LUMEA CA UN VIS
Mai trece-o zi, mai facem un popas
prin amintirile ce dau năvală,
și nici măcar cadranele de ceas
nu pot să țină-această socoteală.
Prea multe gânduri strânse la un loc
ne bântuie cu ploi de neuitare
iar lemnele aduse pentru foc
stau veșnic înșirate pe cărare.
Ne legănăm pe pânze de-ndoieli,
ne aruncăm în marile dezastre
punând adesea false rânduieli
în profunzimea sufletelor noastre.
Ne amăgim cu vorbe de salon,
cântate în slogane deșănțate,
crezând că vom primi vreun plocon,
iar nu pumnale-nfipte pe la spate.
Și câteodată chiar ne batem joc
de omul bun, cu multă nepăsare,
apoi ne plângem că n-avem noroc,
că viața ne-a adus doar disperare.
Iar lumea ni se pare doar un vis
în care se mai joacă o partidă
pentru-a vedea cine va fi ucis
pe-o margine de amăgiri stupidă.
Intr-un târziu, lipsiți de jucători,
vom pune singuri arma blestemată
la tâmpla-ngenunchiată de fiori
ca-ntr-un târziu să fie detonată.
Corneliu Neagu: Poemul LUMEA CA UN VIS, alcătuit din trei strofe a câte opt versuri și un catren, îl aduce pe cititor pe tărâmul unor dramatice confruntări existențiale ale lumii de astăzi.
În prima strofă Eul liric este marcat de „amintirile ce dau năvală”. Sunt atât de multe încât nici timpul trecut prin „cadranele de ceas” nu le poate ține socoteala. Aceste amintiri adună „la un loc” mulțime de gânduri care „ne bântuie cu ploi de neuitare”. Dezorientarea Eului liric devine atât de mare încât „lemnele aduse pentru foc” nu mai sunt așezate la locul lor, ci „stau veșnic înșirate pe cărare”.
În strofa a doua discursul Eului liric se mută din lumea amintirilor în cotidian, pe care îl prezintă la indicativ prezent, persoana întâia plural. Măcinați de îndoieli și dezorientare punem adesea „false rânduieli/ în profunzimea sufletelor noastre”. „Ne amăgim cu vorbe de salon”, care sunt aduse la ureche sub forma unor „slogane deșănțate”. Ca într-o campanie electorală mincinoasă, suntem ademeniți cu plocoane, când de fapt acestea nu sunt altceva decât viitoare „pumnale-nfipte pe la spate”
În strofa a treia Eul liric ne avertizează că într-o astfel de lume, lipsită de principii morale, „chiar (noi) ne batem joc/ de omul bun, cu multă nepăsare”. Desigur, o astfel de atitudine nu se poate solda cu ceva bun, pentru că răul se răsplătește cu rău. Astfel, „ne plângem că n-avem noroc,/ că viața ne-a adus doar disperare”. Privind în jur, „lumea ni se pare doar un vis” urât, în care cei creduli vor fi uciși, ca la ruleta rusească, „pe-o margine de amăgiri stupidă”.
Finalul poemului (ultima strofă) este copleșitor: „Intr-un târziu, lipsiți de jucători,/ vom pune singuri arma blestemată/ la tâmpla-ngenunchiată de fiori/ ca-ntr-un târziu să fie detonată”. Lumea de astăzi, în aspectele ei cele mai sumbre, iată ce ne derulează autorul prin fața ochilor în acest poem de un realism zguduitor! Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, după doi ani, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. În decursul timpului a mai fost publicat în revistele on-line LOGOS & AGAPE, ARMONII CULTURALE și CONFLUENȚE LITERARE, având rezonanțe remarcabile în lumea iubitorilor de poezie.
ULTIMUL BAL
Te caut și astăzi prin vagi neuitări,
rămase pe muchii de timp agățate,
când umbrele lor mai ajung uneori
călare pe vânturi de iarnă turbate.
Se prind de fereastră în prag de apus,
cu fulgi de zăpadă scăpați din pripoane,
la ora când gândul se-ntoarce sedus
de vechi melodii rătăcind prin saloane.
Le simt înlăuntru de parcă-au fost ieri,
mi-aduc amintirile-n suflet grămadă
cu chipuri ascunse sub false plăceri
în dansuri năuce, pe-o amplă estradă.
Săltau în tromboane bemolii pe loc,
diezii urcau nevăzuți din trompete,
perechi fără nume, cu stil echivoc,
din ochi își făceau jurăminte secrete.
Iubiri de o noapte, cu gust infernal,
pluteau peste dansuri cu iz de păcate,
o, Doamne, și astăzi resimt acel bal,
cu lungul său șir de speranțe trădate.
Corneliu Neagu: Poemul rememorează atmosfera petrecerilor cu orchestră și dans organizate, cu mulți ani în urmă, de sindicatele socialiste pentru așa-numiții „oameni ai muncii”. Din punct de vedere arhitectural, poemul este conceput în cuprinsul a cinci strofe simple, de tip catren, cu rima încrucișată, măsura versurilor fiind 11-12-11-12.
În prima strofă Eul liric resimte aceste baluri sub formă de „vagi neuitări/ rămase pe muchii de timp agățate”. Aceste neuitări (amintiri) ajung de obicei iarna, anotimpul bântuit de frig și vânturi, când oamenii, stând mai mult în casă, sunt predispuși visării.
Neuitările din prima strofă, „ajunse călare pe vânturi de iarnă turbate”, în strofa a doua „Se prind de fereastră în prag de apus,/cu fulgi de zăpadă” scăpați din pripoanele cerului. Odată cu aceste neuitări se întorc și gândurile Eului liric încărcate cu „vechi melodii rătăcind prin saloane”. Sunt, desigur, melodii ale muzicii de dans ce se cântau odinioară la baluri.
În strofa a treia Eul liric resimte aceste melodii atât de bine conturate în lăuntrul său de parcă le-ar fi auzit ieri. Odată cu aceste melodii ajung amintirile unor chipuri „ascunse sub false plăceri/ în dansuri năuce, pe-o amplă estradă”.
În muzica auzită „de parcă-ar fi fost ieri”, în strofa a patra Eul liric aude bemolii nevăzuți din tromboane și diezii din trompete, iar prin fața sa trec „perechi fără nume, cu stil echivoc”, care, din priviri, „își făceau jurăminte secrete”.
Trădarea din priviri se continuă (ultima strofă) cu „Iubiri de o noapte, cu gust infernal”, care urmau dansurilor „cu iz de păcate”. Eul liric este victima unei astfel de trădări, așa cum putem deduce din ultimele două versuri ale poemului: „o, Doamne, și astăzi resimt acel bal,/ cu lungul său șir de speranțe trădate”. Final de poem dominat de emoția negativă a trădării, a cărei victimă este chiar poetul!
Poemul a fost publicat prima dată, cu denumirea BAL NEMASCAT, în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublshers, București, 2018. A fost republicat, cu actuala denumire – ULTIMUL BAL – în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Poemul a apărut și în revista on-line CONFLUENȚE LITERARE, având o bună receptare din partea cititorilor.
PATRIA
O, patrie, tu curgi prin trupul meu,
când clipa-nstrăinării mă atinge,
și-n suflet îmi aprinde curcubeu
de gânduri care plâng numai cu sânge.
Pe tine, mamă, nu te mai zăresc,
frumosu-ți chip a dispărut în ceață,
și tot ce în trecut părea firesc
la margine de amintiri îngheață.
Doar mărul de la poartă, înflorit,
revine peste vreme-n amintire,
de-atâtea ori în mine l-am primit
cu crengile-ncărcate în neştire!…
Dar se transformă-n piesă de album,
în crengi nu se zărește nici-o floare,
rămas uitat la margine de drum
se zbate-n pânza de beton și moare.
Trec zilele și parcă nu mai știu
ce rosturi m-au adus prin altă țară,
pe alt tărâm de unde-i prea târziu
norocul să-l desfid a doua oară.
Tu, patrie, la mine te gândești,
am consulat într-un oraș mai mare,
când merg acolo, vechile povești
le-aud curgând pe tristele culuoare.
Compatrioți cu chipuri de oțel
și cu trădarea adunată-n sânge
mă-ntâmpină și îmi vorbesc la fel,
când inima de doruri mi se frânge.
Sunt tot așa nătângi, cum îi știam,
nepăsători, cu vorba lor lemnoasă,
iar uneori mă-ntreabă de vreun neam
care-ar putea să-i sprijine pe-acasă.
De-acolo plec cu sufletul rănit
gândind că n-o să mă întorc vreodată,
nu este-acela locul potrivit
unde să-ntrebi de mumă sau de tată.
Stau seara-n fața mesei gânditor,
dar dorul meu rămâne pe afară…
O, patrie, și prea iubit popor,
e dorul care zboară către țară!
Corneliu Neagu: Conceput în cuprinsul a cinci strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare, PATRIA este un poem amplu care aduce în fața cititorilor întâmplări și situații din viața românilor plecați temporar din țară. Vom descifra în versurile acestui poem chiar sentimentele de amărăciune ale autorului, determinate de amintiri ce vin dintr-o perioadă mai îndepărtată, când se afla în misiune într-o țară din Africa.
Prima strofă rememorează sentimentele de înstrăinare și dor a celui aflat departe de patria străbună: „O, patrie, tu curgi prin trupul meu,/ când clipa-nstrăinării mă atinge”[…] – „Pe tine, mamă, nu te mai zăresc”, iar tot ceea ce era firesc „la margine de amintiri îngheață”.
Amintirile despre casa părintească devin copleșitoare în strofa a doua. Aceste amintiri ajung în sufletul poetului purtând imaginea „mărului de la poartă, (cândva) înflorit”. Însă imaginea se transformă, devenind dureroasă, pentru că, acum, mărul „rămas uitat la margine de drum/ se zbate-n pânza de beton si moare”.
În strofa a treia Eul liric se întreabă retoric: „ce rosturi m-au adus prin altă țară”? – pentru a desfide norocul a „doua oară”. Se consolează însă știind că patria este prezentă și acolo printr-un consulat într-un „oraș mai mare”. Dar își reamintește (probabil, dintr-o experiență anterioară) că acolo aude doar „vechile povești”[…] „curgând pe tristele culuoare”. Este o aluzie evidentă la faptul că nu poți avea încredere în vorbele oficialilor din consulat.
Adevărata față a acestora este dezvăluită în strofa a patra: „Compatrioți cu chipuri de oțel/ și cu trădarea adunată-n sânge/ mă-ntâmpină și îmi vorbesc la fel,/ când inima de doruri mi se frânge”. Exprimarea poetului este atât de limpede în acest tablou încât nu mai trebuie adăugat nimic.
În ultima strofă poetul ne spune că pleacă ce acolo (de la consulat) „cu sufletul rănit”, gândind că nu se va reveni niciodată în acel loc. Seara, așezat la masă neîmpăcat („gânditor”) simte cum dorul îl duce către patrie, făcându-l să exclame înlăuntrul său: „O, patrie, și prea iubit popor,/ e dorul care zboară către țară!”. Final de poem încărcat de amărăciune, în care, cu siguranță, se vor regăsi mulți dintre compatrioții noștri, ajunși temporar prin țări străine.
Poemul PATRIA a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A mai fost publicat în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE și LOGOS & AGAPE, având o primire foarte bună din partea cititorilor.
by