Eugen Serea
Vis Indigo

Am adormit odată-n cimitir
Pe-o lespede curată de Carrara
Și teii-aveau efluvii dulci, de mir,
Și tămâia prea cuvioasă, vara…

Ningea din slava cerului plăpând
Cu frunze și cu pene moi de înger
Și gâze mici, ca străluciri de gând
Zburau în roi la umbra unui sânger…

Un vânt ca o părere adia
Înfiorând și iarbă și morminte,
Din tot ce-i viu Lumina radia
Ca un ecou de Rai în ne-cuvinte…

O salcie pletoasă mângâia
Brațe de cruci întinse a iertare,
Pe-aproape-un izvoaș se tânguia
Că va muri când s-o vărsa în mare…

Și păsări ciripeau în limba lor
Slavoslovind minunea Învierii,
Cârcei de Timp înfășurau ușor
Coloanele din Templele Tăcerii…

Când la hotar de somn și de Neant,
Desfășuram galactice cochilii,
Eram în flori de lotus diamant,
Munți de granit mi se-nchinau, fragilii…

Și nume dam la fiare și la flori,
Cu Dumnezeu vorbeam în faptul serii,
Până-ntr-un Ev, când pom fără culori
Mi-a dat prin Eva șarpele căderii…

Și-apoi din vis cu șoapte de Eden,
Pe marmură călduță, moale, vie,
Eu m-am trezit, deodată, într-un tren
Ce n-a mai fost și nici n-o să mai fie…

( vol.Călărețul Ultimei Umbre)

Facebooktwitterby feather