Atâtea Ane sunt zidite
În propria lor existență…
Cu stoicism în rezistență,
Devin, în timp, niște lidite.

Curaj nu au să – și strige oful,
Cutumele le – genunchează …
Ca moarte sunt, dar înviază,
De se trezește filozoful…

Așa și Ana dintre dealuri,
Din tinerețe s-a înhămat
La jug, prin DA la măritat,
Înaintând cu greu prin valuri..

I-a fost coșmar întreaga viață,
Dar chipul i-a zâmbit cumva
Când sufletul EL i-l salva
Cu-a pruncului iubită față.

Și l-a crescut cu drag și grijă,
Era odorul ei deștept…
Când îl strângea ades la piept,
Obrazu-i devenea o rujă.

Și două fete i-a dat Domnul,
Cei trei copii creșteau cu ea,
De nicăieri sprijin n-avea,
Nici timp n-avea să – și facă somnul.

Când cărămida de pe bandă
O lua, pachete s-o încarce,
Gândea, pentru copii o face,
Că – n timp, primi-va și-o ofrandă…

Copiii au crescut cu anii,
Un rost în viața și-au făcut,
Mândră de – ntâiul ei născut,
Își ignora de-acum dușmanii.

Nu bănuia ce lovitură,
În drumul greu al vieții sale,
În satul fiului din vale,
Avea să – i fie viitură.

Și Ana, fiul își îngroapă,
Cu nora, văduvă de-acum…
Pentru – amândouă viața – i scrum,
Se strânge lacrima sub pleoapă…

Timpul nu iartă, nu se-oprește…
Și mama – și plânge mult durerea,
Se -mpuținează -n trup puterea,
Să plece – n stele își dorește…

Acuma Ana se-odihnește
În țintirimul strămoșesc,
Nepoții pe alei pășesc,
Emoția îi stăpânește.

18 iulie 2022, Vernești, Buzău, România, Georgeta Tudor

by

Referinţă Bibliografică

ANA/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 iulie 2022