ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA

PERMANENȚA LIRISMULUI MISTICO-RELIGIOS ÎN CREAȚIA LUI TICU LEONTESCU

„Mă uit în cer, mă uit în pământ,

M-am întrebat cine sînt”.

(Tudor Arghezi, Mă uit)

Nufăr peste ape, antologia lirică a lui Ticu Leontescu, apărută, în 2025, la Editura Waldpress, Timișoara, oferă profilul unui autor religios, cu o mentalitate deopotrivă clasică și modernă, în măsură să abordeze atât ascensiunea celestă a gândului și simțământului, cât și introspecția acută și neistovită spre izvoarele ființei.

Fiecare poem este, în esență, o rugăciune. Această verticalitate duhovnicească îl așază pe Ticu Leontescu în linia poeților mistici români, acolo unde cuvântul este expresie, jertfă, respirație și naștere.

Titlul, Nufăr peste ape, o metaforă surprizătoare, deconspiră un program estetic. Nufărul nu crește decât din mâl, dar rămâne imaculat precum sufletul candid, el vine din străfunduri, alegând lumina. Puritatea câștigată prin suferință, încercare și răbdare este exprimată în imaginea nufărului. Apele pot fi tulburi, dar floarea deschisă deasupra lor e un act de biruință a binelui, a frumuseții.

Această antologie reflectă tocmai drumul de la întunericul existenței la lumina credinței, cale uneori dureroasă,  dar lucidă, asumată.

Prezența sculpturii „Rugăciune”, realizată de Remus Irimescu, pe coperta I, austeră, verticală, simbolică – pare să fie însăși echivalentul plastic al poeziei lui Leontescu: smerită și puternică în același timp, lucrată pentru inimă, pentru sufletul doritor de neprihănire.

Prefața volumului Nufăr peste ape, semnată de Eugen Dorcescu, introduce cititorul în universul spiritual și artistic al lui Ticu Leontescu. Autorul prefeței realizează o lectură hermeneutică, tratând creația poetului în ralație cu teologia, cu experiența sacrului, sub semnul stilistic și compozițional ce derivă,  în mod oarecum neașteptat, dintr-un personal minimalism poetic. Potrivit opiniei lui Eugen Dorcescu, poezia lui Ticu Leontescu nu urmărește prioritar ornamentul, nu mizează pe retorică, ci se construiește, fără excese de limbaj, din interior spre exterior, provenind din zona esențelor spirituale. Este o poezie a adevărului și a trăirii în duh, nu doar a esteticului: „Autorul nu este atras de forme, ci vizează substanța.” Sunt citate în Prefață versuri ce evidențiază teme grave, specifice domeniului religios: tema crucii, a transcendenței, a căutării spirituale etc. Prefața dezvoltă un excurs teologic impresionant. Bunăoară, analizează imaginea divinității din poezia lui Ticu Leontescu – un Dumnezeu al Vechiului și al Noului Testament, prezent și iubitor, dar și teribil, insondabil. Sunt menționate chiar numele ebraice ale lui Dumnezeu – Yahve, Elohim, El Shaddai, El Olam – pentru a arăta complexitatea raportării poetului la Cel care este.  Concomitent, prefața aduce în discuție termenul de „kenoză” – noțiune teologică ce înseamnă golirea de sine, „pogorământ”,  deschidere spre taină și revelație.

Cum anticipam, pe acest temei al imensei disponibilități, poezia lui Leontescu poate fi definită ca minimalistă: puține cuvinte, maximum de încărcătură emoțională și spirituală, tăcere și sugestie în locul abundenței lexicale și fervorii imagistice.

Postfața semnată de Mariana Anghel, având rol de validare critică,  îl descrie pe poet ca fiind: „veghetor la porțile Scripturii”; „trăitor ardent al Cuvântului”; „ucenic și prieten”, îl așază lângă repere prestigioase din poezia religioasă românească, creionând portretul unui poet-misionar, slujitor al mesajului scripturistic.

Postfața este un text dens, elogios și profund ancorat în spiritualitate. Analiza sa scoate în relief valoarea confesiunii, rolul poeziei în criză (pandemie), precum și maturitatea expresiei lirice, prin varietate și adâncime. Acest cuvânt de încheiere situează cartea în sfera literaturii cu mesaj misionar și inițiatic, mai aproape de imn și rugăciune decât de experimentul poetic modernist: „Ticu Leontescu este acel slujitor onest al Domnului care și-a găsit în Trupul divin refugiu deplin „… m-ascund în Tine/ ca-ntr-un schit.// Ca-ntr-o…/ cetate de scăpare”. De acolo își iau izvor și substanță poeziile sale confesive, autentice inspirate din Scripturile sfinte. Ticu Leontescu rămâne un poet de referință pentru lirica timișoreană contemporană, un trăitor al credinței creștine și, prin aceasta, un mărturisitor fervent al Evangheliei”.

*

Ne oprim, acum, asupra unui poem emblematic, rezumativ, precum Plâns lăuntric, ce se impune ca un nucleu revelator al întregului volum: discurs liric, construit sub forma unui dialog cu Divinitatea, în care vocea poetică explorează dimensiunea umană a suferinței, într-un act de introspecție spirituală și morală, plasând plânsul în sfera sacrului, a demnității interioare și a vindecării sufletești.

Durerea lăuntrică poate fi privită ca un proces necesar de purificare. Pierderea „dreptului de-a râde”,  evocată chiar în incipitul poeziei, marchează un moment de ruptură existențială: eul liric își vede suspendată legătura cu bucuria, cu spontaneitatea și cu inocența. În locul râsului, îi rămâne „plânsul”,  singurul canal de comunicare vitală cu sine și cu divinul. Această opoziție dintre râs și plâns nu este doar de natură emoțională, ci și etică și metafizică – râsul rămâne în lume,  aparține exteriorității, în vreme ce plânsul se interiorizează, capătă profunzime și sens de mântuire.

Enunțul „Mi-e foame de plâns”, la care vom reveni, evocă rolul și rostul existențial ale plângerii. Poetul demontează stereotipul cultural ce asociază plânsul cu slăbiciunea, transformându-l într-o „sfântă datorie” a conștiinței. Astfel, conferă textului un pronunțat caracter moral: a plânge e sinonim cu a rămâne fidel propriului adevăr, a nu te minți. Eul liric, conștient fiind, Îi cere Domnului doar îngăduința de a-și păstra „ultimul drept”: acela de a plânge.

Finalul poeziei aduce o imagine de mare rezonanță simbolică: lacrimile adunate „în al Cerului… burduf”. Metafora transformă lacrimile într-o ofrandă, într-un bun prețios, pe care Divinitatea îl primește și îl păstrează. În tradiția spiritualității creștine, lacrimile sincere sunt considerate forme de rugăciune, semne ale pocăinței, ale durerii mântuitoare. Prin urmare, poezia atribuie plânsului o valoare teologică: Dumnezeu vede și conservă suferința umană, ca pe o substanță sacră. Relația intimă între om și Creator, bazată pe adevăr, vulnerabilitate și încredere, este o punte de legătură între efemer și eternitate.

Stilistic, textul este construit pe un limbaj aparent simplu, dar încărcat de semnificații. Repetițiile „plâng”, „plânsul” sunt strategii de intensificare a ideii obsesive: permanența durerii nevoia de eliberare.

Întreaga poezie pendulează discret și constant între deznădejde și speranță. Se remarcă oralitatea  controlată a enunțării, expresii precum  „E-o… terapie” introduc o pauză afectivă, un oftat textual, sugerând că însuși actul scrierii este o formă de plâns. Într-o lume în care lacrimile sunt adesea ascunse, iar vulnerabilitatea este percepută ca un defect, jalea „lăuntrică” își probează însemnătatea pentru regenerarea sufletului. Plânsul devine, așadar, o practică terapeutică, o modalitate de a-ți regăsi echilibrul spiritual, un act de rezistență împotriva dezumanizării.

„Plâns lăuntric” este o poezie a purificării și a reumanizării. Ea afirmă, cu delicată fermitate, că adevărata forță se află în recunoașterea și în asumarea, nicidecum în reprimarea suferinței. Plânsul, departe de a fi un semn de slăbiciune, este transfigurat aici într-un gest sacru, într-un ritual al sufletului ce-și caută liniștea. Prin spovada adresată Divinității, poemul restabilește o legătură între om și Dumnezeu, transformând lacrima într-o formă de rugăciune și într-o expresie a demnității interioare. „Plâns lăuntric” devine astfel o odă închinată fragilității umane, dar și capacității omului de a se vindeca prin sinceritate, sensibilitate și credință.

Există momente în viață când râsul ne părăsește, ca un prieten drag ce obosește să ne mai însoțească. Rămânem atunci numai cu tăcerea, cu un gol ce nu poate fi umplut nici de oameni, nici de lucruri, nici măcar de cuvinte. Poezia „Plâns lăuntric” se deschide ca o fereastră spre sinele omului sfâșiat, arătându-ne că lacrima nu este un semn al durerii, ci o punte spre Dumnezeu.

Vocea poetică nu se revoltă, se întoarce spre divin cu o smerenie ce dezarmează: cere doar atât: dreptul de a plânge. Nu cere miracole, nu cere întoarcerea bucuriei, nu cere izbăvirea. Cere permisiunea de a simți. Aici se ascunde, poate, cea mai mare noblețe a poeziei: să îți afirmi dreptul la vulnerabilitate într-o lume care te învață să o ascunzi. „Mi-e foame de plâns”. Puține versuri vorbesc cu atâta simplitate despre o nevoie profund umană. În această „foame” nu este slăbiciune, ci adevăr al unei forțe superioare. Plânsul se preschimbă în hrană a sufletului, este comportamentul prin care omul nu se lasă petrificat de suferință. Să plângi înseamnă să rămâi viu. Înseamnă să nu renunți la sensibilitatea ta, chiar dacă ea doare.

Există o delicatețe aproape mistică în modul cum este privită lacrima. În final, imaginea lacrimilor adunate „în al Cerului… burduf” e tulburător de tandră. E ca și cum Dumnezeu nu doar vede durerea omului, ci o strânge cu grijă, ca pe ceva prețios. Lacrimile nu se risipesc — devin parte dintr-o taină între suflet și Cer. Ce altă consolare poate fi mai mare decât aceea că plânsul nostru nu se pierde? Că fiecare lacrimă este auzită de Divinitate, păstrată, ca un act de iubire inversată — nu omul Îl mângâie pe Dumnezeu. Dumnezeu mângâie omul prin faptul că îi primește suferința.

Această poezie ne amintește ceva esențial despre condiția umană: suntem salvați prin asumarea durerii. Plângerea lăuntrică e o formă de catharsis, de vindecare tăcută, o spovedanie fără cuvinte, în care lacrimile devin limbaj. Într-o lume care ne cere să fim puternici, poemul ne amintește de frumusețea fragilității.

A plânge nu înseamnă, însă, a fi slab. A plânge înseamnă a avea curajul de a nu ne minți. Înseamnă a ne recunoaște limitele, nevoile, rănile. Este actul prin care sufletul își respiră durerea, o dizolvă, o transformă. Este modul în care, fără să știm, ne întoarcem spre lumină.

„Plâns lăuntric” este o lecție despre demnitatea de a simți. O invitație de a rămâne umani într-o lume grăbită, pragmatică, anesteziată emoțional. De a nu uita că Dumnezeu nu se îndepărtează de noi în momentele de tristețe, ci, poate, ni se apropie cel mai mult. Lacrimile ne apropie de El. Ne fac să (ne) simțim sinele.

Poemul ne apare, astfel, un altar al sensibilității. O pledoarie pentru curajul interior. Un memento: dacă am pierdut râsul, măcar să nu pierdem lacrima. Fiindcă, uneori, lacrima este rugăciunea cea mai bine primită.

În tradiția existențialistă, suferința este o condiție a conștiinței. Kierkegaard spunea că disperarea este boala sinelui, dar și punctul de întâlnire cu Dumnezeu. Subiectul liric al poeziei se află exact în această zonă de tensiune: el nu fuge de durere și nici nu o ascunde; dimpotrivă, o asumă și o transformă într-un spațiu de dialog cu divinul. Pierderea „dreptului de-a râde” amintește de despărțirea omului de inocență, de starea paradisiacă; plânsul devine singurul limbaj autentic al sinelui conștient de propria ruptură.

Într-un univers adesea indiferent, faptul că eul încă dorește să plângă arată că nu a capitulat în fața absurdului. Plânsul devine un act de rezistență spirituală. Poezia reabilitează plânsul ca formă de cunoaștere, de rezistență interioară și de comunicare cu sacrul. Dacă râsul aparține lumii, lacrima aparține eternității.

Un alt poem definitoriu, Statuile din sufletul meu, este o meditație asupra interiorității umane și asupra modului în care omul se raportează la propriile stări, amintiri sau întunecimi ale ființei sale. Prin metafora „statuilor”, autorul sugerează existența unor componente lăuntrice încremenite, lipsite de viață, care nu mai pot reacționa la stimulii ambianței. Aceste statui reprezintă simbolul unor emoții înghețate, al unor trăiri amorțite sau al unor experiențe care, odată consumate, nu mai răspund chemărilor prezentului.

Poetul trăiește drama neputinței de a comunica vital cu aceste fragmente ale sinelui. Ele nu se bucură, nu plâng, nu simt nimic. Această insensibilitate constituie o protecție inconștientă, o armură împotriva suferinței, dar și un semn al înstrăinării de sine. „Nemuritoare par și reci”, notează poetul, subliniind, s-ar părea, opoziția dintre eternitate și lipsa de viață. Imortalitatea statuilor este o condamnare la neclintire.

Poemul transmite și tensiunea, chiar lupta, înfruntarea dintre eu și propriile sale reflexii interioare. Statuile nu vin când sunt chemate și nu pleacă dacă sunt alungate. Trecutul, amintirile, traumele nu pot fi controlate după voința omului. Ele persistă, ascunse în suflet, rămânând acolo indiferent de dorințele conștiinței și ale conștienței. Poetul constată că trebuie să treci „prudent” pe lângă ele, ca și cum ai traversa un teren interior plin de fragilitate, dar și de tăcută amenințare.

Statuile din sufletul meu este produsul unei introspecții ce dezvăluie drama tăcerii interioare și dificultatea omului de a se reconecta cu propriile trăiri. Prin metafora statuilor, autorul vorbește despre sufletul împietrit, despre amintirile și sentimentele rămase fără voce. Poemul devine și o invitație la autoanaliză și la redescoperirea sensibilității, o chemare de a readuce la viață ceea ce a fost odată încremenit în inimă. Statuile „au ochi, dar nu văd”, „urechi au, dar n-aud”, „gură au, dar nu vorbesc”, aidoma idolilor amintiți în Biblie, ceea ce evidențiază lipsa de trăire și de comunicare a sufletului cu propriul eu. Aceste statui par a fi fragmente afective împietrite, fărâme de trecut care nu mai pot simți bucurie sau tristețe. În strofa a doua, eul poetic constată neputința schimbării lor: oricât, și orice ar încerca să le ofere sau să le ceară, ele rămân la fel de reci și de nemișcate. Totodată, imaginea lor este tulburătoare prin ideea nemuririi: nu pleacă, nu sosesc, ci rămân indiferente, asemenea unor destine sufletești de neocolit.

Finalul poeziei aduce o notă de ironie și de surpriză, când statuilor din suflet li se atribuie o ciudățenie mai mare decât celebrelor statui de pe Insula Paștelui, simbol al misterului istoric. Această comparație scoate în evidență taina universului interior, mai greu de descifrat decât enigmele lumii. Poemul ne amintește că, uneori, cel mai mare mister nu se află în lume, ci în noi înșine.

Analogia dintre împietririle din suflet și  statuile de pe Insula Paștelui este relevantă și pe plan simbolic: așa cum acele monumente sunt martore mute ale unei civilizații dispărute, la fel și „statuile interioare” sunt rămășițe ale unor trăiri ce nu mai aparțin prezentului, dar continuă să existe latent în psihic. Mesajul poeziei este unul al autocunoașterii: pentru a-și regăsi sensibilitatea, omul trebuie să-și înfrunte propriile statui și să le dea din nou viață.

Ticu Leontescu ilustrează un tip de înzestrare poetică încununată de capacitatea de a descifra sensurile mistice ale vieții. El îmbrățișează definiția lirică a Poetului în viziune argheziană: ,,A vorbi de Poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el fără să-I supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicate lui singuratecă slavă”.

by

Referinţă Bibliografică

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA: PERMANENȚA LIRISMULUI MISTICO-RELIGIOS ÎN CREAȚIA LUI TICU LEONTESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 ianuarie 2026