Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » CARMEN OLTEAN: Scrisori către mine (memento liric)

CARMEN OLTEAN: Scrisori către mine (memento liric)

Scrisori către mine

 

Aș picta o icoană

în culorile sufletului meu

De va citi cineva-n lumină

și adevăr va vedea un curcubeu

Voi inversa cerul cu pământul

Să umblu pe cărarea viselor cu îngeri

Culcată-n nori, să văd iarba, cositul

Verdele crud să-i admir, înțesată-n mirări

Să văd cuiburi de păsări în rădăcini de copac

Zvâcnetele inimii unui pământ să găsesc,

Ploaia să cadă din pântecul lui șarpant,

cu tot ce stă ascuns vreau să găsesc

unde tainele creației sălășluiesc.

 

 

Cum pot să nu iubesc trandafirii

 

Am în inimă călcâiul lui Achile, așa-s născută

Ursitoarele mi-au hărăzit o viaţă în lumină

Am primit săgeţi otrăvitoare

Iubirea mea crescut-a și mai mare

Din inimă tot picura un sânge

Trandafiri înfloreau cu roșu ce frige

Adunasem o tolbă de săgeţi ascuţite

Îngerii îmi trimiteau aripi să mă ridice

Îmbătată de atâtea ridicări din căderi

Ochii mei umezi priveau doar spre cer

Așa am aflat zborul deasupra vulturilor

Oamenii credeau că dansez dansul lupilor

De sus, văzut-am firul meu in zbor

Al unei vieţi sub semnul unei flori

Cum pot să nu iubesc trandafirii,

Ursitoarelor, aţi învins toţi satirii.

 

 

Cum pot să ajung la cer

 

Port armura crinilor

Să înving săgeata îmbătrânirii

Port cununa lacrimilor mele

Să mă îmbăt cu izu’-nțelepciunii

Ce îmi va ține platoșă numele

 

Mă scald în bucuria de a mângâia lanuri

De grâul ce-l secerăm fiecare

Diminețile mă spăl cu albastru-n porțelanuri

Mă îmbălsămez cu raze topite de soare

Ce ard fără de chemare

 

Mă rog atingând pământul cu tălpile îndrăgostite

de colindul prafului

Îmbrățișez copacii ce scriu psalmi vântului

din cele patru zări rostite

celor ce aud cântecul satului

 

Dansez la balul nopții cu stele sclipind

Aștept tolba lunii să îmi picure vise

A câta viață trăiesc oare sincer,

Unde-mi curge fluviul inimii mele,

Cum pot să ajung la cer?

 

 

De vrei

 

De vrei să știi cum este ridicarea păsării la cer,

Roagă-te sincer!

De vrei să trăiești frumusețea, devenirea spicelor,

Iubește cântecele!

De vrei să vibrezi în ostoirea setei de adevăr,

Dăruiește-te precum apa-n ciubăr!

De vrei să cunoști pacea,

Iartă-te si ieși din carapace!

De vrei să înțelegi înflorirea trandafirilor,

Luminează ca un soare mirilor!

De vrei sa fi iubit precum cireșele coapte,

Fii blând și înțelegător în șoapte!

De vrei să înțelegi dragostea vieții,

Fii ploaia ce își satură pământul în ungerea feței!

De vrei să cunoști pacea inimii,

Adăpostește turtureaua albă de furia mulțimii!

 

 

Isus înrămat

 

L-am înrămat pe Isus în aur şi argint

La loc de cinste pe pereţi în biserici, acasă

Noi ne purtăm ca Iuda,

Îl vizitam vinovaţi unde l-am sechestrat în icoane

Îngenunchem cuvioşi, jucăm rolul sfioşi

Nu ne ducem la El fără a-i cere

Cerşetori suntem fără zdrenţe

Fără julituri în genunchi

Ne protejăm în îngenuncheri cu perne moi

Ipocrizie până la altar

Despletiţi de habar

Nu ştim nici a ne ruga

Nici unde rama are onoarea mai mare

Isus este înrămat şi purtat în inima ta

Acolo să îţi porţi taina, iubirea ta

Şi apoi de te vei duce la liturghie

Lumina ta şi a altora

Îl va invita pe Hristos să vina.

 

De ce pleci

 

Pleci când ţi-s uscate pleoapele de lacrimi

Buzele părăsite astăzi de arătoase zâmbete

Fluturii pribegiţi aiurea-n adâncimi

Nu mai ai vlagă or ţi-i sete

Nu mai ţi-i dor de noi cireşe

 

Vioara sună în dezacord cu sufletul arid

Paşii tăi nu mai lasă urme, nu-ţi mai aud râsul

Fruntea e încreţită, sufletul gârbovit

Te usuci, nu îţi mai recunoşti glasul

Încet dar sigur ajungi un livid

 

Nu mai vezi cerul că e albastru

Nu mai arzi sau visezi, nu mai ai suferinţe

Ai întâlnit năluci pozezi a policastru

Nu mai ştii de eşti viu, nu afli noi dorinţe

Ai devenit tot ce urai, nu mai ai gândul tandru.

 

 

Viaţa, muşcătură de măr

 

Viaţa, muşcătură de măr

Aroma divină e mântuirea

Când muşti din mine, zemos, ci nu amar

cu poftă de copil ce se joacă vara

sub privirea mamei lui înduioşate

a nu ştiu câta oară

 

El ştie de zmei cu şapte capete

doar din poveşti înaripate,

Viaţa, muşcătură de măr fad,

în luptă cu mana ce nu l-a iertat

 

Laşi viermele sorţii să mă înfrunte,

să mă pună jos abitir

Trebuie să-mi caut paloşul iute

ce a crescut pe furiş însăilat cu batir

 

Când l-am găsit mi-am amintit că nu pot să ucid

Când tai în vierme, tai tot pomul înflorit

Nu ucid copilul ce se înfrupta cu mărul lui sfinţit

Viaţa, muşcătură de măr, când e miere, alteori venin.

 

 

 

Lacrimile lui Dumnezeu

 

Dumnezeu în bunătate şi răbdare

Adună lacrimile lui în oceane ce navigăm

Ne scăldăm în plânsul lui rănit, ce vindecare

Plouă cu lacrimile Lui, hrăneşte ce uscăm,

 

Acest pământ stors, fărâmiţat, întors pe dos

Ne este mamă, hrană, adăpost

Ne este casă, masă, îmbrăţişat duios

Copaci şi ape, cânta mierle doine cu rost

 

Sânul lui sfânt, lut eşti viaţa,

Suflat de la bun început

Cu suflare de duh într-o dimineaţă

Ca tine nu-i nimeni, lut eşti legământ.

 

CARMEN OLTEAN

TORONTO

Facebooktwitterby feather

2 Comentarii

  1. Dumitru Ioana Rodica

    Mă înclin, am simțit un strop de divinitate în fiecare vers scris.
    Mesajul poeziei „Isus înrămat” este cutremurător, mi-a plăcut atât de mult! Voi continua să vă citesc cu drag.

  2. Stroia George

    Poezia ta, Carmen, este poezia unui suflet luminos, încărcat cu viață, optimism, pozitivitate! Felicitări, dragul nostru AMBASADOR ARMONII CULTURALE!

Comments are closed.