Moto: ” Frumusețea sufletului are o astfel de însușire încât și la bătrânețe se bucură de mulți admiratori, fiindcă niciodată nu se veștejește și întotdeauna înflorește.”( Sf. Ioan Gură de Aur)

Când simți nevoia să ieși din cotidianul vieții tale și să te dedici lucrului făcut pentru alții, care au nevoie de ajutorul tău, fără să aștepți vreo recompensă financiară decât cea a mulțumirii sufletești, fă tot posibilul să ajungi la Așezământul pentru bătrâni de la Ulmeni. Demult îmi propusesem să ajung aici, în urma discuțiilor cu preoteasa Mihaela Cristescu, prietena și consăteanca mea, care și-a asumat rolul de înger păzitor în calitatea sa de director al acestei instituții create de părintele Mihail Milea în cadrul Fundației Sf. Sava.

În scurta vacanță posibilă cu ocazia zilei de  24 Ianurie 2019, joi, după prânz, am descins  în spațiul așezământului în care viețuiesc  cam 18-20 de barbați cu vârste cuprinse între  40 și 91 de ani, fiecare cu problemele lui de sănătate și povești de viață care mai de care mai tristă.

Pentru început, Sebastian, fiul Mihaelei, absolvent al Facultății de teologie, care își ajută mama în conducerea așezământului, îndeplinind mai multe roluri, îmi  face un tur de prezentare a clădirilor din curte și a microfermei.

Clădirea în care se află dormitoarele este orientată cu fațada spre DN2-Buzău –Ploiești și are la parter camere destinate ocupanților așezământului dispuse câte două la capetele unui hol secundar de-a dreapta și de-a stânga unei băi comune. În fiecare cameră sunt câte trei paturi, cei care le ocupă bucurându-se de confort și de îngrijire din partea celor care deservesc instituția, în speță Mihaela, Sebastian și Mariana-bucătăreasa, care acum este în concediu medical, responsabilitățile ei preluându-le directoarea-tocmai ce terminase o ciorbă de perișoare și o mâncare de cartofi cu carne de porc, când am ajuns eu.

Pe holul principal, cel în care dă spațiul de la intrare pavoazat cu flori și icoane, îmi atrage atenția un bătrânel slăbuț, mic de statură- aflu că are 91 de ani-, care se plimbă de la un capăt la celălalt, cu pași mărunți, pentru că așa i-a recomandat doctorița de familie de la Pietroasele la care este arondat așezământul.  Spre  deosebire de alții mai

tineri, el este mult mai energic, chiar dacă auzul nu-l mai ajută, dar se uită atent la tine când îi vorbești și te înțelege.

După ce-mi arată cantina, magazia de alimente și bisericuța din curtea așezământului, Sebastian mă invită să văd și microferma unde sunt grajdurile pentru oi și capre, două vaci, un porc. De vaci se ocupă Marin; le hrănește, le face curat și le mulge. Acum doar una are lapte, lapte folosit la cantina așezământului.

Vremea e urâtă, a burnițat și s-a făcut polei, de abia ne-am întors  de la microfermă, tot cu teamă de a  nu aluneca.

Până vine timpul să pregătim cina, ne retragem în camera  unde voi fi găzduită cele trei nopți, mai stăm de vorbă, apoi Sebastian îmi arată biroul lui și al mamei unde țin documentele celor ce beneficiază de condițiile așezământului;  doi dintre  beneficiari sunt tineri: Marcel are vreo 40 de ani, dar are sindromul Down, Laurențiu, 44, pe el l-a adunat părintele Milea de pe străzi și l-a adus la așezământ. Suferea de boala lui Bahus. Aici e de ajutor…la bucătărie, la centrală, la spălătorie. De asta primește și ceva bănuți, ca și Marin de la vaci.

După ce le ducem cina în camere, pentru că exista riscul ca cei în vârstă să alunece pe poleiul din curte, Sebastian administrează fiecăruia tratamentul prescris de medic, le mai ia și tensiunea, treabă de infirmier, iar eu merg prin camere.  În una din ele mă așteaptă nea Nicu de la  Scurtești. Are 87 de ani și boala Parkinson, doar mâinile sunt cele pe care nu le poate controla, tremurându-i permanent când vorbește, dar poate mânca singur.  Vrea să-mi vorbească. A văzut el că sunt o persoană căreia îi place să asculte. Și-l ascult. Povestește din tinerețea sa, când soția i-a murit de cancer doar la 47 de ani, el avea 51. Nu i-a mai trebuit însurătoare, chiar dacă l-au tot curtat femeile. A luat-o pe calea bisericii…citește Biblia și vrea s-o propovăduiască. Are cărți de rugăciuni pe noptiera de lângă pat. Mai cochetează și cu rima. Când plec, îmi dă o poezie. Cred că textul se potrivește unora dintre cei găzduiți aici, în viața lor anterioară venirii în așezământ.

Sandu

De la crâșmă când toți pleacă

Numai el mai stă oleacă…

A plecat și el acum,

Cumpănindu-se pe drum.

Merge pân֨ la crucea-naltă,

Dar la cruce…buf! în baltă…

Se scoală cu mare greu,

Pleacă spre căminul său

Soața-i zice: Arz-o focul!

Crâșma ți-a mâncat norocul.

El îi bate din picior:

-Taci, femeie, că te-omor!

Copilașii sar țipând,

El le cară pumni la rând.

Într-o noapte-ntunecoasă,

Geaba l-așteptar-acasă…

Dimineața l-au găsit

Într-un șanț, înțepent.

Mă retrag, după ce trec pe la fiecare cameră unde mai schimb câte-o vorbă cu cei care încă nu s-au culcat și le urez noapte bună. Iarna, ora de culcare pentru ei este destul de devreme…n-au toți telefoane să socializeze- adică să piardă timpul, televizorul e în sala de mese la cantină și afară e polei, și întuneric, de citit nu citesc ca nea Nicu, așa că…se culcă.

Când ajung în cameră, constat că nici eu n-am posibilitatea să comunic în afara așezământului pentru că telefonul meu e …mort, iar încărcătorul l-am uitat acasă.Dar nu-i nimic întâmplător…Dumnezeu lucrează pentru mine; mai devreme, Mihaela mi-a dat să citesc  cartea lui Cornel Constantin Ciomâzgă  ” Se întorc morții acasă”, și trebuie s-o termin de citit până plec.

Mă captivează de la primele pagini. Probabil o să mă apuce miezul nopții. Uite securistul Petre se tot răsucește în sicriu, după ce s-a trezit din moarte clinică. Noroc că-l aude femeia care vine dimineața în cimitir să tămâieze și anunță groparii că se aud strigăte dintr-un cavou.

Vineri dimineață mă scol devreme, mai ales că toată noaptea am stat cu gândul că nu voi ști cât este ora, dar uitându-mă pe fereastră îmi dau seama că nu e mai mult de 7. Azi e zi de post. Îmi revine mie rândul să pregătesc mâncarea. Mihaela a plecat în oraș să se spovedească la duhovnicul său și să se și împărtășească. Când se întoarce, o aduce și pe Mioara ( 65 de ani) de la Merei care face plăcinte cu mere și dovleac, pentru azi, iar cu brânză pentru mâine.

Ciorba de legume, acrită cu zeamă de varză, am făcut-o ca la mine acasă, fără ulei. Mihaela e sceptică în privința succesului ei, a ciorbei, în fața mesenilor. Stau cu Sebastian la masa „oficialităților” și mă rog la Dumnezeu să le placă…nimic nu mai rămâne în farfurii, ba vreo doi își mai pun. Da֨ iahnia de fasole…chiar are cătare. Aici se pregătește mâncarea în oale de 20l. Dacă ciorbă a mai rămas, iahnie, nu.

Vremea încă e nasoală…din cauza poleiului, dimineața și seara am dus mâncarea în camere ca nu cumva să  alunece careva. Doar Laurențiu este singurul dintre ocupanții așezământului care face treburile cele mai grele: spală grupurile sanitare, face focul la centrala cu peleți, ii ajută pe cei mai neputincioși, etc.. Seara, după ce mai trec prin camere să le mai spun câte-o vorbă bună, mă retrag ca să continuu cartea lui Ciomâzgă. Doamne, câte atrocități s-au întâmplat la Canal prin anii ֨50, când au ajuns comuniștii la putere!

by

Referinţă Bibliografică

Așezământul din Ulmeni ( I)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 februarie 2022