ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA

IUBIREA ȘI MOARTEA ÎN ALBUL LUMINII

Volumul de față, Epifanii pe frunze, al doamnei Maria Ieva, a apărut, cu sprijinul Asociaței Culturale și sociale „Ion Monoran”, la Editura Brumar, Timișoara, în 2020.

Autoarea nu este la prima ei publicare, mai multe cărți de poezie și romane i-au fost tipărite începând cu 2012:

– Alfabetul mirării – poezie- Editura Opera, Bucureşti, 2012;

– Poeme cu îngeri – poezie – Editura Absolut, Bucureşti, 2013;

– Jurnalul proiectului 156 A – roman – Editura Absolut, Bucureşti, 2014;

– Femeia de la capătul mâinii – poezie – Editura Absolut, Bucureşti, 2014;

– Sub semnul crucii  – poezie – Editura Absolut, Bucureşti, 2015;

– Poarta de la marginea cerului  – roman – Editura Absolut, Bucureşti, 2015;

– Un pitic cu nas de ceară – poezii pentru copii- Editura Genius, Bucureşti, 2016;

– Anticamera inimii – poezie –  Editura Absolut, Bucureşti, 2016;

– În sfârșit, fluture – poezie –  Editura Absolut, Bucureşti, 2016;

– Spre omul din Vis – poezie – Editura Absolut, Bucureşti, 2017;

– Foșnetul umbrei – poezie – Editura Absolut, Bucureşti, 2017;

– Scrisori dintr-o altă viaţă – roman – Editura Absolut, Bucureşti, 2018;

– Pe urma unei stele  – poezie – Editura Absolut, Bucureşti, 2018;

– Ecoul zborului  – poezie – Editura Absolut, Bucureşti, 2019;

– Dimineţile sfinţilor – poezie – Editura Absolut, Bucureşti, 2019;

– Statui de viaţă – poezie – Editura Absolut, Bucureşti, 2021.

Pretutindeni EXISTĂ viață, chiar și după moarte. Timpul măsoară existența efemeră. Un posibil mesaj latent, al acestui volum. ce ne încântă, mai întâi, prin imaginea copertei I. Pe un fundal de frunze verzi, ceasul floral, unde o inimă sângerie  tronează alături de o îmbinare de trandafiri roșii și albi, atrage, dintru început, atenția cititorului. Viața atârnă de un fir de ață, strâns legat de tulpina circulară, ale cărei frunze verzi mângâie purpuriul trandafirilor. Textul de pe coperta a IV-a aparține domnului profesor Cornel Ungureanu, cel care semnează și prefața volumului.

Cele patru semne ale cărților, asezate în punctele cardinale, pe cadran, ne duc cu gândul la succesiunea anotimpurilor, la trecerea vremii, dar pot, deopotrivă, simboliza cele patru elemente: aer, foc, apă și pământ, precum și lupta dintre aceste forțe pentru a (ne) domina existența.

Citind versurile Mariei Ieva, simțim frecvent un nevăzut liant, o linie verticală, ce leagă pământul de cer, lumea temporală cu eternitatea.

În prefața Vremea… epifaniilor, se explică sensul lexemului epifanie: „N-aş spune că volumul Epifanii pe frunze ilustrează, o continuitate. Mai degrabă un exerciţiu de deconstrucţie poetică. Epifanie înseamnă ≪înviere≫, descoperirea persoanei întâi – a eului care îşi trăieşte ≪învierea≫ ≪pe frunze≫”. Poezia Mariei Ieva este, în fond, încărcată de bucurie. Motivele poetice, înger, rugăciune, vis, cuib, substantive dominante, gravitează în jurul elementelor verbale, a trăi, a muri, a iubi. Prefațatorul concluzionează:      „Cel care scrie despre literatura română de azi trăieşte uneori uimirea de a citi un poet care a intrat în literatură fără apartenenţa la o  generaţie, la un cenaclu, la o vârstă ≪a formării≫. E Poet, pur şi simplu”.

Lirismul Mariei Ieva este marcat de o viziune îndeajuns de personală asupra iubirii. Stâlpul „iubire” stă în fața morții și a vieții. Iubirea este una dintre temele poetice intens frecvente, o iubire dătătoare de viață, care animă atât eul liric, cât și participarea celui ce lecturează.

În manieră postmodernă, autoarea renunță, adesea, la titluri (înlocuindu-le, eventual, cu trei steluțe ***), abandonează semnele de punctuație ori majusculele, sugerând că, eliberată de aceste constrângeri, emoția artistică își sporește eficiența. Un exemplu:

***

citesc

poezii nescrise

gând după gând

frunză după frunză

toate mă îndeamnă

să citesc

cu voce tare

citesc

poezia frunzelor

dar cuprinsă de trac

vocea mi se stinge

şi frunzele

gând după gând

dor după dor

se desprind de ram

„Poeziile nescrise” reprezintă poeziile nerostite, pasagere sau chiar fugare. Tracul – o barieră lăuntrică, depășită de trecerea timpului. Emoția – dorul, aici o posibilă tristețe – desprinde versurile de ram, ceea ce poate însemna că le lasă să se răspândească în lume, sau să cadă nerostite, uitate, pe pământ.

Un alt poem:

***

eu și iubirea nu suntem una

ea se înalță dincolo de stele

eu răman cu privirea pierdută

în fântână

nu știu să definesc iubirea

pe mine nu pot să mă cunosc

ne desparte teama de suferință

dar ne apropie dorul de moarte

ea ți-ar dărui aripile

eu ți-aș dărui inima

fără mine

ea se întoarce în el

fără ea

nu pot ajunge la tine

Poemul este dominat de imaginea eului pus în antonimie cu iubirea. Fără participarea activă a iubirii nu se poate ajunge la Cel Etern: fără ea/nu pot ajunge la tine. Asocierea celor două pronume personale eu și ea, prin intermediul verbelor la indicativ se înalță, rămân, se pune pe seama începutului unei etape individuale în creația lirică: în timp ce ea se inalță dincolo de stele, eul liric rămâne cu privirea pierdută / în fântână. Formele verbale negative nu suntem una, nu știu, nu pot evocă forța interioară care luptă împotriva fricii de suferință  și chiar a dorului de moarte. Acceptând interrelaționarea celor două identități, pronumele personal eu și substantivul articulat enclitic iubirea, vom observa că întregul poem este construit pe seama unui paralelism sintactic, în care verbele la condițional-optativ joacă un rol decisiv: ea ți-ar dărui aripile/ eu ți-aș dărui inima/ fără mine/ ea se întoarce în el/ fără ea…

Farmecul poemului rezidă tocmai în tensiunea generată de acest paralelism subiectiv. Includerea eului liric fără participarea activă a unui posibil individ prelungește îndepărtarea de moarte. Dramatizarea situației, cu toate elementele însoțitoare, are, fără îndoială, efectul de a o intensifica simțământul: eu rămân cu privirea pierdută/ în fântână. „Fântâna” îmbogățește substanțial mesajul, între altele, prin apelul la distribuția motivului în marea poezie românească. O  întâlnim, de pildă,  la Tudor Arghezi,  în Oseminte pierdute: ,,Fântâna curge, ca și-atunci, mereu,/ Tu curgi fântână, pe trecutul meu”- unde motivul mormântului reprezentat de metafora „oseminte” se întretaie cu tema timpului ireversibil, accentuată prin participiul pierdută. O întâlnim la Eminescu: „Apele plâng, clar izvorând în fântâne…”

Comparând, iarăși, condiționalele cu indicativul și chiar cu conjunctivul, recunoaștem, din alternanța acestor moduri verbale, că prezentul ocupă un loc primordial, încât, prin folosirea lor, se îmbogățeste „sufletul” versului liber, sporindu-i-se cursivitatea.

Aceste versuri te determină să reflectezi că, fără iubire, nimic nu e posibil, ea este o oază pe toată întinderea existenței. Concomitent, hotarul între viață și moarte aduce o notă de suferință.

Într-un alt poem, intitulat ceea ce suntem, iubirea face pereche cu eul poetic. Eul liric însuși este un instrument ludic, peste care timpul țese pânze de păianjen, pentru ca, în final, el să  se recunoască în chipul din spatele oglinzii: „târziul/ zâmbea și el ca un inel de logodnă/ ne-am strâns mâna/ ca doi vechi camarazi/ născuți în afara zodiilor/ şi am inceput să fim/ imaginea din spatele oglinzii”. Seriile de conexiuni bucuria-căutătorul, iubirea-eul liric, târziul-eul liric edifică poemul ca pe o ființă, întreținând mirajul ascuns al formei.

Intertextualitatea face posibil un dialog cultural al textului postmodern cu literatura anterioară, amplificând profunzimea liricii și conferindu-i un caracter provocator. Spre exemplu, în fețele cubului, motivul oglinzii îmbie eul liric spre autocunoaștere. Interogația, dilema, „cine sunt eu”  apare de șapte ori…

Stilul autoarei, surprinzător, amintește, citând la iuțeală, de poemele lui Petre Stoica. Și acesta (aidoma multor altora) a recurs la lipsa semnelor de punctuație și la scrierea fără majusculă a numelor proprii (Carnaval nocturn). Maria Ieva procedează astfel fără nicio reținere, într-un vârtej amețitor, excesul conducând, totuși, la o oarecare nedumerire și neliniște: dumnezeu, petru, cina cea de taină, baikal, manole, ana, sabina etc.

La nivel profund, se simt obsesiile thanatofobe și meditația pe tema stingerii. Maria Ieva pare a fi atrasă de moarte, îi duce chiar dorul, fiind, însă, conștientă că peste tot este Dumnezeu: ,, între palmele noastre/ există dumnezeu”; ,,trimite-mi gând/ să vin după el/ fără tine nu-mi găsesc/ locul în mine”. Străvechea temă a iubirii, la care ne-am referit anterior, este tratată, pe alocuri, într-o manieră neobișnuită:  masculinul este reprezentat prin Dumnezeu, unic și singur, iar femininul prin vocea eului liric: ,,numai dumnezeu/ unic și singur/ se împarte la noi toți”; „tu cel care m-ai privit/ de la distanță […] de ce tu/ mi-ai dăruit viața/ moartea/ și dorul”; ,,dar ne-am întâlnit târziu/ când mărul meu/ era cameleonic/ tu purtai crucea/ eu urmele învierii”; ,,m-am îndrăgostit de vânt/ și de morile lui/ i-am îmbrățișat umbra/ ca un copil care aștepta / cina cea de taină”.

Motivul „oglinzii” a incitat, de-a lungul vremii, mulți poeți. Astfel, același Petre Stoica, în Cronica Bătrânului, trimite la eșecul, la șubrezirea trupului: ,,M-am întâlnit cu trupul meu gol în oglindă/ gol ca în ziua Judecății-de-Apoi…/ i-am pipăit coastele genunchii sternul”. Frecvența cuvântului „oglindă” pe care Maria Ieva insistă a-l folosi, evidențiază monotonia obsesivă, atât în dorința de moarte, cât și în iubire, sau dragoste de viață, de unde  limbajul poetic șocant uneori: ,,cine sunt eu cel care mă privesc în oglindă/ dar eu cel care ies din oglindă”; poezia e un scenariu, în care furtunile de nisip acoperă toate urmele, iubirea fiind singura martoră la aceste metamorfoze ale eroilor lirici: ,,prizonieri în oglinda viitorului”; ,,[…] ca doi vechi camarazi/ născuți în afara zodiilor/ și am început să fim/ imaginea din spatele oglinzii”; ,,nu/ în sala oglinzilor/ chirurgii nu au acces/ amintirile primăverii/ au rămas captive/ în oglindă”; ,,lumea de dincolo/ nu ne cunoaște/ în fața oglinzii/ nimeni/ nu stă îngenunchiat”; ,, mi-aș fi dorit să mă uiți/ să te privești în oglindă/ fără să mă vezi”; ,, […] ți-am văzut zâmbetul/ în oglinzile lacului baikal”; ,,ah/ de n-ar fi fost oglinda/ singurătatea/ l-ar fi învățat/ să zboare”. Oglinda e ca un astru desprins din haos, închegându-se într-o imagine polimorfă:  undeva, departe, în tremurul timpului, totul se (pre)schimbă.

Eter este unul dintre poemele ce valorifică toate elementele; foc, aer, pământ, apă.

eter

dacă vei întreba munţii

ce înseamnă iubirea

ei vor privi spre cer

şi îţi vor răspunde

nisip

dacă vei întreba focul

ce înseamnă iubirea

el îşi va înălţa flăcările

şi îţi va răspunde

cenuşă

dacă vei întreba fluviile

mările şi oceanele

ce înseamnă iubirea

ele îţi vor răspunde

toate într-un singur glas

nori

Aerul, opus pământului, și focul, opus apei. Pământul, elementul cel mai de jos, cel mai material, este reprezentat prin munți, respectiv nisip. Se remarcă valoarea ipotetică a conjuncției subordonatoare universale dacă, urmată de verbele la indicativ – viitor. Întregul poem este construit în jurul acesteia. În eventualitatea că munții, focul și fluviile vor fi întrebate ce înseamnă iubirea, răspunsul va veni numaidecât. Trăirile sunt sugerate prin apelul la elemente ale naturii – munții, fluviile, mările –  care reprezintă proiecții la nivel cosmic ale intensității iubirii. Focul este poarta ce se deschide spre lumea de dincolo, întrucât el reprezintă limita lumii eterice și a lumii fizice. Cenușa sugerează ideea de ardere, fiind pusă alături de flăcări, de foc. Omul rămâne singur, în imensitatea indiferentă a universului, iubirea patronându-l.

Poemul poate fi considerat un monolog liric, adresat divinității, căreia poeta îi răspunde concluzionând: „eter doamne eter”. Tema poemului este religioasă: dorința omului de a avea certitudini cu privire la existența divinității. Repetarea conjuncției „dacă”, la începutul versurilor, accentuează ideea că iubirea este sinonimă cu Dumnezeu.

Maria Ieva adoptă un vers liber, nu respectă nicio regulă, măsura versurilor este inegală, drept pentru care lectura corectă constă în a le citi asemenea unei proze, insistând pe intonațiile obișnuite din limba vorbită. Ultimele două versuri, ,,doar așa se mai pot naște/ cuvinte moarte”, pun în evidență ideea că tot ce se naște trebuie să și moară. Epitetul metaforic cuvinte moarte, prin forma sa simplă, este contrariant, chiar strident, tocmai prin semnificația adjectivului-epitet.

Arta poetică lasă în urmă cadrele unui curent literar anume, fiind mult mai detaliată și îmbinând elemente precum narativitatea (în alb), limbajul colocvial, simbolicul (oglinda, grădinarul), intertextualitatea (ana lui manole, tărâmul verde, din apă am venit/ în apă mă voi întoarce), metafizicul (iubește-mă). Imaginea poetică este unul dintre mijloacele de a crea o impresie de maximă vigoare. Putem pune semnul egal între ea și alte procedee ale limbii poetice: paralelismul sintactic (fețele cubului, eu și iubirea nu suntem una, fără cuvinte, lacrima orbului, eter, etc.), comparația (dar în adâncuri ninge/ ca într-o zi de august – dimineaţa lotușilor, și inima mea/ a crescut/ a crescut/ ca un copil/ cu aripi de înger; ne-am strâns mâna/ ca doi vechi camarazi/ născuți în afara zodiilor – ceea ce suntem); repetiția (filă cu filă/ cuvânt din cuvânt; și inima mea/ a crescut/ a crescut); personificarea (v. încărunțirea nopții).

Poezia Mariei Ieva reprezintă un fel de terapie, atât pentru poetă, cât și pentru cititor.

Iată:

codependență

sunt poetul

dar și poezia

sunt spaţiul gol dintre cuvinte

dar și cuvintele

sunt cel care s-a născut

dar şi cel care urmează să se nască

din apă am venit

în apă mă voi întoarce

ca o literă gând

tulburată de privirea ta

încetinește-ți bătăile inimii

lectura poate fi

motiv pentru durere

by

Referinţă Bibliografică

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA: IUBIREA ȘI MOARTEA ÎN ALBUL LUMINII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 august 2022