„STELELE-N CER” DE MIHAI EMINESCU ESTE O POEZIE FILOZOFICĂ?
„Stele-n cer” ultima poezie scrisă de genialul Eminescu a fost găsită în halatul în care a murit în spitalul doctorului Șuțu (nume scris și Șoutzu). De aceea, ea ne dă bătăi de inimă, dacă o citim. De la prima strofă, recunoaștem stilul eminescian, când muzicalitatea versurilor, dar mai ales spiritul creativ al poetului care descrie spațiul larg al cerului și al mărilor, deschide în imaginarul nostru imagini vizuale uimitoare, pe axa longitudinală dar și astrală, creând un univers mirific în care „stele” „ard depărtărilor”, ca niște flăcări vii, apoi dispar, că așa este legea lor:
„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.”
În acest univers al visării, doar „vasele de lemn” schimbă peisajul, par „niște cetăți”
„Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.”
Ce metaforic a redat poetul agitația mărilor cu pustietatea lor nesfârșită.
Acest decor automnal este animat de mișcarea cocorilor care
„Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.”
Imaginile vizuale converg, să redea un tablou vast al cerului, în care cocorii, prin trecerea lor veșnică asemenea unui ritual, scriu destinul ființelor muritoare.
Comparația vieții omului cu efemera „floare de crâng” subliniază și mai mult tragismul existenței umane, în care norocul joacă un rol esențial.
Dar, ne îndurerează până la lacrimi aceste versuri:
„Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor”
Este o invocație către îngerul păzitor, căruia îi cere ajutor, să-i ușureze cumplita suferință („Trista plângere”) să-l ajute să mai trăiască, căci poetul iubea viața, cum ne indică ultimul vers „plângere/ plină de-amor”
În ultima strofă, printr-o interogație retorică, poetul ni se adresează nouă, tuturor, trist, îndurerat că viața este așa de scurtă:
„Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
Acesta este destinul omului pe pământ, căci totul este scris în „cartea lumii”.
Frumsețea acestei poezii ne produce emoții esetice de înalt nivel, de aceea recomand compozitorilor să se aplece cu grijă asupra versurilor, ele au muzica lor interioară, sunt ca ritornelă și ar trebui puse pe muzică pe un tempo de vals.
STELELE-N CER
de Mihai Eminescu
„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.”
„După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;
Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.
Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.
Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere
Asta e tot…
Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.
Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor!
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Ecateirna Chifu, scriitoare și traducătoare, membră în UZPR
Din cartea POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI
Toate drepturile rezervate
DORINȚA
de Mihai Eminescu
Această poezie completează romanul epistolar în versuri scris de Mihai Eminescu,
pentru Veronica Micle. Monologul liric ne emoționează, căci sentimentele sincere exprimate de poet sunt asemenea celor ce simte orice îndrăgostit. Cadrul idilic este realizat cu elemente din natură (codrul, izvorul, ramuri, teiul, florile de tei) cele ce formează universul intim al poetului. Titlul „Dorința” este semnificativ, căci poetul proietează o fercire posibliă în viitor. Adresarea directă iubitei („Vino-n codrul la izvorul) se face printr-un verb la imperativ, dorința de a o întâlni este arzătoare. Cadrul idilic unde o cheamă este simplu, dar oferă liniște, frumusețe:
„Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.”
Izvorul este pesonificat („tremură pe prund”) ca și crengile ce oferă un cuib de fericire celor doi îndrăgostiți. Verbe la imperative, cu formă de conjunctiv exprimă nerăbdarea poetului de a întâlni fința dragă:
„Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.”
Starea de reverie ia amploare și poetul își imaginează jocul iubirii lor, de data aceasta verbele sunt la viitor:
„ Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.”
Repetiția „singuri-singurei” subliniază dorința poetului de a trăi departe de lume, într-un cadru feeric, înfrumusețat de florile de tei ce cad și împodobesc iubita.
Poetul face un portret succint al celei dragi („fruntea albă, părul galben”) un model tip al femeii descrisă de Eminescu și în alte poezii. Gestica imaginată este sugetivă, accentuează nevoia de fericire a poetului, dorința de a trăi plenar o iubire împărtășită:
„Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…”
Această stare de bucurie aduce visarea, visarea la o fericire ideală, când
ea este împărtășită și de natura înconjurătoare:
„Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Finalul poeziei este emoționat, poetul se închipiue alături de iubita sa, care, cuprinși de framecul naturii înconjurătoare se integreză în ea, formând un tot armonios, în care cei doi dorm senini, doar florile de tei, urmând un ciclul al vieții, cad „rânduri-rânduri„. Repetiția sugerează multitudinea acestor „flori de tei înmiresmate” un epitet care încununează imaginile vizuale, cu cele auditive, kinetice, dar și olfactive:
„Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.”
Poezia „Dorința” este atât de frumoasă, de muzicală, de plină de sentimente, încât noi, lectorii, simțim nevoia să îi mulțumim în gând celui ce a redat sufletul românesc nu doar în aceste versuri, ci în multe alte poezii.
DORINȚA
de Mihai Eminescu
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Ecateirna Chifu, scriitoare și traducătoare, membră în UZPR
Din cartea POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI
Toate drepturile rezervate
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..