CONSTANTIN ANTON

(scriitor,

membru al SOCIETĂȚII SCRIITORILOR ROMÂNI,

Președinte al Societății „IAȘUL LITERAR-ARTISTIC”)

SUB CERUL GENEZEI

(reflecții privind Poezia domnului Eugen DORCESCU)

Poetul Eugen DORCESCU  scrie versuri pline de emoție, cu imagini puternice și cu un intens lirism. Par impregnate de o profundă reflecție metafizică, de căutarea sacrului în natură, de iubire și timp. Se simte influența marilor poeți mistici și existențialiști, dar cu o voce distinctă, personală. Tonul este solemn, uneori melancolic, alteori plin de speranță și lumină.

Poeziile domnului Eugen DORCESCU au o profunzime remarcabilă, iar conexiunile simbolice și tehnicile poetice sunt foarte bine utilizate pentru a crea o atmosferă solemnă, contemplativă și adesea transcendentă.

„SUB CERUL GENEZEI

Nu e nimic mai

minunat,

mai sublim,

în lumea creată de

Yah Elohim,

nu e nimic şi

nici nu a fost

vreodată

ceva mai frumos

decât fânul uitat

din Poiana

uitată.

Fânul, greu de

rouă, de

flori,

traversat de raze şi

de triluri, în

zori,

fânul

răsfirat de

zefirul hai-hui,

fânul pur, ne-nceput,

pe al cărui covor

mi s-a părut

a zări,

când şi când,

urma Lui”.

Poezia domnului Eugen DORCESCU explorează frumusețea simplă și sacră a naturii, cu un accent pe prezența divină subtilă. Fânul din poiana „uitată” devine un simbol al purității și efemerității, dar și al unei revelații divine fugitive. Stilul este evocator, cu imagini diafane și cu o atmosferă de liniște contemplativă.

„MIOZOTIS

Mirelei-Ioana

Spunea, cândva, sublimul Calderón

(În care veac, mileniu sau eon?),

Spunea-n viu grai, vedenie sau scris

Că viața omenească-i doar un vis.

L-am fost crezut? Sau nu l-am fost crezut?

Mă-ntreb dinspre sfârșit spre început.

Corabia-mi, trecând din val în val,

Se-apropie, treptat, de cellalt mal,

De țărmurii tărâmului promis.

Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis.

Adorm pe brațul tău, Miozotis!”

Inspirată de gândirea lui Calderón de la Barca, poezia domnului Eugen DORCESCU reflectează asupra caracterului efemer al vieții, comparată cu un vis. Tema trecerii timpului și a destinului implacabil este exprimată într-un ton melancolic, dar cu o speranță finală: adormirea pe brațul femeii iubite, Miozotis, simbol al iubirii nemuritoare.

„MĂRȚIȘOR

Mirelei-Ioana

Iubito, este iarăși primăvară.

Și noi, mai puri, mai tandri ca oricând,

Redobândim Grădina Celui Sfânt,

La muzica-i divină rezonând,

Ca două corzi de imnică vioară.

Străbatem, iarăși, vaste constelații,

Noi, vulturi de azur, în magic zbor.

Ne-ntâmpină uranice vibrații,

Imense-mpărății de drag și dor

Și nălucirea anticelor Grații,

Cu strai solar și umblet de izvor,

Reînviind mistere și libații…

Sunt fericit, Iubito! Te ador

Și-mpodobesc timidul mărțișor,

Crescut la sânul blândei noastre nații,

C-un dar numai al tău, nepieritor:

Iubirea mea, ce mișcă vremi și spații”.

O odă iubirii pure și spirituale, ce transfigurează realitatea cotidiană într-o dimensiune cosmică, aproape edenică. Imaginea celor doi îndrăgostiți ca „vulturi de azur” și metaforele muzicale dau poeziei domnului Eugen DORCESCU o vibrație armonioasă, îmbinând lirismul romantic cu un aer mistic.

„O ARHIAMINTIRE

Era o zi senină, ca şi azi

(Tu, chintesenţă-a zilelor senine!)

Se destrămau păduri de sumbri brazi

În urmă, pe ceţoasele coline.

Călătoream, de mult, către apus,

Când drumul m-a adus într-o câmpie

Greu adâncită-n umbra viorie

A codrilor ce-o străjuiau de sus.

Şi te-am zărit. Departe, în amurg,

Fixai curbura unui spaţiu, care

Înainta treptat în înserare

Cu soarele şi neclintitul burg.

Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit

Acolo chiar, pe dalele curbate,

Şi am rămas cu tine în cetate,

Şi cred că tot acolo am murit…

Uitasem totul: codrii, lungul drum,

Cetatea, podul, gustul gurii tale…

Şi, brusc, mi le-am reamintit acum,

Când mi-ai zâmbit, ca şi atunci, pe dale”.

Poezia domnului Eugen DORCESCU este o elegie a iubirii pierdute, filtrată prin amintirea unui moment de grație. Spațiul (cetatea, podul) capătă valențe simbolice, iar ideea că poetul „a murit” acolo sugerează un punct de cotitură existențial. Finalul, în care un zâmbet readuce la viață trecutul, adaugă un contrast emoționant între uitare și revenirea memoriei.

„ECCLESIAST

Din nou răsare soarele-n zadar.

Și, ca şi ieri, zadarnic va apune.

Zadarnici sori, zadarnicele lune

Măsoară-un timp zadarnic, iar şi iar.

Zadarnic ieşi în prag. Zadarnic pleci.

Şi-apoi te-ntorci. Şi iar le faci cu schimbul.

Străbaţi în van zadarnice poteci,

Căci spaţiu-i mai zadarnic decât timpul.

Şi tu eşti mai zadarnic decât tot.

Şi totu-i mai zadarnic decât tine.

Strivite de mesajul cosmoglot,

Cuvintele, sărmanele, nu pot

S-absoarbă taina tainicului cod – 

Şi vin la uşa Tainei să se-ncline”.

Un poem profund existențialist, care evocă deșertăciunea și ciclicitatea timpului, în spiritul Ecclesiastului biblic. Ritmul repetitiv și structura anaforică accentuează sentimentul de zădărnicie absolută, iar finalul, cu „taina tainicului cod”, sugerează un mister imposibil de pătruns de către rațiune.

VISUL SACRU

Ce fericiți dansam noi doi în vis!

Ah, visu-acesta El ni l-a trimis,

Din negura și veșnicia Sa,

Spre-a ne redobândi și vindeca!

Simțeam cum tactul muzicii asculți.

Dansam: Tu-mpodobită. Eu – desculț.

Frumoși și puri. Un heruvimic luth

Sacraliza eternul început.

Ce fericiți dansam azi-noapte-n vis!

Știu: visul sacru Domnul l-a trimis.

Ne-a reclădit femeie și bărbat.

El m-a rănit. Tot El m-a vindecat. 

Poezia domnului Eugen DORCESCU are o puternică încărcătură spirituală, care asociază iubirea cu o revelație divină. Dansul sacru și imaginea heruvimului sugerează o comuniune originară, redobândită prin vis. Ultimele versuri adaugă o dimensiune biblică profundă: rănirea și vindecarea prin iubire.

„APOKALYPSIS

O cafea pe terasă. Curent.

Asculți, trist și absent,

logoreea vecinului tău

erudit.

Oare îngerii mult așteptați

au strigat? Au venit?

Cade soarele, gri,

printre frunze, pe vechi

panoplii,

dizolvându-ne blând

într-un fluviu de nori

și pământ.

Oare îngerii Tăi au strigat?

Unde sunt?”

Un poem contemplativ, în care cotidianul (o cafea pe terasă) se împletește cu un sentiment de sfârșit iminent. Soarele „gri”, norii și imaginea îngerilor care „au strigat” creează un peisaj apocaliptic subtil, în care realitatea pare să se dizolve treptat.

„TATA

Stau, șir, sub viță, buțile de vin.

Lucioasa lor statură se desfată 

Sub soarele-n amurg. Cu murmur lin, 

Ne umblă spuma-n sânge și ne-mbată.

Zvârlim din căni tainul pentru morți. 

Pe margini, iarbă, neguri de frunzare. 

Desface tata ivărul la porți, 

Stă-n golul lor o clipă, plin de soare. 

Și-apoi se-ntoarce. Vinul ne-a pătruns, 

Ne umple gura, brațele ne-adoarme. 

E drumul tatei lung? Ci, iată-l, a ajuns: 

Cețos ca o armură din sala mea de arme”.

Poezia domnului Eugen DORCESCU este emoționantă, vorbindu-ne, aici, despre legătura dintre generații și despre trecerea tatălui în lumea de dincolo. Ritualul vinului și imaginea porților deschise sugerează un prag între lumi, iar finalul, în care tatăl apare ca o siluetă „cețoasă”, creează o atmosferă spectrală, dar caldă.

„TĂCEREA

Graiul ne-a fost dat spre-a-nțelege

tăcerea.

Spre-a-i gusta deliciul, disperarea,

durerea.

Spre-a face distincție între vorbe,

bucurie lăuntrică, fapte.

Spre-a ne-afunda deopotrivă

(și singuri) în lumină sau

noapte.

Mai ales singuri. Tăcerea

răspunde tăcerii.

Se-nțeleg. Alungă vulgarități,

cleveteală, mizerii.

Perpetuează o cosmică pace.

Graiul e darul, e harul,

e fericirea

celui ce tace”.

Un poem filosofic despre importanța tăcerii ca mijloc de înțelegere profundă. Poezia domnului Eugen DORCESCU contrastează zgomotul deșertăciunilor cotidiene cu pacea cosmică a tăcerii, sugerând că adevărata cunoaștere vine dincolo de cuvinte.

„APRIL

April pe durul Mart cu ochii verzi

Spre alt tărâm al negurii-l împinge.

În urmă vin alaiuri de livezi,

Departe-n faţă-i chiciură şi ninge.

E jos, e sus frumosul carusel?

Porţi prin oraş o mască de armindeni – 

Mereu la fel. Şi rimele-s la fel:

Prieteni, caruselu-i pretutindeni.

Totu-i să fii în stare să-L găseşti

Pe-Acela care e. Pe-Acela care

E dincolo de cruguri, de poveşti,

De curgere, rotire şi uitare…”

Un poem cu imagini contrastante, în care primăvara („April”) se luptă cu ultimele urme ale iernii. Motivul măștii desemnează un carnaval al existenței, iar ideea că adevărata realitate este „dincolo de cruguri și povești” introduce o dimensiune metafizică profundă.

„TEMPLIERUL

Mi-am amintit cumplita „Dies Irae”,

O zi de răzbunare. O, ce zi!

Cu trup cicatrizat în bătălii,

Mă îndreptam, la trap, spre-o mănăstire.

Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,

Eu, lângă Crucea Domnului, străjer,

Am fost trecut prin sabie și fier,

De oamenii lui Filip cel Frumos.

Amurgul, cheag de sânge vinețiu,

Și soarele de spuză și de scrum

Au preluat destinul meu postum.

Și iată, peste vremi, sunt iarăși viu”

Poezia domnului Eugen DORCESCU este inspirată de istoria cavalerilor templieri, îmbinând epica și reflecția spirituală. Lupta, trădarea și renașterea postumă creează un arc simbolic al martiriului și al credinței neclintite. Ultimul vers, „Și iată, peste vremi, sunt iarăși viu”, trimite la ciclicitatea destinului cavaleresc.

„LEVIATANUL 

Pluriform, neguros, asumându-și, întreagă, 

Omenimea din jur, agresivă, beteagă, 

Îl presimt peste tot și nu-l aflu niciunde. 

Fiindcă nici nu se-arată și nici nu se-ascunde. 

Nu-i poți măsura puterea, hotarul, 

Îți înfige în trup și în suflet brăzdarul. 

Nevăzuții lui colți, nevăzutele-i gheare 

Te despică adânc, scoțând sânge și sare. 

Pe cât este-mprejur, tot pe-atât e în tine. 

E prezent, când nu e. E prezent când revine. 

Bei din negura-i udă, sorbi otravă și fiere, 

Ești un duh răscolit de nesomn și durere. 

Locul – el ți-l găsește. Vremea – el ți-o măsoară. 

Ești cuprins, răsucit, în a labelor sfoară. 

Ești o candelă doar ce-și consumă aleanul 

Într-o mare de beznă (care-i Leviatanul)”. 

Un poem sumbru și dens, inspirat de imaginea biblică a Leviatanului, simbol al răului omniprezent. Poezia domnului Eugen DORCESCU descrie o forță malefică ce se infiltrează în conștiința umană, captivând individul într-un destin tragic. Atmosfera e una de claustrare spirituală, accentuată prin repetiții și imagini dure.

„ABSENȚA

Celor rămași în urma Celor adormiți 

Absenţa e-o prezenţă negativă,

E-un gol, o aşteptare, o latenţă.

E moarte şi viaţă, deopotrivă –

Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.

De neatins fiind, şi nevăzută,

Asociind realităţi contrare,

Absenţa naşte jale şi frustrare

Şi-un gând de neputinţă absolută.

Ne-existând, nu poate să se-ascundă.

Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.

Egale-i sunt teroarea şi clemenţa…

Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,

Mai greu de îndurat decât prezenţa”.

Poezia domnului Eugen DORCESCU este o meditație asupra pierderii și durerii, în care absența este percepută ca o prezență negativă, mai intensă decât existența însăși. Structura paradoxală („Ne-existând, nu poate să se-ascundă”) creează o tensiune filosofică puternică, evocând absența divină și a celor dragi.

„ELEGIA 7 

Un luminiș pustiu, cu vechi stejari, 

Cu iarbă până-n umeri, grea și deasă. 

Luna pe cer: thanatică mireasă, 

Calm presărându-și crinii funerari. 

Departe-n urmă, zvon apocaliptic 

De bătălii. Și, iată, ai venit, 

Ai pus balsam pe răni, ai stăvilit 

Durata ce curgea spre Infinit. 

Acolo am murit. Sau n-am murit? 

Acolo chiar, în luminișul criptic”.

Un poem elegiac, cu imagini thanatice ce evocă un peisaj de tranziție între viață și moarte. Finalul, cu ambiguitatea „Acolo am murit. Sau n-am murit?”, accentuează sentimentul de incertitudine existențială.

„FATUM

Oricine-ai fi, dacă te-ntrebi, afla-vei

Că sunt și-acum același de oricând:

Cel ce-a slujit, cel ce era luptând

Sub flamură, la Împăratul Slavei.

Vechi purtător de lance și de scut,

Rănit ades, ades biruitor,

Hieratic scrib, psalmist stihuitor,

Târând ghiuleaua vremii la picior

Și mușcături de spadă și de cnut,

Același sunt: eternul luptător

Al Crucii, în Războiul Nevăzut”.

Poezia domnului Eugen DORCESCU fixează destinul unui luptător spiritual, într-o tonalitate solemnă și eroică. Imaginea „Crucii” și a „Războiului Nevăzut” face referire la o luptă interioară, dar și la o misiune sacră. Ritmul și lexicul arhaic dau poeziei o gravitate de imn cavaleresc.

„TU

Mi Te-ai descoperit. Te știu.

Ești neînchipuit de viu,

Atât de viu, încât, de-ai vrea

Să mi Te-arăți, m-ai spulbera.

Și totuși, vii. Și totuși, ești

În inși subțiri, duhovnicești.

În marele tremendum, când

Cad sub săgeata unui gând.

O clipă numai. Și apoi

Rămânem veșnic amândoi.

Eu, om umil, din duh și lut,

Tu – Dumnezeul nevăzut”.

Poezia domnului Eugen DORCESCU se referă la întâlnirea personală cu divinitatea. Imaginea unui Dumnezeu „neînchipuit de viu” și totuși ascuns este în linie cu tradiția apofatică a teologiei creștine. Finalul, cu rămânerea în doi, sugerează o comuniune eternă dintre om și Dumnezeu.

Aceste poezii construiesc o lume în care iubirea, credința și timpul sunt explorate prin imagini viguroase și un stil solemn, uneori melancolic, alteori plin de speranță. Fiecare poem este o reflecție profundă asupra existenței, filtrată printr-o sensibilitate poetică originală.

În concluzie, poeziile domnului Eugen DORCESCU  transmit o căutare profundă a sensului vieții, iubirii și existenței. Se simte o maturitate poetică, o introspecție puternică și o dorință de a înțelege mai mult decât suprafața lucrurilor.

Mogoșești-Iași, 18 martie 2025.

by

Referinţă Bibliografică

CONSTANTIN ANTON: SUB CERUL GENEZEI (reflecții privind Poezia domnului Eugen DORCESCU)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 martie 2025