Verosimilitatea zugrăvirilor portretelor în cuvinte pe care le-am organizat într-un registru afectiv al unei cărți albun nu se va reliefa într-o arhitectură biografică, deoarece cuvântul în slujba mea, a celui ce îl alcătuiește, nu are capriciul de a întruchipa turnuri până la cer, ci e sensibilizat să întindă pajişti până la vetre.

Scrisesem cu grijă dintru început tot ce s-a cuprins în carte, într-un final, dar mi se pare acum când la reeditare adaug textul de față că n-aș fi știut niciodată ce și cât de păgubitor pentru agoniseala de bucurii pe care dacă nu mi le asigur eu nici că mi le-ar da altcineva tam-nisam și necondiționat, aș fi avut de pierdut…! Cuvintele ce se adaugă acum cărții acesteia ce se va vedea că nu era deja terminată mai înainte de a primi în pagini portretul acesta ultim însă, dintr-o anumită perspectivă de justificări, primul, m-au căutat, m-au găsit, mi-au cerut și am fost de acord să ne prindem într-o deliberare despre o persoană agreabilă, cumsecade, inteligentă, generoasă, veselă, blândă, fiică a celui care a fost întocmai la fel, interpretul de muzică folclorică moldovenească Anton Achiței, Silvia Achiței Andreescu (foto).

Nădăjduiesc neşovăitor ca aceste câteva reflecții îndreptate întru chipul și spiritul, deopotrivă frumoși, ai Silviei Achiței Andreescu, să pună în lumină buna credință a mea de a relaxa privitorul și cititorul cărții într-o promenadă agreabilă pe alei sub felinare aprinse, ale Bacăului de altădată (nu cel bacovian, decadent, cel frumos, romantic, pitoresc versificat de Vasile Alecsandri, bardul care aici s-a născut, nu la Mircești, cum ne-a învățat cine nu știa să ne învețe – casa lui, la o șchioapă de centru, în spatele câtorva blocuri, sub care atârnă niște culmi de rufe întinse la uscat, crăpată de ger și soare, bătută de vânt și vechime, stă să se dărâme eșuată în conflictele de interese ale celor în mâinile cărora intră de treizeci de ani țara ca în mâinile unor demolatori…!).

Aici, din tinerețea sa, venind de la Botoșani s-a stabilit pentru totdeauna cântărețul Anton Achiței. De atunci și până în ultima lui secundă, bacăuan s-a știut că este și bacăuan s-o fi și simțit, de vreme ce aici își avea casa, nevasta și fiica, iubirea și cântecul, munca și odihna, bucuria și mâhnirea, împlinirea și poticnirea…! L-am cunoscut, am stat de vorbă, am scris despre maestru, îmi amintesc întotdeauna de el și-i mai scriu și azi câte un rând, căci lui, amintirii sale îi scriu, într-o lume și un timp în care scrisul e îndeletnicire zănatică, zădarnică…! Deși, iată, eu știu și am dovadă că cel puțin Silvia, doamna ce-și află aici chipu-i și oglinda spiritului, ce m-au inspirat în fiecare cuvânt din cele-nșirate de la-nceput până la capăt cu plăcută lejeritate, căci așa este când scrii despre ce îți place, are o părere încurajatoare despre ce comit eu din suflet și cuvânt.

Când s-a strecurat în gândul meu ideea să scriu în carte despre Silvia Achiței Andreescu m-a ispitit firul unui izvor, izvorul s-a revărsat într-un râu cu susurul, forfoteala și splendoarea apei albastre acompaniate de cântecul pământului. Așa a prins viață un tablou simplu al unei protagoniste distinse tocmai prin simplitate, o simplitate eminentă, delicată, fină, impunătoare de respect fără să antreneze un șuvoi de tertipuri pentru a-și face remarcată importanța.

Având ocazia să o cunosc, fapt ce se datorează unor solicitări de colaborare din partea mea pentru o documentare despre Anton Achiței, necesară unei cărți ale mele aproape terminate: „Oglinzile scenei”. Cum premisa cărții acesteia este oglindirea unor oameni cumsecade, cu mai multă ori mai puțină notorietate, dar pe care am avut diverse ocazii să îi întâlnesc undeva, cândva, ceea ce de altfel și explicam mai sus, am decis fără să mă întreb nici pe mine, să nu exclud șansa de a acorda pagini și fiicei glăsuitorului de melos popular Anton Achiței, deși nu această descendență de familie a fost hotărâtoare, ci propriu-i fel de a fi…!

Bucuriile nu sunt ca pietrele. Cele dintâi, cu cât sunt mai multe, cu atât sunt şi mai uşoare şi prilejuitoare de bine, iar celelalte, cu cât sunt mai multe, cu atât sunt mai grele şi împovărează.

Aşijderea se pare că de la întâia pagină până la ultima, de o parte a balanței e cartea, adică bucurii, iar de cealaltă e golul (nu sunt pietre, dar când nu este încă vorba despre o carte, creația ta aflându-se în etapă de manuscris, se ivește neastâmpărul de a fi terminată degrabă…!). Izbânda și așteptarea dau piept una cu cealaltă, ca roata cu frâna şi nasc o luptă, scriitorul fiind la mijloc. Norocul lui e că speranţa tot bucurie este.

Prin urmare: cartea avea să însemne cu una mai multe bucurii, deci cu una mai puţine așteptări! A fost scrisă uniform pentru toţi şi cu statornică speranţă că la ciocnirea muchiilor cuvântului de cuvânt și în întreagă desfășurarea vizuală s-au lăsat în urmă oricare semne vădite ale unei admirații diferențiate din partea mea pentru oricine din sumarul cărții. Cu atât mai mult pentru Silvia Achiței Andreescu, deși ea, fără a avea orgoliul de a păstra distanță ca între sine și restul, are un ceva numai și numai al ei. Ceea ce mi-ar fi și dat motive ca să o retrag la rându-mi din totalitatea uniformă și să o detașez fundamental uman și spiritual în limitele unui cuprins de cuvinte pe care sunt pe cât pot de atent să nu le înveșmântez în subiectivism.

Separarea, de facto, se face în mod natural, nimic nu e mai simplu de ales între oameni decât aducându-i față în față în termeni comparativi aflând foarte concret și rapid cine este unul şi cine este celălalt…! Ceea ce însă se distinge nobil în interelaționarea cu oamenii a Silviei este în primul rând proeminența eleganţei în vorbire. Conversează aproape obsedată de grija de a nu greşi un singur cuvânt adresat cuiva…, dacă firul unei discuţii tinde să se încordeze nu mai are ca răspuns decât un surâs oglinditor de o neînvinsă bunătate inegalată de a nimănui, ce nu se poate transgresa în stare conflictuală absolut niciodată.

Plăcerea de a trăi frumos e ca aerul: există fără să îl vezi, creează şi întreţine viaţa fără să se contureze în forme ori culori, e perceput doar prin ceea ce există datorită lui. Asta e plăcerea în general, o emoţie nu un corp şi se manifestă în reacţii gestuale, strălucirea privirii, timbralitatea și conținutul vorbirii etc…, dar în sine nu e o entitate în componență materială.

Modurile în care plăcerea se constituie într-o stare sufletească sunt infinite. Unul dintre ele este vorbirea cu oamenii și în egală măsură limbajul gestual…! Aici și astfel conturez, colorez, dau ritm, grai și substrat emoțional tabloului pe care l-am dorit frumos, neștiind dacă am și izbutit, al Silviei Achiței Andreescu…! (foto: Anton Achiței, soția și fiica sa Adela și Silvia, cu Amza Pellea și Irina Loghin)

Aurel V. Zgheran

aurel.vzgheran@yahoo.com

by

Referinţă Bibliografică

Aurel V. Zgheran: Silvia Achiței Andreescu. Tablou cu grai și emoții interioare/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 august 2022