Omul este o ființă culturală par excellence. Prin asta înțelegem faptul că omul este hărăzit să-și asume condiția de creator în fiece clipă a existenței sale. Până la urmă, idealul fericirii poate fi cucerit doar dacă omul își valorifică potențialul creator, adică acea fărâmă de dumnezeire prezentă în el încă de la naștere.
Setea de cultură este o nevoie ontologică a omului care-și depășește limitările și își disciplinează spiritul astfel încât să nu fie doar parte a creației, ci și un creator desăvârșit în templul libertății.
Cultura? Un surâs al veșniciei în fața morții și a efemerului, un set de valori dăinuitor, transmis din generație în generație până la atingerea sublimității. În cadrul culturii române, un astfel de pisc axiologic a fost Eminescu, care, adăpat la izvoarele culturii pașoptiste și educat la școala germană (Viena, Berlin), a reușit să insereze în codul tainic al operei sale acele date particulare cu valoare universală ale neamului românesc.
Dacă mâine s-ar produce, Doamne ferește!, un cataclism de proporțiile celui descris de Platon în dialogurile Timaios și Critias, iar România s-ar scufunda la fel ca Atlantida și s-ar salva in extremis un singur volum de poezii de Eminescu, posteritatea tot ar fi capabilă încă să descifreze specificul poporului sălășluitor pe aceste meleaguri.
Totuși, în jurul lui Eminescu, înainte și după el, n-a existat un vid absolut, dovadă că istoria este ciclică și harul Duhului Sfânt lucrează în anumiți oameni tocmai pentru a fi exponenții geniali ai epocii lor. Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, ca să enumerăm doar câțiva titani ai culturii românești majore și autentice, izvoditoare de noi orizonturi spirituale, au ilustrat în operele lor ADN-ul spiritual al poporului român.
De aceea, dacă este să vorbim în termeni animalieri, este important să facem disocierea între cultura de tip maimuță, nefolositoare, manelistică, diletantă, haotică, imitativă, servilă, care n-a creat niciodată capodopere fundamentale, și cultura de tip leu sau cultura leonină, definibilă prin ordine, cerebralitate, noblețe, putere de inovație și harismă, care a produs întotdeauna valori perene și creații emergente care ies precum stâncile din apa mării.
Omul cultural este, prin urmare, un homo moralis, căci recunoaște și acceptă harul divin care acționează în el și nu îngroapă talantul, șlefuindu-și prin muncă asiduă talentul.
Chiar dacă în spațiul public actual apariția maimuțoilor (chit că le-a căzut coada atunci când au coborât din copac și acum poartă costume și cravate, având un discurs neomarxist agresiv și călcând uneori chiar peste cadavre în numele corectitudinii politice) cunoaște un trend ascendent, omul cultural, adică intelectualul creștin autentic, creator de valori și posesorul unei viziuni originale asupra lumii, nu va dispărea niciodată și odată și-odată tot va fi valorizat de restul societății, care îi va recunoaște statutul de performer intelectual (în domeniul sau domeniile de activitate alese) și de profet cultural, adică de îndrumător sau ghid spiritual, căci idealul primordial pentru fiecare persoană în parte rămâne, în definitiv, să trăiască fericită într-o lume iubitoare și pașnică.
Omul cultural frizează firescul și are curajul să se poziționeze, la nevoie, chiar împotriva curentului general, nefăcând rabat de la niciunul dintre principiile de viață și convingerile cu care a plecat la drum. Ah, unde este turma de lei a zilelor noastre?
© Cristian Gabriel Moraru


