru fata noastră, care… (bine, ea merită!).

Acum privea trist la razele răsfirate printre crengile salcâmilor. Amurgul îi provoca un fel de nostalgie a vieții sale, care începu să-i picure printre fibrele sufletului, tot mai împietrit și înstrăinat de cei dragi din jurul său. Nu înțelegea ce se petrecea cu el, deși, în adâncul sufletului simțea că-i iubește foarte mult. El ar fi vrut să nu iasă din vorba lui, să facă numai ce spunea el. Dar, uite la copiii ăștia!.. Îi dovediseră, cu joaca lor, că se descurcă și fără poruncile lui, fără sfaturile lui. Nu-i convenea că terminaseră treaba fără ordinele lui. Cu eleganță îl înlăturaseră din treburile gospodărești, fără să-l mai întrebe ce și cum să facă. În sinea lui era mulțumit că făcuseră o treabă bună, dar așa…, fără dădăceala lui?

Cel mai mult nu putea suporta afrontul ăstuia… al Floarei. Io-te, mă! Se comportă ca un șef al familiei sale! Parcă ar fi murit sau ar fi ajuns un boșorog de neluat în seamă. Ba, este și obraznic, cu pretenția lui de a se logodi cu Ioana! Vrea să vină cu mă-sa la mine? Să vină! Îl desființez eu! O fi strâns el ceva euroi, de se dă mare că vrea să cumpere un tractor. Mă sfidează și râde de mine? Adică, ce? Îl cumpără înaintea mea? Îmi face concurență? Bă, mucosule, dacă-mi vrei fata, atunci să-m dai mie euroii, să cumpăr eu tractorul, că eu sunt șeful aici! Eu fac S.R.L.-ul și sunt administratorul. Tu?.. Du-te-n… acolo, în străinătate, unde lucrezi. Vezi-ți de afacerea ta și trimite-mi euroii pe care îi câștigi, ca să susțin și să dezvolt S.R.L.-ul nostru, adică al vostru, că voi o să-l moșteniți, după ce faceți nunta. Când o veți face!.. Păi… când o să termine Ioana școala și facultatea. Că ea nu trebuie să rămână ca tine, un neisprăvit. Asta e! Își frecă el palmele gândului ăstuia deștept care i se strecurase în scăfârlie și-l făcu să zâmbească fericit. Asta e, tăticule! Facem logodna și trimiți bani până termină fata facultatea. Și îți fac nunta! Dar până atunci, nu te atingi de fată! Că… nu se știe. S-ar putea să se răzgândească și desfacem logodna. Da’, stai liniștit, că până atunci, am eu grijă de voi.

Cam așa gândea Vasile, care rânjea că-i venise gândul cel „bun”.

— Ce stai, mă, cu fălcile-n mâini? îl trezi Drina din reverie. Ce tot pritocești acolo? Hai să ne pregătim, că acu’ vine vecina cu flăcăul ei!

— Păi, ce, nu-i las eu să vină? Adu și tu o sticlă de țuică. Să ne cinstim, de… cu ăștia!

— Țuică, ai? Trimite, mă, băiatul să cumpere câteva sticle de bere și niște pișcoturi, că suntem și noi, de, niște gospodari, nu alde cârpă-n cur.

— Ce-ai, mă? Nu cumva ăștia vin de la Județ sau de la București, de la guvern? Dă-i mă…

— Bună seara, oameni buni! Sunteți acasă, băă? auziră strigătul Floarei de la poartă.

Drina și Vasile tresăriră la apariția vecinilor în curtea lor. Vasile se uita înciudat la javra întinsă la soare, care dădea bucuros din coadă, în loc să-i latre și să se repeadă la intrușii în curte. Ăstuia îi dau pâine degeaba, gândi Vasile, că nu scoate nuciun scheunat când îmi calcă cineva bătătura. Lasă că te pun eu în lanț și la post negru, potaie puturoasă!.. Și apoi schiță un rânjet amiabil către vecinii săi:

— Bine ați venit! Hai, intrați, intrați! Că leneșul de Grivei este bucuros de oaspeți.

— Daa, el este cel mai bucuros, îl înțepă Foarea pe Vasile. Speră să se capete și el cu ceva.

— Păi câinele, de, ca și oamenii, pară Drina, zâmbind larg. Apoi schimbă vorba rapid: Da luați loc, luați loc, să ne simțim bine și să ne stea pețitorii, să fie și ei mulțumiți! Și făcu discret cu ochiul la Ionuț.  Văzându-i încă stingheriți pe vecini, mai ales că Vasile era mut, spre ciuda ei, Drina insistă: Hai, așezați-vă, așezați-vă! Să vă servim cu ceva?

— Nu te mai obosi, Drino, spuse Floarea, care observă cum fuseseră primiți. Ionuț m-a rugat să-i fac niște plăcinte cu brânză și stafide, așa cum îi place lui. Și v-am adus câteva și vouă, ca să le gustați.

Apoi, scoase din coșul de răchită lustruită, cu care ducea de obicei coliva la biserică, un platou oval de faianță, învelit în șervet. Îl puse pe masă, cam în dreptul lui Vasile și îl dezveli. Bucățile de plăcintă, aurii și calde, răspândiră o aromă de vanilie, care-i strâmbă nasul lui Vasile:

— Mmm!.. Da’ ce miroase!.. Însă nu-i plăcu deloc ideea că Floarea vrea să facă pe gazda și aruncă săgeți: Vai, vă gândiră-ți voi să ne scutiți de cheltuială. Că, de, aveți euroi… și rânji către Ionuț: noi?.. nu prea…

— Și noi ne făcurăm planul să vă primim cum se cuvine, sări și Drina, roșie de ciudă, dar omu’ ăsta al meu veni cam târziu de la câmp și ne apucă seara cu pregătirea… Acum… bine-ați venit! Data viitoare și noi…

— Lasă, Drino, o întrerupse Floarea, suntem între noi, vecinii, ne cunoaștem de-o viață! o scuză elegant Floarea.

— Ce mai stai, mă, ca zăpăcita? o repezi Vasile pe Drina. Adu farfuriile alea și paharele, să ne cinstim cu vecinii, că d-aia au venit! Nu uita și sticla aia cu țuică…

— Nu vă mai obosiți, bă, cu țuica, zise abia șoptit Floarea, că Ionuț… nu bea tării!

— Haida de! râse zgomotos Vasile. Nu cumva a trecut la adventiști?

— Lasă, mamă! spuse încet Ionuț. Am să gust și eu puțin.

— Așa te vreau, băiatule! Fii bărbat, că te întrec muierile la pahar!.. Apoi, schimbă vorba: Bă, da astea aduse de voi țipă că se sufocă de căldură și trebuie să fie stropite cu ceva. Trimite, Drino, pe băiatul ăla, să cumpere niște sticle de bere!

Biata Drina, cătrănită, fugi în bucătărie, că nu mai putea să rabde. Acolo o găsi pe Ioana, cu ochii plânși și roșie de rușine. La masă, tot Floarea salvă situația:

— Lăsați, mă, că Ionuț a cumpărat bere. Și scoase vreo patru sticle din coș, punându-le pe masă.

Vasile se făcu că nu observă ce face Floarea și strigă spre ușa bucătăriei:

— Ce faceți, mă, acolo? Nu vedeți că avem musafiri la masă? Aduceți o dată farfuriile alea!

— Săru’-mâna și bine ați venit! spuse timid Ioana, aducând farfuriile, tacâmurile și un pachet de șervețele. Aduc imediat și paharele!

— Bine te-am găsit, Ioana! îi zâmbi Floarea. Da’ frumoasă mai ești, fată! Ca un boboc de trandafir. Plin! Să nu-ți fie de deochi! și făcu semnul crucii spre ea.

— Da ce-ai crezut tu, mă? Se umflă în pene Vasile. Ce putea să răsară din ce-am semănat eu? Păi, ce, eu cum sunt?

— Apoi, nu te mai lăuda! Fosta-i lele, ți s-a dus vremea!

— S-o crezi tu, râse Vasile. Dacă ți s-au uscat ție crăcile, m-am uscat și eu?

Între timp, Ionica aduse și sticla de țuică. O trânti pe masă, uitându-se urât la taică-său. Vasile nu-i băgă în seamă gestul și, voios, îi spuse:

— Ia toarnă țuică, Ionico! La adventistul ăsta de Ionuț, că vreau să ne îmbătăm în seara asta!

Ioana turnă doar câteva picături în paharul lui Ionuț. Vasile se supără:

— Ce faci, mă? Umple-i paharul, că nu e copil, e bărbat zdravăn!

— Lasă, tăticule, că știu eu ce este Ionuț!

— Hopaa! Ce știi tu, mă, ce știi tu și eu nu știu?

Ionuț roși, privind jenat la câinele care dădea din coadă lângă el. Cu privirile în grădină, Floarea schimbă vorba:

— Se duce și vara asta, bă, se duce…

Drina, care venise la masă, după ce-i trecuse supărarea, o ajută și ea cu vorba:

— Se duce, mă, se duce…și cu ea, ne ducem și noi. Noroc că are cine să rămână în urma noastră.

— Așa e, Drino, continuă vorba Floarea, spre interesul ei. Uite că ni se făcură copiii oameni mari.

— Ia mai terminați cu flecăreala, le-o reteză Vasile. Hai, noroc! Că i se usucă gâtul omului lângă voi și plăcintele astea ard. De nerebdare, bă! Vor să se rostogolească în burțile…

— Așa e, sări Drina cu vorba, să-i reteze prostiile lui Vasile. Hai, bine ați venit! Hai, noroc și inimă bună!

— Că bine ziseși! continuă Floarea. La toată lumea, Drino, la toată lumea! Da luați, bă, câte o plăcintă! Hai, Ionico, fată, gustă și dacă ți-o plăcea, am să te învăț  să faci plăcinte pe gustul lui Ionuț. De ce stai, mă și nu-i torni fetei un pahar de bere?

— Mai încet cu învățătura, Floareo! i-o reteză Vasile. Fata mea are de învățat altceva. Încă vreo opt ani și ceva, de-acum înainte.

— Și ce, mă, îi strică dacă, între timp, învață și rosturile casei?

— Să nu ne pripim, Floareo, îi domoli Drina elanul. Fata mea o să le învețe pe toate. Dar… la timpul lor, fă! Toate la timpul lor.

— Eh, oftă Floarea, nu vedeți cât de repede trece timpul? La toate le trece timpul. D-aia zic eu, să le orânduim noi pe toate, înainte să le treacă timpul.

— Bă, văz că țuică nu băurăți, dar bag seama că vă amețirăți de tot. Ia să lăsăm tinerii să-și spună părerea despre plăcinte, că trece timpul și se răcesc. Ha, ha, ha, râse Vasile, înfulecând ultima bucățică dintr-o plăcintă, lingându-se pe buze.

El încerca să ducă vorba cât mai departe de subiectul vizitei. Mai luă o bucată de plăcintă, înfulecând cu poftă din ea.

— Mmm! da ce bună e! Hai, copii, luați și voi, că sunt tare gustoase. Ia, Drino, să-mi faci și mie plăcinte cu stafide, d-alea care îmi plac mie!

Drina se uită jenată la Floarea și i-o trânti tăios lui Vasile:

— Păi ziseși că îți plac plăcintele astea din care tot înfuleci. Mai lasă și celorlalți, nu te îndopa numai tu! Și mai spuse cu obidă: Și mai lasă otrava aia de țuică! Bea și tu bere, ca toată lumea, că merge la plăcinte!

— Mda! mârâi Vasile. Ia toarnă Ionuț și mie un pahar cu bere! Și… spune-mi și mie, ce afaceri învârtești tu prin Italia de făcuși atâția euroi?

Ionuț îi turnă bere în pahar și îi spuse calm, dar apăsat:

— Mai întâi, nu învârtesc nicio afacere. Muncesc la o firmă de construcții și scot de acolo aproape o mie de euro lunar. Uneori, când nu avem comenzi, nu câștig nimic și trăiesc din ce am câștigat în alte luni. Totuși, una peste alta, reușesc să economisesc ceva.

— Adică… hâială la greu. Și dacă reușești să sugi laba, când e secetă, îți rămâne ceva mărunțiș de buzunar. Da, mă, este și asta o afacere. În câteva zeci de ani poți să-ți cumperi chiar un tractor. Jucărie, mă, pentru…

— Ia mai termină, tăticule, că m-ați înnebunit cu cel tractor.

— Da ce, mă, n-am voie să glumesc cu flăcăul ăsta?

— Unchiu Vasile, știu că dumneata și bietul tata asta v-ați dorit, să vă cumpărați tractor. Visul vieții voastre. Eu nu mi-am stabilit ca obiectv al vieții doar un tractor. Mai precis, nu mi-am făcut tractorul ca obiectiv al vieții mele.

— De ce, mă băiatule, de ce? Aveți ceva pământ, mai avem și noi…, mai au și alți oameni din sat, așa că…

— Auzi, unchiule, am pierdut trenul! Vorba mamei: toate la timpul lor. V-ați lăsat păcăliți amândoi, când trebuia să fiți uniți. Acum, când trenul ăla a plecat din gară, în el circulă doar urmașii celor care l-au apucat. Adică, cei care v-au dus de nas. Iar urmașii voștri sug laba ursului prin Europa.

După un timp de muțenie, Vasile oftă și vorbi încet, gânditor:

— De, mă băiete… poate ai și tu dreptate, dar, spune tu, acum ce-i de făcut? Că, am înțeles eu bine? Vrei să te-nsori sau am înțeles greșit?

— Ai înțeles bine, unchiule! Și trebuie să vă spun… aici… acum! Și la toți cei de față, că… mie îmi place de Ioana!

Toți lăsară capul în jos, până și Ioana, roșie până dincolo de urechi. Apoi, pe furiș, schimbară privirile, fiecare, de la unul la altul. Nu îndrăznea niciunul să vorbească primul. Văzând că toți tac, Ionuț continuă:

— Da, vreau să mă însor cu ea, ce nu pricepeți? Greșesc cu ceva în dorința și hotărârea mea? I-am spus-o și ei, care a fost de acord cu mine. Cred că acum e simplu de înțeles.

În ușa bucătăriei apăru și fața lui George, care zâmbea satisfăcut. Deși zâmbetul lui avea o nuanță malițioasă, făcuse ochii mari și aștepta cu gura întredeschisă răspunsul „boss-ului”, cum îi zicea el lui taică-său. Dar „boss-ul”, tot cu capul în jos, continua să tacă. Vorbele lui Ionuț, simple, clare și directe, spuse cu mult curaj și cu mult calm, avură darul să-l șocheze pe Vasile. Mai ales cele spuse de Ionuț despre visul vieții lor: tractorul. Îi dădea dreptate. Chiar așa au fost: niște proști. Și acum, copiii lor le reproșează: ce mai vreți de la noi? Toate astea îl șocară pe Vasile, obișnuit cu ocolișurile în vorbire, la care reușea să pareze tot cu vorbe ironice, în doi peri. Dar așa?

Tăcerea continua să plutească deasupra mesei, ca o ceață. Mamele ar fi avut ce să spună, dar așteptau cuvântul lui. De aceea se hotărâ:

— De, mă băiete… aruncași bolovanul… ce să zic? Deci, îți dai seama că, nu se leagă nimic. Teoretic, ai crezut că ne onorează propunerea ta. Însă, îți dai seama că, practic, nu este posibil. Dacă bietul Fane a plecat mai devreme și ți-a stricat rostul, eu însă mai trăiesc și sunt obligat să mă zbat pentru viitorul Ioanei. Cât priveșt trenul cu tractorul, ai avut dreptate: am fost proști. Dar eu zic că putem repara acea prostie, doar noi doi, împreună. Ce zici, te prinzi?

— Nu înțeleg! îngăimă Ionuț, derutat de întorsătură.

— Păi, n-ai zis că nu am fost uniți? Că am fost căscați în acei ani? Am pus botul la împărțeala șmecherilor care ne-au aruncat doar firimituri, iar ei s-au ales cu tractoarele. Noi am rămas doar cu visele. Și mă gândii la ce-ai spus tu: eu și Fane am fost doi proști. Hai să fim acum uniți! Tot vrei tu să te însori cu fata mea.

— Adică?.. se miră Ionuț.

— Să știi că eu am strâns ceva bani în anii ăștia. Dar, de fiecare dată, când voiam să cumpăr tractorul, prețul lui iar creștea. Iar mai strângeam bani, până făceam suma necesară, însă între timp, inflația sălta prețul și mai sus. Așa că am renunțat la acest joc, numit păcălici. Apăreau alte nevoi și nu mai reușeam să mai alerg să prind pasărea asta. Ai înțeles?

Ionuț tăcea și-l urmărea cu atenție. Spuse îngândurat:

— Dar eu nu înțeleg ce legătură am eu cu povestea tractorului.

— Păi, nici eu nu înțeleg povestea însurătorii tale. Ești destul de deștept să înțelegi că Ioana mai are cel puțin opt ani de școală. Vrei să renunțe și ea, ca să plece cu tine, în Italia? Să vă chinuiți amândoi pe acolo?

— Aa, nu, nu! Nici nu mă gândesc s-o iau în Italia. Ea să rămnă acasă, să-și vadă liniștită de învățătură. Ajunge că mă chinuiesc eu. Doar să ne luăm, să ne știm căsătoriți.

— Mă băiete, cum vrei să trăiești în Italia și nevestica ta, frumoasă și tinerică, departe de tine, să-ți ducă dorul?!

— Am discutat chestiunea asta. Am încredere în ea, pentru că ne iubim mult.

— Heei!.. Nu știi că iubirea este ca focul? Trebuie să pui mereu vreascuri pe el. Altfel, se stinge. Că jarul, fără vreascuri, se face cenușă. Și pe urmă, degeaba mai sufli-n el.

— Nu, unchiule! Cred că nu am explicat totul. Aș fi vrut o căsătorie formală, un fel de logodnă, fără să trăim împreună.

— Ce tot vorbești, bă? Căsătoriți, logodiți, fără să trăiți împreună? Păi, atunci, de ce le mai faceți? Zău, dacă mai pricep ceva. Chiar mă faci să râd.

Ionuț începu să se bâlbâie. Atunci, Ioana simți că trebuie să intervină:

— Tăticule, Ionuț vrea să ne legăm prin jurăminte reciproce că nu acceptăm să avem altă relație, până nu termin eu cu învățătura și nu ne rostuim.

— Cine vă oprește, mă, să vă iubiți fără jurăminte? Treaba voastră, dar eu tot nu înțeleg cum devine chestia cu rostuiala de care tot pomeniți.

Ionuț și Ioana se uitară nedumeriți unul la celălalt, fără să fie capabili să dea un răspuns coerent. Abil, Vasile speculă momentul derutei. Atunci simți că, totuși, el era „boss-ul”:

— Știam eu că nu aveți un plan concret. Ce să-i faci… tinerețea! Doar vise… iubire… elan și… lipsă de experiență. Fără obiective precise, pe care numai părinții vi le pot oferi. D-aia zic să ne lăsați pe noi, ăștia bătrâni, să vă aranjăm viitorul.

Floarea simți gândurile necurate ale vecinului ei, prietenul lui Fane:

— Ia spune, bă, că mă făcuși curioasă, cum le aranjezi tu viitorul?

— N-auziși ce spuse Ionuț? Și cred că a avut dreptate. Eu și Fane am fost doi proști, fiecare dintre noi s-a zbătut să aibă tractorul LUI. Că nu ne-am gândit să ne unim economiile și să cumpărăm împreună un tractor, care să fie al nostru. Să hotărâm NOI ce să facem cu el. Ai priceput? Noi, nu eu sau el. Asta însemna să fi fost uniți, așa cum a zis Ionuț. Dacă noi cumpăram împreună tractorul și făceam S.R.L.-ul încă de acum zece ani, îi înghițeam noi pe toți șmecherii ăștia, care fac pe arendașii…

— Unchiule, îl întrerupse Ionuț, v-am spus că obiectivul vieții noastre nu este SRL-ul cu tractorul și agricultura. Te rugăm să ne lași pe noi amândoi să ne croim viitorul. Fie în Italia, fie în Spania ori în alt loc din Europa, dacă și Ioana vrea să trăim pe acolo, fie în alt loc din țară, în funcție de ce meserie va avea Ioana, după terminarea studiilor. Poate și eu îmi voi termina studiile, cine știe?

Ideile astea ale lui Ionuț erau contrare intereselor și viselor lui Vasile:

— De, mă Ionuț, oi fi având și tu dreptate să faceți cum credeți, că, de, o să fiți oameni mari. Însă, ia mai gândește-te. Dacă plecați în alte locuri, din țară sau din străinătate, o să munciți toată viața să vă faceți o casă și alte acareturi, ori aici aveți totul de-a gata: case, acaretur, mâncare și, ce e mai important, ne aveți alături și pe noi, părinții voștri și pe George. Dacă veți pleca, o să vi se facă mereu dor de noi și nouă de voi. Ori, până termină Ioana cu învățătura, noi ne întărim afacerea cu SRL-ul și atunci vii acasă și-ți faci și tu studiile. Păi n-a spus tu să fim uniți, adică toți împreună, la un loc? Și făcu un gest larg cu mâinile, care strâng ceva… dar… spre el.

Această semnificație a gestului o reținu pe Floarea. Ionuț se uită lung la Ioana. Voia să afle și părerea ei. Ioana îi făcu un gest discret că propunerea este bună. „Înțeleaptă, Ionica mea, își zise în gând Ionuț. Le vom face plăcerea și în privința planului de rostuire al unchiului. Vom trăi și vom vedea.” Apoi întrebă pe maică-sa:

— Tu, ce zici? E bine cum spune unchiul?

Floarea tăcu, bâțâind din cap. Apoi mormăi:

— Eu știu? Până aici… are dreptate. După un timp de reflecție, Ionuț se hotărâ:

— Bine, mamă, fie cum ziceți voi! Dar… să vedem care este planul lui unchiu Vasile.

— Uite ce zic eu, mă băiete! Ca să fiu scurt: obiectivul urgent rămâne tractorul. Ne unim pământurile, înființăm SRL-ul și cumpărăm tractorul cu toate accesoriile. Că dacă avem cu ce lucra pământul, atunci mai putem lua în arendăși pământurile altora.

— Care, întrebă Floarea, că toți au fost luați de șmecherii de care pomenirăți.

— Ee, mustăci Vasile, dacă ai SRL-ul, intri în capitalism, adică la concurență, adică la trântă: care pe care. Să vedeți voi cum o să-i ciugulim noi pe oameni din ghearele șmecherilor.

Toți se amuzară de spusele lui Vasile. Acesta, încurajat de râsetele lor, continuă:

— Eu o să fiu administratorul SRL-ului, cu munca, cu alergătura și toate bătăile de cap. Voi o să vă vedeți fiecare de treabă, liniștiți și cu încredere că are tata Vasile grijă de toți. Voi, tinerii, vă vedeți de ale voastre: tu cu treaba în Italia sau Spania, tu cu școala, iar eu cu Floarea, la muncă în SRL, ca să facem avere pentru voi. Până vă căsătoriți o să vă facem o fermă pe cinste…

— Ia stai, stai Vasile! îl întrerupse Floarea. Cu ce bani faci tu ferma asta și unde? Că nici tu, nici noi nu prea avem cu ce.

Vasile se uită lung la ea, forțându-se să zâmbească, dar nu-i reuși decât un rânjet neconvingător:

— Mă, Floare, mă! Eu am ceva bani strânși. Între timp, mai economisesc. Mai economisește și Ionuț, chiar și tu și facem… fondul de finanțare a SRL-ului… Tăcu și își roti privirea peste toți, încântat că-i ieșise formula asta: „fondul de finanțare”.

— Și cine se ocupă de fondul ăsta? mormăi Floarea.

— Nu spusei că eu sunt administratorul, cu hâiala pe câmp cu tractorul și cu alergătura la bănci, la…

— Și eu ce fac în SRL-ul ăsta?

— Cum ce faci? Împreună cu mine, la hâială și alergătură.

— Ia stai, bă, precizează: cine ține banii și registrele SRL-ului? Ionuț cui trimite banii?

— Mă, toți banii ajung la mine, administratorul și eu mă duc la bancă și-i depun în „fondul de finanțare” a srl-ului, unde facem plățile cu cheltuielile și încasăm veniturile srl-ului.

— Adică Ionuț îți trimite banii ție și tu… srl-ul.

— Păi, dacă sunt administratorul?

— Știi ce? Ia nu mai administra tu banii băiatului meu! O să-mi trimită mie banii. Eventual și tu să-mi dai banii tăi, să administrez eu SRL-ul, așa cum trebuie. Că mă pricep.

— E-te-te! râse Vasile, de unde răsări contabila, bă! Păi, la CAP, tu ai săpat printre rândurile de registre și facturi?

— Dar tu, pe unde ai contabilit, administraa-tore? Preintre rândurile de pahare? Alea de țuică, bă, preciză Floarea cu degetul. Că te duceai la serviciu cu servieta plină de sticle.

— Ce-ai făcut, mamă? a strigat la ea Ionuț. Mi-ai stricat logodna, mamă!

— Nu, Ionuț, ți-a stricat-o tata-socru, administratorul cu planurile lui. Tu cu Ioana poți s-o iubești, că mi-e tare dragă. Și Drina este o mamă bună, dar domnul administra-tor… ți-o coace.

— Dar, ce-ai vrea tu, Floareo? încercă s-o îmbuneze Vasile, ca să nu plece. Tu vrei să cumperi tractorul pe banii mei și să vă slugăresc pe câmp, iar tu să te dai șefă de fermă, cu registrele-n traistă și cu socotelile încurcate în scripte. Că așa le pricepi tu. Îmi pare rău, Ionuț! Gata cu iubirea! Drina și Ioana săriră să-i împace, dar amândoi pufneau cu mormăieli de „lasă-mă-n pace!” Ionuț tot încerca să-l îmbuneze pe Vasile:

— Nu, unchiule, amândoi m-ați înțeles greșit. Stați să clarificăm!

Dar Floarea luase deja platoul de pe masă și spuse:

— Gata, Ionuț, vizita s-a încheiat! Și, fără pași grăbiți, porni spre poartă.

Disperat, Ionuț fu nevoit să spună:

— Scuze, tușă Drino, te rog să nu te superi. Unchiule, să vedem ce se poate face. Apoi o îmbrățișă pe Ioana:

— Iartă-mă, draga mea! Îmi pare rău că a ieșit așa. Mai discutăm noi. Și alergă după maică-sa.

Vasile strigă după el:

— Lasă, bă, că nu mai aveți ce să discutați!

NĂSTASE MARIN, Galați

by

Referinţă Bibliografică

Năstase MARIN: Romanul PENELOPA, Cap. 6 – Vecinii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iunie 2024