Recunoștința și iubirea sunt poezia și cântecul vieții, culoarea și lumina, repetabila rapsodie, poemul și pastelul respirației, bătăii inimii și clipirii ochilor foarte frumos cizelate…, izvorul natural și pur al conștiinței și emoției la care nimeni nu trebuie să umble întru degradarea radicală a creației pure sădite în umanitate, ci doar pentru a-l lăcui cu lumina loialității ca roua florile și a-l reînmiresma…!
Rândurile de mai jos, alcătuite dintr-o conspirație a conștiinței cu sufletul sunt pe drept cuvânt umbra grafică a afecțiunii, cuvântul din cuvânt mai adevărat spus, pentru omul frumos, cel mai frumos om fiind omul bun, Carolina Cojan.
Este infirmieră la Compartimentul Neurologie al Spitalului Județean de Urgență din Bacău, unde nu cu mult timp înainte de ieșirea din timp a anului (2025), pe 6 noiembrie, mai exact, sfoara timpului meu se înnodase subit, la un pas de a se destrăma. Ceea ce îmi creează azi o stare sufletească împletită din logica și certitudinea fragilității vieții contra unei pale de curent dinspre miază-noapte, uneori…!
De suferința prin care am trecut atunci am fost nu în mică măsură despovărat și de infirmiera Carolina – aș vrea să spun cu mâna pe inimă că o infirmieră cu suflet minunat de bun este pentru bolnavul prăbușit în imobilitatea și chinul durerii și descurajării pe un pat de spital o mamă ce-l înfașă și-i poartă de grijă. Aceasta și astfel a fost pentru mine infirmiera Carolina Cojan – numele ei îl transfer acum din sufletul meu în duhul cuvântului scris, dar nu mai puțin recunoscător îmi este gândul la toate infirmierele de la neurologia susnumită, dintre care o pot aminti acum doar pe Maria Macare, cum le cheamă pe celelalte neștiind deocamdată…!
Pe seama acestei sumbre răscruci din viața mea, ce putea fi ultima, azi eu, frământat ca de văpăile de foc pe crugul propriilor gânduri mă întreb mai mult ca niciodată și mai neconvins că ar putea vreodată omul să primească răspuns, ce este timpul pentru fiecare dintre noi, într-un sens mai concret decât învelișul idealismului și dacă totuși el se prelungește cu adevărat într-o viață de după moarte?!
Nu putem ști niciodată dincolo de hotarul până la care este în firea omenească să știe. Dar iată, știu cu prețul propriilor patimi, că uneori destinul poate preface oprirea timpului în loc pentru un suferind nu într-un sfârșit, ci într-un drum nou de la care reîncepe viața, sprijinit, ajutat, încurajat de oameni frumoși de buni…!
Un astfel de om a fost pentru mine Carolina, căreia eu i-am spus infirmiera cântăreață, frumoasă, pentru că tot timpul, făcându-și lucrul prin salon și pe la căpătâiul bolnavilor, murmura o melodie, ușor, ușor, ca o șoaptă de cântec de leagăn și avea o lumină în privire și avea un surâs în colțurile gurii și avea un trandafir în obrajii albi înflorindu-i întreaga față înrămată de un păr lung, bălai, ca o lavă de soare, de la fruntea ei înaltă ca un versant al gândului, la ochii de cer și gura de bujor catifelat, murmurătoare de cânt, până la bărbia cu gropiță vagă, abia zărită, numai cât să fie frumoasă fără a fi reliefată într-o adâncitură vădită.
Ei, acestei infirmiere „cântărețe”, bune, blânde, frumoase, miloase – căci niciun alt cuvânt decât milă nu poate vorbi cel mai concret despre cum se comportă față de cei ce cu lacrimi de durere și disperare în suflet strigă la ea -, îi mulțumesc, așteptând ziua cea mare în care mă voi ridica drept și sănătos, să merg la ea să o văd și să o îmbrățișez la rându-mi, cum ea când zăceam cu ochii în plafon mă lua în brațe și mă ajuta să supraviețuiesc în condițiile totalei neputințe de a o face singur…!
Mulțumesc, Carolina, brațele mele amorțite atunci s-au făcut azi, pentru tine, brațe de îmbrățișat…!
Ps: iubiți, respectați infirmierele, fiți recunoscători, ele sunt îngeri păzitori ai saloanelor martirilor propriilor suferinți devastatoare corporal și sufletește…!
(Aurel V. Zgheran)
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..