PE ULIȚELE AMINTIRILOR…
#AnnaNoraRotaru – autor
Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai…
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai…
Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…
Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…
Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…
Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…
#AnnaNoraRotaru – autor
În satul unde m-am născut, la căsuța-mi cu cerdac…
La tăicuțul meu bătrân, ajuns acuma un moșneag,
Așteptând cu maica-n tindă, sprijinită-ntr-un toiag,
Să mă mai vadă o dată, până le-o suna de veac,
Eu, încercând să mă prefac,
De durerea despărțirii, ce-a pus între noi hotare…
Că așa ne-a fost să fie, fost-am de poveri constrânși,
Pe unde soarta ne-a zvârlit și-acuma-n brațe strânși,
Mă-ntreb… cât ne-o mai ține puterile în frământare,
Cât curaj, de-o altă așteptare ?
Și mâinile lor bătucite, zbârcite, tremurânde…
Mă dor și fețele îmbătrânite, de trudă istovite,
Cu ochi pierduți, ca ferestre goale, coșcovite,
De iubire resemnată-s pline privirile lor blânde,
Cu inimi triste, sângerânde…
Să ridici povara de pe-ai noștri umeri obosiți,
C-am îmbătrânit și eu și părinții-mi în strădanii…
Să mai zambeasc-aș vrea căsuța mică și castanii,
C-atunci, cu rude multe, bunici, musafirii poposiți,
L-anii-aceia, cu toții regăsiți…
Pe tata cu mustața-i neagră, șapca pe-o ureche…
Iar eu… EU, copilă veselă, codană și năbădăioasă,
Ajunsă fetișcană, cu zâmbet dulce, mlădioasă,
Crescută cum se cade, după datina străveche
Și mândră, fără de pereche…


