Vesnic felinarul ce-l purtăm cu noi își va arde necontenit lumina, după cum noi veșnic ne vom afla pe drumul luminos.
Între lumină și întuneric e un singur pas ce îl greșim atunci când ne purtăm prin lume.
Poate nicicând cerul nu se va umbri de norii grei ai apăsării, cum poate nici pământul nu le va ține greutatea. Căci atunci când seninătatea îmbrățișează văzduhul, tina nu-i simte povara, ci se întinde spre infinit.
Lumină și răsărit, întuneric și apus dar nu atât. Din nou lumină, din nou răsărit.
Lumina e o împietrire a umbrei.
Lumina e o sclipire a minții.
Lumina e o scriere a conștiinței noastre strămoșești într-o nebuloasă gândire a omenirii.
Oamenii vin și pleacă, dar se regăsesc în lumină.
Chipul se oglindește în lumina celuilalt.
Lumina nu orbește, doar transfigurează simțirea.
Lumina încălzește cugetul, înmoaie inima și modelează sufletul ca un sculptor ce împrăștie suflare de viață operei sale.

Iubirea nu trebuie așteptată, ci culeasă din polenul fiecărei clipe, din mâinile ce ni se întind în drumul nostru, din gânguritul unui prunc, din bucuria de a începe o nouă zi.

Iubirea nu trebuie să se nască, căci ea deja există. Doar noi trebuie să ne mai zvântăm inima pe vreascul atârnat  în vântul veacurilor și acolo o vom regăsi reînnoită de percepție.

Se spune că dimineața este bine să deschizi larg fereastra pentru a lăsa adierea molcomă a naturii să ne trezească ființa. Dimineața poate ar trebui să mai deschidem încă o fereastră- fereastra tainică a vieții, chiar cu riscul de a se face curent în cămara noastră.

Iubirea este un altar pe care se jertfește suferința. Căci doar dintr-un preaplin jertfelnic se naște iubirea absolută.

Iubirea este cea care înnobilează ființa. Și chiar de credem că nu ne este împărtășită, ea ni se oferă necondiționat.

Iubirea este viața plămădită în simțuri.

Nu putem căra în spinarea timpului pietrele grele ale conștiinței, nu putem construi citadela existențială a sinelui fără să amestecăm nisipul vieții cu stropi de iubire. Căci altfel, argila ce s-ar forma în noi cu fiecare ploaie abundentă a vremurilor ne-ar desprinde de pe povârnișul sufletului.