A doua zi, în jurul orei nouă, Octavian intră în clădirea mare, dreptunghiulară, a spitalului. De la început îl izbi toată acea forfotă specifică vieții din spital, cu doctori, asistente, infirmiere și pacienți de tot felul, ce mișunau pe coridoare. Interiorul era așa cum îl știa: nemodernizat, cu aceeași gresie învechită de timp pe jos, geamuri cu rame de lemn, calorifere în format vechi și chiar paturi de fier, așa cum își amintea din vremea când, adolescent fiind, fusese internat acolo. Peste tot plutea un miros de vechi și de medicamente.
La ghișeul de informații, o asistentă grasă, căruntă, cu o privire iscoditoare, îl luă la rost după ce înțelese pe cine caută:
— Nu ți-e rușine în ce hal ai putut să o maltratezi pe biata femeie?
Octavian îi mărturisi că și lui îi pare rău de cele întâmplate și că este un prieten al familiei. Asistenta, auzindu-i explicațiile, se scuză și îi indică salonul unde o putea găsi pe Nicoleta.
Pe Nicoleta o găsi singură într-un salonaș, îmbrăcată într-o cămașă albă cu negru. Rămase surprins când o văzu, pentru că în fața sa nu mai era acea femeie frumoasă, cu părul negru ca pana corbului, ochii mari, negri, fruntea, nasul și obrajii dăltuiți frumos, cu buze fin arcuite. Nicoleta avea fața deformată: nasul îi era spart și bandajat, sub ochiul drept avea o vânătaie mare, buzele îi erau umflate, iar cea de jos spartă, semn că fusese lovită rău. De asemenea, avea două coaste rupte. Îmbucurător era faptul că nu se afla într-o stare foarte gravă, deoarece, deși cu greutate, putea merge pe picioarele ei.
Nicoleta provenea dintr-o familie săracă de la țară, cu mai mulți copii. Fiind cea mai mare, plecase la oraș, unde muncise la început la o fabrică de confecții, apoi ca vânzătoare prin diferite magazine, până ce ajunsese să lucreze în magazinul lui Spătaru. Trimitea mereu bani acasă, unde nevoile erau mari. Cu Octavian și Sanda se cunoștea destul de bine, deoarece fusese de câteva ori, împreună cu Ciprian, în vizită la ei.
— Bună dimineața, zise Octavian consternat, privind fața Nicoletei atât de desfigurată.
— Bună… Mulțumesc pentru vizită.
Acea dimineață de iarnă era însorită, iar razele soarelui pătrundeau în cameră, scăldând totul în lumină.
Atmosfera spitalului îl împovăra pe Octavian; simțea milă pentru toți suferinzii aflați acolo și, în același timp, recunoștință față de Dumnezeu pentru darul sănătății.
Se așeză, la îndemnul Nicoletei, pe un scaun aflat lângă patul ei. Apoi o informă că Sanda intra în tură în acea noapte și că o va căuta pentru a o ajuta cu tot ce va putea. Se așternură câteva clipe de tăcere, după care Nicoleta începu să plângă și spuse printre lacrimi:
— Ciprian este o bestie… Am crezut în el și uite ce mi-a făcut! Dar acum totul s-a terminat și, pentru nimic în lume, nu mă voi mai întoarce la el. Ca un nebun s-a năpustit asupra mea, lovindu-mă, și doar în ultimul timp eu munceam și aduceam bani în casă. Sunt nevinovată, nu i-am fost necredincioasă.
— Liniștește-te, nu trebuie să te agiți prea mult, pentru că nu îți face bine. Ești tânără, plină de viață; te vei recupera și îți vei face un rost, lăsând în urmă tot ce a fost dezastruos. Îmi pare nespus de rău pentru tot ce ți s-a întâmplat și i-am spus lui Ciprian, în repetate rânduri, să nu se mai comporte cu violență, pentru că violența nu rezolvă nimic, ci complică lucrurile…
— Mi-a amărât viața. Pe lângă faptul că nu muncește, joacă la păcănele și îi ia banii mamei lui din pensia ei mică atunci când nu îmi poate lua mie. Umblă noaptea prin baruri cu tot felul de oameni dubioși, trăind într-un anturaj decăzut. Tot ce mi-a făcut acum a fost ultima picătură care a umplut paharul. De acum totul s-a terminat între noi. I-am oferit toată inima mea și el a dat cu piciorul. Nu mai pot permite ca un astfel de individ periculos să-mi distrugă viața…
Se așternu din nou tăcerea. Nicoleta plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe fața desfigurată. Chipul ei arăta ca un tablou jalnic al violenței domestice.
— Îmi este rușine de părinții mei, de frații și surorile mele mai mici. Oare ce vor gândi despre mine când vor afla de drama mea? Încă nu le-am spus nimic și poate că nu le voi spune. Voi suferi în tăcere și apoi mă voi ridica din nou la viață, așa cum am făcut de câte ori viața m-a supus la grele încercări.
După ce mai stătu ceva timp în preajma Nicoletei, încercând să-i ridice moralul, Octavian ieși cu sufletul împovărat din clădirea sumbră a spitalului.
La intrarea principală, în curtea spitalului ce dădea în stradă, se întâlni față în față cu mama lui Ciprian; aproape că se ciocniră. Elisaveta o chema și era o femeie de șaizeci și șapte de ani, mult îmbătrânită înainte de vreme. Lucrase toată viața ca femeie de serviciu la o fabrică de pâine. Bărbatul cu care îl avusese pe Ciprian și pe încă o fată — măritată cu un bătrân în Italia — o părăsise pe când copiii erau mici, lăsând-o cu toate greutățile pe cap.
— Octavian, ce mult mă bucur să te văd! Aș dori să stau puțin de vorbă cu tine, zise Elisaveta.
— Bună ziua… și eu mă bucur să vă văd.
Porniră amândoi pe trotuarul din fața spitalului, îndreptându-se spre parcul din apropiere. Cerul era senin, iar soarele încălzea ușor atmosfera dimineții reci de iarnă. Octavian își aranjă fularul la gât și își încheie paltonul maroniu.
Pășiră pe aleile betonate ale parcului, printre băncile vopsite în roșu, galben și verde. Copacii desfrunziți străluceau în bătaia razelor asemenea unor torțe uriașe, iar verdele viu al brazilor ieșea și mai bine în relief. Soarele iernii și bolta senină îl înviorau pe Octavian; simțea că se despovărează de tensiunea care îl apăsase în ultimul timp.
— Ai vizitat-o pe Nicoleta, cred…
— Da. M-a rugat Ciprian.
— Ai fost deci la Ciprian… Cum l-ai găsit?
— Foarte apăsat de gânduri rele…
— E băiatul meu și, chiar dacă la beție face lucruri rele, îi pare rău apoi. De aceea te-a trimis aici. L-am crescut greu, fără tată, și pe când eu eram la muncă stătea mult pe străzi, însoțindu-se cu băieți răi care îl influențau spre cele rele. Tot ce este bun în sufletul lui e acoperit de această poleială a răului stradal. Mă bizui mult pe tine, Octavian, și te rog să nu-l abandonezi, mai ales acum, când Nicoleta l-a părăsit. Biata fată are toată dreptatea din lume. E prea gelos. I-am spus mereu că Nicoleta e cuminte și că are viitor cu ea, dar el pleacă urechea la toți nenorociții invidioși. De data asta a făcut-o rău de tot și o va pierde. Te rog să încerci să-l ajuți să-și vadă starea în care se află și să se întoarcă la Dumnezeu, să devină un om educat, așa ca tine. Dintotdeauna mi-am dorit ca Ciprian să fie un om de treabă. Cred că doar tu îl poți ajuta să se reabiliteze, bineînțeles cu ajutorul Bunului Dumnezeu.
Octavian era surprins de cele spuse de Elisaveta.
— O să văd ce pot face pentru el. Situația lui morală este foarte dificilă, dar să sperăm că nu totul e pierdut și mai există speranță.
— Cu siguranță mai sunt speranțe. Ca mamă, cred într-o minune. Azi mă duc acasă și sunt sigură că se va căi. L-am crescut cu dragoste și mi-am dorit mereu să fie un om deosebit…
Mai stătură puțin de vorbă, apoi Elisaveta, cu spatele ușor gârbovit de poverile vieții, purtate cu demnitatea unei femei simple, plecă.
Octavian porni agale pe aleile parcului, inundate de razele soarelui, și gândi:
„Oare în ce mă transform eu? De la scriitor și redactor, iată că acum oamenii îmi încredințează misiuni de salvare a altora. Dar mai poate fi salvat Ciprian? Oare nu a mers prea departe? Cum pot spune aceste lucruri mamei sale, care îl iubește atât de mult? Am crezut întotdeauna că literatura înseamnă totul pentru mine, iar acum mi se deschide în față ceva mai înalt: explorarea cunoașterii lui Dumnezeu. Nu credeam că voi trece prin astfel de stări. Dar ce pot face dacă Dumnezeu mă cheamă? Totul se clatină, iar dimensiunea spirituală pe care o descopăr mă umple de harul lui Hristos și mă transformă. Oare voi putea să mă ridic la înălțimea chemării divine? Doamne, ajută-mă să rămân la dispoziția Ta, pentru că mă simt vulnerabil și am nevoie tot mai mult de puterea Ta…”

Ridică privirea spre bolta însorită și avu convingerea puternică că, mai presus de toate lucrurile, trona Dumnezeu.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (6)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 ianuarie 2026