Împreună cu Valentin Cojocaru la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău
Casa culturii …de Valentin Cojocaru
Am câțiva stupi de albine și la unul din ei, după mulți ani, am schimbat scândura îngustă din fața urdinișului. Am confecționat o platformă mai lată (ca la ceilalți stupi), am montat-o și am avut o mare surpriză. Noul spațiu a fost ocupat în totalitate de albinele ce se mișcau de colo, colo aparent fără vreun scop. Aveau libertate de mișcare, de socializare (nu glumesc). Și acest eveniment a durat cam trei săptămâni. Am gândit eu că atât a trebuit până s-au ”săturat” de noul spațiu toate albinele din stup (stupul fiind locul în care organizarea e aproape perfectă).
Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău a fost și este o platformă de mișcare liberă a creativității, a afirmării personale sau de grup, a petrecerii timpului în mod plăcut sau cu scopul învățării a ceva util. Nu îmi mai aduc aminte când am intrat prima dată în Casa de Cultură (eu am venit în Buzău în anul inaugurării), dar viața m-a purtat prin holurile, sălile și birourile ei ca spectator, animator, cursant, organizator și chiar contabil șef o perioadă.
Așa că pot să rememorez spectacolul cu Ion Voicu în care vioara Stradivarius ne-a minunat sau spectacolul Cenaclului ”Flacăra” la care am stat în vârful picioarelor până spre două noaptea. E de amintit spectacolul de teatru în care actorii, din cauza frigului, au jucat cu puloverele pe ei (ce caraghios era actorul ce juca rolul unui extraterestru cu acel pulovăr ”pământean”, atât de util totuși, pe el!) sau spectacolul cu formația de dansuri a județului (pe vremea aceea avea) în care unui dansator i-a ieșit un cui din pantof în talpă și era plin de sânge după reprezentație.
Ca secretar al organizației de tineret de la Întreprinderea de Prelucrare a Maselor Plastice Buzău am avut și sarcina de a organiza seri ale tineretului în ”Sala cu vitralii” a Casei de Cultură unde veneau tineri din tot municipiul. În același loc, peste ani ”unii” veneau să vadă ”ceva” doar pe muzica lui Joe Cocker, episod pe care îl pot trece la subcultură sau vorba cuiva la ”realizări negative”. Au mai fost și altele, dar într-un fel impuse de economia de piață. Am organizat un spectacol cu formația de muzică ușoară a întreprinderii. În timpul spectacolului la refrenul ”Oho, Aha, I like you” toba mare a luat-o la plimbare pe scenă îndepărtându-se de baterist la fiecare lovitură. Acesta nu a avut ce face așa că a lăsat bețele și s-a dus în culise de unde a venit cu o cărămidă pe care a așezat-o în fața ”fugarei” și spectacolul a continuat în aplauzele asistenței.
Aici am făcut câteva cursuri de fotografie și film care mi-au fost utile peste ani. Tot utile mi-au fost cursurile făcute pentru instruirea în tainele informaticii (soția mea a făcut cursuri de croitorie).
Am amintiri legate de marile ședințe de partid ce se organizau în sala mare. La una din ele a fost un mic cutremur de pământ în urma căruia doar prezența de și cu spirit a instructorului Andreica a făcut să nu apară incidente ca urmare a panicii. La altele am avut prilejul să am discuții (de obicei pe teme istorice) foarte interesante cu secretari ai CC sau cu primul-secretar al județului.
Eram secretar adjunct în comuna Stâlpu și gazeta de perete a primăriei a fost selecționată pentru o expoziție la nivel de județ ce a fost organizată în incinta Casei de Cultură. O altă ”minune” a propagandei socialiste! Eu am tăiat-o din beton și am adus-o cu o remorcă de tractor, alții în camioane. Apoi vernisaj, discursuri, aplauze, diplome și rezultatul final a fost distrugerea lor. La ordin, salariații Casei de Cultură le-au aruncat pe toate în curtea interioară de-a valma și cred că una, două să fi fost recuperate integral pentru că, fără ordin, ”colecționarii” din zonă au ”făcut curat”. Când am ajuns pentru cea adusă de mine doar articolele mai erau întregi. Nu le-am luat pentru că nu mă interesau nici pe mine.
Cea mai frumoasă amintire este cea în care eu apar pe scena mare în calitatea de concurent la emisiunea de la Radio România, atât de cunoscută pe atunci, intitulată ”Cine știe câștigă”. Era în anul 1983 cred și tema era legată de descoperiri științifice contemporane, iar bibliografia a fost foarte stufoasă. Multe reviste, îndeosebi revista ”Flacăra”, singura din perioadă prin care mai puteai privi ”peste gard”. Sala a fost plină, examinatorul era un realizator de la Radio de fel din Buzău, și pregătirea intensă de vreo trei săptămâni m-a ajutat să câștig un frigider pe care îl folosesc și acum.
Mult timp nu am văzut mecanismul din spatele acestei instituții format din oamenii care făceau să funcționeze Casa de Cultură pentru că veneam și plecam. Deși ne cunoșteam foarte bine, după revoluție, evenimentele culturale m-au apropiat și mai mult de Marin Ifrim și astfel au intrat în rutină drumurile la Casa de Cultură unde am participat nu numai la lansarea cărților mele, ci la zeci de lansări de carte, ședințe frumoase cu oameni frumoși, inimoși, inteligenți, creativi cu imbold de schimbare. Mai apoi, printr-o împrejurare, am ajuns să fac parte din personal și să semnez sub calitatea de Contabil șef al unității (nu detaliez). I-am spus prietenului Marin Ifrim că despre Casa de Cultură trebuie scris începând cu spectaculoasa instalație de încălzire a sălilor aflată în subsol și până la cartonul pus cu atâta efort fizic și bănesc pe acoperiș ca fiind aspecte nevăzute, neștiute.
Momentele petrecute în Casa de Cultură au fost de la cele negre cu ”te bag în portbagaj” la extazul intelectual al culturii sub diverse forme.
Au trecut, dar am citit pe undeva că în creier, chiar dacă mor cu milioanele, și la bătrânețe se mai formează neuroni. Dacă o fi așa înseamnă că pe lângă extraordinarele recitaluri de poezie ale poetului Ion Nicolescu, discuțiile consistente moderate de Marin Ifrim, expozițiile, muzica ascultată, lucruri de care îmi amintesc cu atâta plăcere, mai este loc și pentru alte evenimente, momente și întâmplări la care voi participa cu plăcere în Casa de Cultură a Sindicatelor din municipiul Buzău. (Valentin Cojocaru, iulie 2018)
PS: Valentin Cojocaru este unul dintre puținii buzoieni – deși e originar din Vrancea – care a investit în preocupările mele literare. El mi-a publicat primul ”poem la locul de muncă”, prin anul 1977, la gazeta de perete a fabricii unde amândoi lucram. Era o poezie lungă, ritmată și rimată, intitulată ”Doctorul lăcătuș”. O odă a muncii deloc stahanoviste, un omagiu dedicat acestei profesii care vindecă până și oțelul, darmite mașinăriile. Apoi, tot Valentin Cojocaru m-a dus la vestitul Cenaclu literar ”Viața Buzăului”. Am rămas prieteni de-o viață, cum se spune, ba chiar, după cum scrie și el mai sus, am fost colegi la Casa de Cultură a Sindicatelor. Un om rar, greu de clonat atât pe vremea lui Ceaușescu cât și acum. Mult timp, lucrând la Spitalul Județean Buzău, Valentin Cojocaru se interesa tot timpul de sănătatea scriitorilor internați acolo cu diferite probleme. Era șeful IT-ului de acolo, respectat de toți medicii, asistentele etc. Țin minte cum, acum vreo două decenii, a făcut în așa fel încât scriitorul de origine buzoiană Ion Roșioru să fie vizitat în salon nu doar de un doctor și o asistență, ci de o întreagă comisie, precum un artist de patrimoniu. Pentru mine, Valentin Cojocaru reprezintă un exemplu impecabil de om, scriitor, familist și cetățean cu o minte limpede și echilibrată. (Marin Ifrim)
by 
 |
Referinţă Bibliografică |
O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (LVIII)
O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (LVI)
O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (LV)
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..