Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Împărtăşanii – abordate şi dezbătute într-un mod cât se poate de laborious, argumentat şi întemeiat de către Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, în a înţelege ce este ea, vom face o scurtă introducere cu privire la rolul ei în viaţa creştină, unde este nevoie a pune început prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Iisus Hristos, Dumnezeu-om. Acest temei stă în temeiul de neclintit al expresiei că Adevaărul este Persoana lui Iisus Hristos şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Iisus Hristos ca persoană şi viaţă.
„Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan 1,14) constituie baza şi noua bucurie a Bisericii El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi o găsim strânsă în jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” ne spune faptele apostolilor în capitolul 2,42. De atunci în stare permanetă de ascultare ea, Biserica, ca trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, este fidelă îndemnului Mântuitorului; de la Cina de Taină: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Matei XXVI, 26-28 şi cel…) Aici, în adunarea (sinaxa) ci liturgică, se găseşte isvorul vieţii, centrul ei, de aici decurge învăţătura nouă, harul ei sfinţilor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.” (Ioan 6, 53) Deci, Adevărul este viaţă, fiinţă şi după aceea expunere teoretică, epistenologie. Pentru Sf. Apostol Ioan Adevărul este identic cu viaţa cu fiinţa, el depăşeşte neajunul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa însăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă.
Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6). Dacă Sfântul Apostol Ioan vede Adevărul ca praxis, trăire, ucenicul său Sfântul Ignatie Teoforul îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Iisus Hristos este Adevărul nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că el este viaţa şi mulţimea fiinţelor îşi găseşte semnificaţia nesticăciosă întru Iisus Hristos, care recapitulează (anakefaleosis) în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină.
Sfântul Ignatie Teoforul numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca comuniune în Sfânta Euharistie.
Prin urmare, atunci când afirmăm că El este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dă în Sfintele Taine, iar în mod culminant în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi ţi prin cuvintele sale încorporate în Scriptură sau ăn Tradiţie, de nu totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii, răstălmăcite după bunul plac.
O, frate creştine nu tu defineşti modul şi participarea la viaţa lui Iisus Hristos. Este dată în Biserică din ziu cincizecimii. Duhul Sfânt, este Persoana care umple distanţa dintre noi şi Iisus Hristos, el realizează actul unirii şi participării omului la Hristos în istorie. El aduce în Biserică, ca realitate, ca viaţă, evenimentul Iisus Hristos şi realizează în acelaşi timp existenţa Sa personală ca trup sau ca comunitate. Iisus Hristos nu există mai întâi ca Adevăr şi apoi ca comuniune, El este simultan şi una şi alta. Nu există distanţe între Iisus Hristos, Biserică şi Sfântul Duh, cu atât mai mult între Iisus Hristos şi Sfântul Duh. De la întrupare şi până la cincizecime se poate urmări biblic acestă relaţie existenţială, peronală între Iisus Hristos şi Sfântul Duh. Baza relaţiei de trimitere în lume, în Biserică este fundamentală pe relaţia lor în sânul Sfintei Treimi.
În cele ce urmează, redăm cu toată fidelitatea textul lucrării Sfântului Nicodim Aghioritul, referitor la această serioasă problemă teologică şi duhovnicească, pe care el a analizat-o în modul cel mai profund ortodox, şi care trebuie adusă mereu în actualitate şi în discuţie, după cum urmează în cartea: „Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine”- Dosarul unei controverse, mărturiile Tradiţiei. Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006 – lucrare care a constituit sursa bibliografică autentică şi de referinţă, în vederea elaborării acestui material, alcătuit din treisprezece paragrafe (obiecţii sau observaţii):

Prima observaţie
Sunt unii oameni evlavioşi care, neştiind Scripturile, atunci când văd un creştin împărtăşindu-se frecvent , îl împiedică şi îl ocărăsc, zicând că acest lucru este al preoţilor: „Dacă vrei să te cumineci frecvent, fă-te şi tu preot!” Acestora le răspundem nu cu cuvintele noastre, ci cu cele ale Sfintelor Scripturi, ale Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Dascăli ai Bisericii noastre în parte, şi spunem că demnitatea preoţilor este să aducă Ofranda şi să săvârşească dumnezeieştile Daruri prin venirea Duhului Sfânt ca nişte instrumente, şi să mijlocească la Dumnezeu pentru popor, încă să facă şi alte lucrări sfinte pe care nu le poate lucra altul nesfinţit. Dar în timpul Cuminecării, când se împărtăşesc, preoţii n-au nici o deosebire faţă de laici sau monahi, decât numai aceea că preoţii îi împărtaşesc şi pe alţii, iar laicii se împărtăşesc de la ei; şi că preoţii se împărtăşesc în altar şi în chip nemijlocit, fără linguriţă, iar laicii şi monahii în afara altarului şi în chip mijlocit cu linguriţa.
Iar că acest lucru este adevărat şi preoţii n-au nici o deosebire faţă de mireni în ce priveşte Cuminecarea, martor este dumnezeiescul Ioan Hrisostom care spune: „Ne-a născut un singur Părinte, am dezlegat toţi durerile aceleeaşi maici (în Sfânta Taină a Botezului), ni s-a dat tuturor aceeaşi băutură; mai mult, nu numai aceeaşi băutură, ci şi din acelaşi pahar; căci tatăl, vrând să ne ducă la afecţiune, a născocit şi acest meşteşug, făcându-ne pe toţi să bem dintr-un singur pahar, care eeste un semn al unei iubiri intense”. Sunt lucruri în care preotul nu se deosebeşte de cel stăpânit, ca de exemplu, atunci când trebuie să se împărtăşească de înfricoşătoarele Taine; căci toţi ne învrednicim de ele în chip asemănător, nu ca în Vechiul Testament, unde unele părţi ale jertfelor le consuma preotul, iar altele cel stăpânit, şi nu era îngăduit poporului să se împărtăşească din ce se împărtăşea preotul; dar nu acum, când tuturor le stă înainte un singur Trup şi un singur Pahar. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: „Cuminecarea este pentru toţi credincioşii, iar celebrarea nu este pentru arhiereu (sau preot), ci ca să fie sfinţit Preasfântul Trup şi Sânge al lui Iisus Hristos şi să fie oferit credincioşilor spre cuminecare şi în sine este numai pentru cuminecare”. Iov păcătosul, în tratatul său despre Taine, spune: „Sfârşitul, scopul şi lucrul ei (al Liturghiei) este împărtăşirea cu de viaţă făcătoarele şi Sfintele Taine; de aceea ele se dau mai întâi înăuntrul (altarului) preoţilor sfinţiţi, iar mai apoi afară celor din popor care sunt pregătiţi”. De aici urmează cu necesitate ca preoţii care slujesc, trebuie să fie gata să se împărtăşească mai întâi ei înşişi, care aduc Ofranda, apoi şi întreg poporul, potrivit Sfântului Clement care spune: „Să se împărtăşească mai întâi episcopul, apoi preoţii, diaconii şi ipodiaconii, citeţii şi cântăreţii, asceţii şi diaconiţele, fecioarele şi văduvele, apoi copiii şi tot poporul în ordine cu respect şi evlavie, fără tulburare”. Sfântul Iov, de care am amintit adineauri, mai spune că „celor vrednici le este îngăduit să se cuminece şi în fiecare zi, în chip asemănător preoţilor şi celor simpli, bărbaţilor şi femeilor, pruncilor şi bătrânilor, şi tuturor creştinilor de orice vârstă şi rang”.
Iar acei preoţi, care nu-i împărtăşesc pe creştinii care vin la dumnezeiasca Cuminecătură cu evlavie şi credintă, sunt judecaţi de Dumnezeu ca nişte ucigaşi, cum stă scris la prorocul Osea: „Preoţii au ascuns calea, au făcut omoruri în Sichem şi au făcut fărădelege în poporul Meu” (Os 6,9). Mă mir şi sunt nedumerit că se găsesc asemenea preoţi care îi alungă pe cei ce vin la Sfintele Taine, şi nu se gândesc că ei înşişi mint în cuvintele pe care le spun. Fiindcă la sfârşitul Liturghiei ei strigă cu glas mare şi-i cheamă pe toţi credincioşii zicând: „Cu frică, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”, adică: Apropiaţi-vă de Taine şi vă împărtăşiţi!, şi tot ei desfiinţează apoi cuvintele lor şi-i alungă pe cei ce se apropie, şi nu ştiu cum să numesc această neorânduială.
Observaţia a doua
Unii obiectează zicând că se cade să ne cuminecăm tot la patruzeci de zile şi nu la mai puţine zile. Câţi avansează această obiecţie aduc drept justificare a lor o mărturie din Sfântul Ioan Gură de Aur care spune: „De ce postim aceste patruzeci de zile? În vechime muţti veneau la aceste Taine pur şi simplu şi cum se nimerea, mai cu seamă în vremea aceasta (în Joia Mare) când Iisus Hristos a predat acest lucru. Ştiind deci Sfinţii Părinţi vătămarea care vine din apropierea cu nepăsare, au stabilit adunându-se patruzeci de zile de post, rugăciune, ascultare şi adunări în biserică, pentru ca, toţi curăţindu-ne cu rigoare în aceste zile prin rugăciuni şi prin milostenie, prin post şi privegheri, prin lacrimi şi mărturisire şi prin toate celelalte, să ne apropiem după putinţă cu conştiinţa curată”. La această obiecţie răspundem că cei ce vor să-şi susţină opinia au obiceiul de a aduce în ajutor şi ziceri ale Sfintei Scripturi sau ale unuia dintre sfinţi, ca acel cârlig al lor să nu apară gol, fără momeală. Fiindcă „minciuna, spune dumnezeiescul Ioan Hrisostom, când vrea să fie crezută, dacă nu-şi impune temelia unui părut adevăr, nu este crezută”. Cum fac şi binecuvântaţii aceştia. Dar nu se cuvine a tăia şi a scinda zicerile dumnezeieştii Scripturi separându-le de celelalte ziceri ale lor şi a le întrebuinţa cu forţa în scopul propriu. Căci zice acelaşi Sfânt Părinte Ioan Gură de Aur: „Să nu cercetăm numai aceasta, ci şi tot ceea ce urmează şi pentru cine s-a zis şi de către cine, de ce, când şi cum anume; căci nu este de ajuns a spune că stă scris în Scripturi, nici a rupe şi sfâşia mădularele trupului de Dumnezeu insuflatelor Scripturi, şi a trage de ele cu forţa luându-le goale şi lipsite de legătura lor; căci aşa au intrat în viaţa noastră multe învăţături stricate, diavolul convingându-i pe cei indolenţi să proclame disparat texte din Scripturi şi să întunece adevărul lor fie adăugând, fie scoţând ceva din ele.
De aceea şi aceştia se cade să spună nu numai ceea ce zice aici Sfântul Ioan Hrisostom: că dumnezeieştii Părinţi au stabilit patruzeci de zile în care să postim ca să ne împărtăşim. Ci se cuvine să se gândească şi la cele pe care acest dumnezeiesc Părinte le menţionează mai sus şi mai jos în acelaşi cuvânt, precum şi la cauza pentru care ţine la această omilie. Fiindcă, aşa cum afirmă ei, ea dovedeşte că dumnezeiescul Ioan Hrisostom limita întrebuinţarea dumnezeieştii împărtăşiri numai în ziua de Paşti, lucru pe care vor să-l instituie aceşti apărători ai celor patruzeci de zile, atunci, potrivit opiniei lor, se cade ca ei fie să se împărtăşească numai o data pe an, adică de Paşte, şi să se asemene celor despre care vorbea atunci Sfântul Ioan Gură de Aur, fie să ţină zece păresimi (perioade de post) pe an, după numărul stabilit de ei pentru a se împărtăşi. Dacă însă primul lucru nu le place, iar cel de-al doilea n-ar putea să-l realizeze, atunci să tacă şi să nu-l mai acuze, pe lângă alţii, şi pe Sfântul Ioan Hrisostom şi să-l arate prin aceasta ca find potrivnic nu numai Apostolilor şi Sinoadelor Ecumenice şi locale şi celorlalţi purtători de Dumnezeu Părinţi care tratează despre împărtăşirea continuă, ci şi lui însuşi, deoarece tocmai el vorbeşte mai mult decât alţii despre cuminecarea permanentă atât în multe alte omilii ale lui, cât şi în aceasta zicând: „Aşadar, nu-mi pune în faţa acest lucru, ci arată-mi-l pe acela, şi anume că aşa a poruncit să facem Iisus Hristos, fiindcă eu îţi arăt, dimpotrivă, că nu doar că nu ne-a poruncit să păzim anumite zile, dar chiar ne-a dezlegat de nevoia aceasta. Ascultă deci ce spune Sfântul Apostol Pavel; iar când spun Sfântul Pavel, spun Domnul nostrum Iisus Hristos, pentru că Acela punea în mişcare sufletul Sfântului Pavel. Deci ce spune acesta? „Păziţi zile şi luni şi soroace şi ani? Mă tem să nu mă fi ostenit la voi în zadar” (Gal. 4,10-l1); şi iarăşi: „Ori de câte ori veţi mânca din această Pâine şi veţi bea din acest Pahar, moartea Domnului vestiţi, până când va veni” (I Cor. 11, 26). Iar zicând „ori de câte ori” l-a făcut stăpân pe cel ce se apropie eliberându-l de orice păzire a unor zile. Fiindcă Paştile şi Păresimile nu sunt acelaşi lucru, ci una sunt Paştile, iar alta Păresimile; căci Păresimile se ţin o dată pe an, iar Paştile de trei ori pe săptămână, ba chiar şi de patru ori, sau, mai bine zis, ori de câte ori voim. Căci Paştile nu constă în post, ci în Ofranda şi Jertfa făcută la fiecare Liturghie. Şi că acest lucru este adevărat, ascultă-l pe Sfântul Apostol Pavel care spune: „Hristos, Paştile noastre, pentru noi S-a jertfit” (1 Cor. 5, 7). Aşa încât, ori de câte ori te apropii cu conştiinţa curată, săvârşeşti Paştile, nu atunci când posteşti, ci atunci când te împărtăşeşti de această Jertfă. Prin urmare, catehumenul nu săvârşeşte nicicând Paştile, chiar dacă posteşte în fiecare an, fiindcă nu se cuminecă din Ofrandă; aşa cum, dacă se apropie cu conştiinţa curată, cel ce nu posteşte săvârşeşte Paştile şi azi şi mâine, ori de câte ori se împărtaşeşte de Sfintele şi Dumnezeieştile Taine; căci cea mai bună apropiere are loc nu întru paza soroacelor, ci întru conştiinţa curată. Noi însă facem tocmai invers: gândul nu ni-l curăţim, iar când ne apropiem în ziua aceea, considerăm că săvârşim Paştile, chiar dacă facem zeci de mii de păcate. Dar nu aşa stau lucrurile acestea, nu! Ci dacă te apropii în Sâmbăta aceasta (Sâmbăta Mare) cu conştiinţa vicleană, ai căzut din Cuminecare şi ai plecat fără să fi săvârşit Paştile; aşa cum, dacă te împărtăşeşti mâine spălându-ţi mai înainte păcatele, ai săvârşit în chip riguros Paştile. Ar trebui, aşadar, ca această rigoare şi intensitate să o avem nu neaparat în păzirea soroacelor, ci în curaţia apropierii. Şi aşa cum preferaţi să suportaţi toate mai degrabă decât să vă schimbaţi obiceiul, aşa s-ar cădea să-l dispreţuiţi pe acesta şi să preferaţi să suferiţi şi să faceţi toate, ca să nu vă apropiaţi cu păcate; căci este ruşine nu a te schimba în mai bine, ci a rămâne la certarea permanentă şi scandalul inoportun; fiindcă acest lucru i-a pierdut pe iudei, care, căutând întotdeauna obiceiul cel vechi, au fost târâţi spre necredinţă”. Şi iarăşi zice: „Ştii că mulţi aleargă la această sfinţită masă din pricina obiceiului sărbătorii. Deşi s-ar cădea, cum v-am spus de multe ori, să nu păziţi doar sărbătorile pentru ca să vă cuminecaţi, ci să vă curăţiţi conştiinţa şi atunci să vă atingeţi de sfânta masă. Căci cel spurcat şi necurat nu este drept să se împărtăşească nici în sărbători cu acel sfânt şi înfricoşător Trup; dar cel curat, şi care şi-a spălat prin pocăinţă greşelile, este drept să se cuminece cu dumnezeieştile Taine şi să se desfăteze de darurile lui Dumnezeu şi în sărbători şi întotdeauna. Dar fiindcă acest lucru, nu ştiu cum, este trecut cu vederea de unii, mulţi deşi sunt plini de zeci de mii de rele, când văd că vine sărbătoarea, că împinşi de însăşi această zi, se ating de Sfintele Taine pe care nu este legiuit nici măcar să le vadă într-o asemenea dispoziţie.
Iată, aşadar, că Sfântul Ioan Gură de Aur nu numai că întăreşte în chip vădit intenţia şi opinia lui pentru cei ce iubesc să asculte adevărul, dar răstoarnă în chip profetic acest obicei al celor patruzeci de zile păzit cu duh de cârtire şi certare de multi. Iar dacă va dori cineva să vorbească despre cele patruzeci de zile pe care spune că le-au fixat dumnezeieştii Părinţi, discuţia va fi amplă; ci noi să menţionăm doar câteva lucruri spre certitudinea celor şovăitori. Creştinii din vremea aceea prăsnuiau Paştile împreună cu evreii pretextând că aşa au primit de la Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Apostol Filip şi de la alţii. Şi deşi mulţi dumnezeieşti Părinţi de la diferite sinoade locale le-au scris de multe ori, tot nu şi-au lăsat obiceiul lor până ce nu s-a ţinut Sfântul Sinod I Ecumenic din anul 325 care, pe lângă altele, a legiuit şi despre Paşti să nu le mai prăsnuiască cineva împreună cu iudeii, ci după echinocţiul de primavară, în zi de duminică, pentru ca să nu mai coincidă cu paştele iudaic.
Cu toate acestea, unii au insistat în răul lor obicei, şi acestora li se adresează dumnezeiescul Ioan Hrisostom în omilia aceasta, mustrându-i că dispreţuiesc ataţia dumnezeieşti Părinţi numai din cauza răului lor obicei. Din aceasta cauză lăuda el atât de mult demnitatea dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic şi le atribuie regula celor patruzeci de zile şi spune că au fixat-o drept lege, vrând prin aceasta să-i convingă şi să tragă spre ascultare şi supunere. Căci cine nu ştie că Postul Sfintelor Păresimi este legiuit de Sfinţii Apostoli, care spun în canonul 68: „Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau ipodiacon sau citeţ sau cântăreţ nu posteşte Sfântul şi Marele Post de patruzeci de zile ori miercurile şi vinerile de peste tot anul, să fie depus ori caterisit din treapta, iar daca este laic să fie îndepărtat sau afurisit”. Sau, poate, zice el, Sfinţii Părinţi de la Sinodul I au legiuit şi au adăugat această Saptamană Mare a Patimilor, cum spune în altă parte acelaşi: „De aceea Parinţii au întins perioada postului, dându-ne nou prilej de pocăinţă, ca mai întâi curăţindu-ne şi spălându-ne pe noi înşine, aşa să ne apropiem (de împărtăşanie).
Dar prilejul cel mai adevărat, pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Sinodul I a legiuit Păresimile, pare a fi următorul: deoarece creştinii de pe atunci erau nepăsători şi nu posteau tot Sfântul şi Marele Post de patruzeci de zile, ci unii posteau numai trei săptămâni, alţii şase, iar alţii în alt mod, fiecare cum se obişnuia în locul său, potrivit descrierii lui Socrate din Istoria bisericească (cartea V, capitolul 22), de aceea Sfinţii Părinţii ai Sinodului I au înnoit iaraşi Canonul 68 al Sfinţilor Apostoli şi au legiuit să se postească neîncălcate toate patruzeci de zile; iar Sfântul Ioan Hrisostom, vorbind despre această înnoire, susţine că au fixat-o acei Sfinţi Părinţi. Dar fiindcă ei îl pun înainte pe dumnezeiescul Hrisostom ca un apărător al celor patruzeci de zile, iar el destramă gândurile lor ca pe o pânză de paianjen, noi să tăcem şi să ajungem şi la celelalte obiecţii sau observaţii.
A treia observaţie
Remarcând unii zic că intenţia împărtăşirii permanente de care vorbesc Sfinţii Părinţi este ca să nu întoarcem cu totul spatele împărtăşirii cu dumnezeieştile Taine; iar dacă unii din multa frică şi evlavie se cuminecă cu întârziere şi se apropie cu mai multă evlavie de Taine, se împărtăşesc cu vrednicie. Noi însă am vrea să-i invităm pe cei ce spun acestea să ne arate de unde şi din care mărturii au învăţat intenţia lui Iisus Hristos şi a Sfinţilor? Nu cumva s-au urcat la ceruri ca Sfântul Apostol Pavel şi le-au auzit acolo? Dar Sfântul Apostol Pavel a auzit cuvinte negrăite, pe care omul nu le poate spune (2 Cor. 12,4) şi cum le-ar putea spune? Iar dacă sunt altele decat acelea, cum de nu se găsesc scrise în cărţile dumnezeieştilor noştri Părinţi? Iar dacă sunt scrise şi noi nu le-am găsit, îi invităm să ni le arate. De altfel frica de Taine pe care o invocă nu este după Dumnezeu, precum spune Prorocul: „S-au înfricoşat cu frica acolo unde nu era frica” (Ps 52, 6); fiindcă unde urmează încălcarea poruncilor, acolo se cade să fie şi frica, iar nu unde este supunere şi ascultare. Dar nici evlavia unora ca aceştia nu este adevarată, ci una plasmuită şi făţarnică, fiindcă adevărata evlavie are evlavie faţă de cuvintele şi poruncile Domnului şi nu le nesocoteşte. Iar ei spun acestea nu ca să-i facă pe creştini mai atenţi şi mai cu evlavie la Împărtăşire, ci ca să-i descurajeze şi să-i întrerupă cu totul de la aceasta şi, prin urmare, ca să le facă pierzanie sufletească. De aceea şi Sfântul Chiril al Alexandriei răspunde unor asemenea oameni evlavioşi şi le spune: „Dacă suntem iubitori ai vieţii veşnice, dacă ne rugăm să avem în noi pe Dătătorul nemuririi, să nu refuzăm Euharistia, cum fac unii mai nepăsători, nici diavolul profund cunoscător în născocirea răutăţilor să nu ne facă din evlavia noastră păgubitoare o cursă şi o capcană pentru noi. Căci scris este: „Cel ce mănâncă din această Pâine şi bea din acest pahar cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea” (1 Cor. 11,29). Dar cercetându-mă nu mă văd vrednic. Dar când oare vei fi vrednic? Cel ce spune aceste lucruri să audă de la noi următoarele: Atunci când te vei înfăţişa lui Iisus Hristos? Căci dacă te vei teme pururea de alunecări, nu vei înceta niciodată să aluneci (căci cine va înţelege greşelile?, potrivit Psalmistului David – 18,13 şi te vei găsi pururea nepărtaş de sfinţirea mântuitoare. Aşadar, socoteşte drept un lucru mai evlavios să duci o viaţă potrivit legii; iar împărtăşindu-te astfel, crede că ea depărtează nu doar moartea, ci şi bolile care sunt în noi, căci, venind în noi, Iisus Hristos adoarme legea trupului care este în membrele noastre, aprinde evlavia faţă de Dumnezeu şi omoară patimile, nemaisocotind greşelile care sunt în noi şi vindecându-le ca pe nişte boli; căci îl pansează pe cel zdrobit (Iz. 34, 11) şi ridică pe cel căzut (Oda 3, 8) ca un Bun Păstor care-şi pune sufletul Său pentru oi (Ioan 10,11)”. Şi iaraşi acelaşi zice: „Aşadar, amestecându-se cu trupurile noastre, Sfântul Trup al lui Iisus Hristos îi face vii pe cei în care ajunge şi-i menţine spre nestricăciune; căci nu este înţeles drept un trup al altuia, ci al Vieţii înseşi prin fire, având în sine însuşi puterea Cuvântului unit cu el şi fiind făcut şi plin de energia Lui, prin care face vii şi păzeşte spre existenţa toate. Deci întrucât acestea stau în acest fel, să ştie, aşadar, cei botezaţi că dacă umblă arareori şi de-abia dacă intră în biserică şi stau departe ani îndelungaţi de binecuvantarea care vine prin Euharistia Domnului Iisus Hristos, şi îşi plăsmuiesc o evlavie păgubitoare pentru că nu vor să se împărtăşească de El în taină, să ştie deci că alungă de la ei înşişi Viaţa veşnică refuzând să se facă vii. Şi deşi acest refuz li se pare a fi un rod al evlaviei, ea se preface în cursă şi poticneală; căci trebuie mai degrabă să depună toată puterea şi ravna care este în ei, ca să se arate năvalnici spre curaţirea de păcate şi să încerce să ducă o viaţă cât mai civilizată, şi aşa să alerge cu îndrăzneală spre împărtăşirea de Viaţă; căci aşa vom ajunge deasupra înşelăciunii diavoleşti şi, făcându-se părtaşi ai dumnezeieştii firi (2 Petru 1,4), vom urca spre viaţă şi nestricăciune”. Iar în explicaţia sa la canonul 2 al Sinodului de la Antiohia, Ioan Zonara spune: „Iar întoarcere a spatelui n-au numit aici Părinţii ura faţă de dumnezeiasca împărtăşanie şi nesuportarea Cuminecării din această pricină, ci evitarea ei din motiv de evlavie şi că dintr-o smerită cugetare; căci dacă ar fi întors spatele Sfintei Împărtăşanii urând-o şi scârbindu-se de ea, n-ar fi fost condamnaţi la îndepartare ori afurisanie, ci la dezavuare desavarsită şi anatema”. Îndeajuns au mustrat dumnezeiescul Chiril şi Ioan Zonara pretinsa evlavie a celor nepăsători, care nu naşte rodul folosirii şi mântuirii, ci moarte sufletească şi lipsire desăvârşiă de viaţa veşnică pe care o oferă Cuminecarea frecventă cu dumnezeieştile Taine. Fiindcă toţi câţi sunt cu adevarat evlavioşi nu doar nu dispreţuiesc cuvintele Domnului şi atâtea sfinte canoane apostolice, sinodale şi ale sfinţilor în parte, dar nici măcar n-ar primi în gândul lor aceasta, temându-se de verdictul şi condamnarea neascultării. Despre aceşti evlavioşi adevaraţi spune Duhul Sfant prin prorocul Ilie: „Spre cine voi privi, dacă nu spre cel blând, smerit şi liniştit şi care tremură la cuvintele Mele?” (Ios. 66, 2).
Observaţia a patra
Unii promovează ideea conform căreia Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca şi mulţi alţi pustnici şi asceţi s-au împărtăşit o singură dată în toată viaţa lor şi această întârziere nu i-a împiedicat să se sfinţească. Acestora le răspundem că nici pustnicii nu guvernează Biserica, nici Biserica n-a facut canoanele pentru pustnici, precum zice Apostolul: „Legea nu este pusă pentru cel drept” (I Tim. 1, 9); iar dumnezeiescul Ioan Hrisostom adaugă că: „Toţi câţi au avut zel pentru filozofia din Noul Testament au ajuns în jurul lui Dumnezeu nu de frică şi pedepse, nici de ameninţare, ci dintr-o iubire dumnezeiască şi dintr-o afecţiune înflăcărată; căci n-aveau nevoie de ordine, porunci şi legi ca să aleagă virtutea şi să fugă de rău, ci ca nişte copii de neam bun şi liberi care-şi cunosc demnitatea, s-au pus în mişcare de la sine spre virtute fara vreo teamă şi pedeapsă”.
De altfel chiar şi sihaştrii, dacă ar avea mijlocul şi nu s-ar cumineca, sunt condamnaţi ca nişte călcători ai sfintelor canoane şi dispreţuitori ai dumnezeieştilor Taine. Dacă n-au însă mijlocul, sunt nevinovaţi, precum spune Sfântul Nicolae Cabasila: „Deci dacă sufletele sunt gata şi pregătite pentru Taină, iar Domnul vrea să Se sfinţească şi doreşte să se comunice fiecăruia pururea, ce anume împiedica atunci împărtăşirea? Negreşit nimic. Deci ar spune cineva: dacă cineva dintre cei vii are în suflet cele zise mai înainte, dar n-ar veni la Taine, va avea oare de acolo o sfinţire cu nimic mai mică? Nu oricine, ci numai dacă cineva nu se poate apropia trupeşte, precum sufletele morţilor şi cum sunt cei ce rătăcesc în pustii, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului (cf. Evr. II, 38), cărora le este cu neputinţă să vadă jertfelnic şi preot; căci pe aceştia i-a sfinţit cu sfinţirea aceasta în chip nevăzut Iisus Hristos Însuşi. Dacă însă cineva, deşi poate, nu se apropie de Masă, acestuia îi este cu desăvârşire imposibil să dobândească sfinţirea care vine de la acestea, nu pentru că nu a venit pur şi simplu, ci pentru că deşi putea, n-a venit. Şi de aceea este vădit că are sufletul gol de cele bune datorate; căci cum are un imbold şi o râvnă de a veni la această Masă cel care poate alerga uşor la ea, dar nu vrea? Şi cum are credinţă în Dumnezeu cel ce nu se teme de ameninţarea care vine din cuvintele Domnului pentru cei ce trec cu vederea această Cină? Cum ar putea crede că iubeşte cele pe care nu le primeşte deşi poate să le primească? De aceea nu este nimic nou dacă sufletelor desfăcute de trupuri care nu sunt vinovate de o asemenea răutate, Domnul nostrum Iisus Hristos le acorda părtăşie la această Masă”.
A cincea observaţie
Unii apreciază că Sfânta Împărtăşanie este un lucru mare şi înfricoşător, şi de aceea are nevoie de o viaţă sfântă, desăvârşită şi îngerească. Că Taina dumnezeieştii Împărtăşanii este mare şi înfricoşătoare şi are nevoie de o viaţă sfântă şi curată nu se îndoieşte nimeni. Numai că numele „sfânt” înseamnă multe. Sfant este numai Dumnezeu, pentru că El are sfinţenia naturală şi nu dobândită, iar oamenii care s-au învrednicit de Sfântul Botez primesc sfinţenia prin împărtăşirea de Dumnezeu Cel Sfânt şi de aceea se numesc sfinţi, fiindcă au primit sfinţirea prin harul Preasfântului Duh din naşterea din nou de sus. Şi, pe lângă aceasta, primesc mereu sfinţirea de la dumnezeieştile Taine; şi pe cât se apropie de Dumnezeu prin lucrarea poruncilor Sale de om, pe atâta urcă spre desăvârşire sfinţindu-se; şi iarăşi, pe cât se depărtează de Dumnezeu prin omiterea poruncilor, pe atât sunt stăpâniţi de patimi şi răutatea sporeşte în ei fiind lipsiţi de sfinţire; căci răutatea nu este nimic altceva decât lipsa binelui. Aşa încât cei ce s-au învrednicit de naşterea din nou a Duhului Sfânt nu sunt împiedicaţi să se numească sfinţi şi, prin urmare, să se împărtăşească permanent de dumnezeieştile Taine ca nişte fii după har ai lui Dumnezeu Cel Sfânt. De aceea, dumnezeiescul Hrisostom zice că: Cele sfinte se cuvine să fie date sfinţilor, iar nu celor necuraţi şi întinaţi; iar vrând să arate deosebirea sfinţilor spune: „Deci nici un păcătos să nu se apropie; sau mai bine nu spun nici un pă- cătos, fiindcă atunci mă opresc de la dumnezeiasca Masă mai întîi pe mine însumi; ci nimeni care rămâne păcătos să nu se apropie; căci ştiu că toţi suntem în pedepse şi că nimeni nu se poate lăuda că are o inimă curată. Dar lucrul cumplit nu este că nu avem o inimă curată, ci că deşi nu avem o inimă curată, nu venim la Cel ce poate să o facă curată”. Iar Sfântul Teodoret al Cirului spune: „Din câţi se împărtăşesc de Iisus Hristos, unii se împărtăşesc ca nişte oi, cu alte cuvinte, dobandind virtutea desăvârşită, iar alţii ca nişte iezi, adică stergându-şi prin pocăinţă petele păcatelor”. Deşi aceştia acordă numai celor desăvârşiţi îngăduinţa de a se cumineca permanent, dumnezeieştii Părinţi par totuşi a nu cere de la cei ce se împărtăşesc desăvârşirea, ci doar o îndreptare a vieţii prin pocainţă. Căci aşa cum în această lume văzută nu toţi oamenii au aceeaşi vârstă tot aşa şi în lumea duhovnicească a Bisericii stările sunt diferite potrivit parabolei semănătorului: şi cel desăvârşit aduce lui Dumnezeu rod înmulţind (sămânţa primită) de o sută de ori, cel mijlociu de saizeci de ori, iar începătorul de treizeci de ori (Mt 13, 23), fiecare după puterea lui şi nimeni nu este respins de Dumnezeu pentru că nu aduce rod însutit.
Noi însă, dacă vrem să gândim bine, să spunem că este imposibil să vină cineva la desăvârşire fără împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine; căci fără ea nu poate realiza iubirea, fără iubire nu poate realiza nici ascultarea de poruncile stăpânului, iar fără ascultare nu poate realiza nici desăvârşirea. Fiindcă, aşa cum spune înţeleptul Solomon, „începutul înţelepciunii este pofta cea adevărată de învăţătură, iar îngrijirea de educaţie are în ea iubirea, iubirea are in ea paza legilor, atenţia lasupra legilor este întărirea nestricăciunii, iar nestricăciunea ne face să fim aproape de Dumnezeu. Prin urmare, pofta de înţelepciune duce la împărăţie” (Sol. 6,17-20). De aceea, şi cel întru sfinţi avva Apollo, ştiind că Sfânta Împărtăşanie este desăvârşirea iubirii dumnezeieşti, o numără împreună cu porunca iubirii şi spune că de aceste doua porunci: împărtăşirea frecventă şi iubirea de aproapele, cuprinde toată Legea şi Prorocii. Dar ce nevoie avem să vorbim multe? Cum se împărtăşesc oare la patruzeci de zile cei ce avansează acestea: ca nişte desăvârşiţi sau ca nişte păcătoşi şi nedesăvârşiţi? Dacă se împărtăşesc ca nişte nedesăvârşiţi, atunci se cade să se cuminece mai frecvent, potrivit hotărârii lor, iar dacă se împărtăşesc ca nişte nedesăvârşiţi, se cade să se împărtăşească mai frecvent ca să devină desăvârşiţi, cum spuneam mai sus. Întrucât pruncul nu creşte să ajungă bărbat fără hrană trupească, cu atât mai mult nu ajunge la desăvârşire sufletul fără hrană duhovnicească. Şi precum înţelepţii din afară spun că trei sunt lucrurile care se văd la un prunc: ceea ce se hrăneşte, lucrul prin care se hrăneşte şi ceea ce hrăneşte, atunci ceea ce hraneşte este sufletul, ceea ce se hraneşte este trupul însufleţit, iar lucrul prin care acesta se hraneşte este chiar hrana. Tot aşa, spune Gavriil al Filadelfiei, urmează lucrurile şi în naşterea din nou duhovnicească: „Şi aici este ceea ce se hrăneşte, adică omul botezat şi născut din nou; lucrul prin care se hrăneşte, adică preacuratele Taine, şi ceea ce hrăneşte, adică harul dumnezeiesc care le preface pe acestea în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru”. De aceea spune şi Marele Vasile că acela care s-a născut din nou prin Botez trebuie să fie hrănit cu împărtăşirea dumnezeieştilor Taine. Dacă însă se împărtăşesc ca nişte păcătoşi, atunci nu se cade să se împărtăşească nici o dată la patruzeci de zile, şi nici măcar o dată pe an, cum spune Sfântul Ioan Hrisostom: „Aşa cum cel ce nu are nici un lucru rău pe conştiinţa lui trebuie să se apropie în fiecare zi, aşa cel ce zace în păcate şi nu se pocăieşte, nu este lucru sigur să se apropie nici de sărbători; căci nu apropierea o dată pe an ne elibereaza de învinuiri, dacă ne apropiem cu nevrednicie, ci însuşi acest lucru ne condamnă încă şi mai mult, pentru că apropiindu-ne o singură dată, nici atunci nu ne apropiem în chip curat. De aceea vă rog pe voi toţi să nu vă atingeţi de Taine pur şi simplu din pricina necesităţii impuse de sărbătoare”. Şi altundeva acelaşi zice: „Fiindcă preoţii nu-i ştiu pe toţi păcătoşii care se împărtaşesc cu nevrednicie, de multe ori Dumnezeu face acest lucru şi-i predă satanei; căci atunci cand se întâmplă boli, uneltiri, doliu şi necazuri şi altele asemenea, ele au loc din aceasta pricină. Acest lucru îl arată Pavel zicând aşa: „De aceea sunt între voi mulţi bolnavi şi neputincioşi şi mor destui” (I Cor. 11, 30). Dar cum aceasta, zic ei, când ne apropiem o dată pe an? Fiindcă acesta este lucrul cumplit: faptul că hotărăşti vrednicia apropierii nu cu curatia gândului, ci printr-un interval de timp; şi că socoteşti că a nu te apropia de multe ori este evlavie, neştiind că apropierea cu nevrednicie, chiar de se va face o singură dată, te-a întinat; iar dacă se face de multe ori, dar cu vrednicie, te-a mântuit. Nu este o îndrăzneală faptul de a te apropia de multe ori, ci a te apropia cu nevrednicie, chiar şi o dată în tot anul. Noi însă, suntem atât de lipsiţi de minte şi nenorociţi, că deşi facem tot anul mii de rele, nu ne facem nici o grijă să ne dezbrăcăm de ele, şi socotim că ne este de ajuns să nu îndrăznim să ne apropiem încontinuu şi ofensator de Trupul lui Hristos, negândindu-ne că şi cei ce L-au răstignit pe Iisus Hristos L-au răstignit o singură dată, iar dacă L-au răstignit o singură dată, urmează oare de aici că păcatul lor este mai mic? Şi Iuda L-a vândut o dată, şi oare acesta l-a scutit oare de osândă? De ce să măsurăm lucrul cu timpul? Timpul apropierii să ne fie conştiinţa curată!”. Şi iarăşi: „Deci pe cine să-i primim? Pe cei ce se apropie o dată? Pe cei ce se apropie de multe ori? Pe cei ce se apropie de puţine ori? Nici pe cei ce se apropie o dată, nici pe cei ce se apropie de multe ori, nici pe cei ce se apropie de puţine ori, ci pe cei ce se apropie cu conştiinţa curată, cu inima curată, cu viaţa ireproşabilă. Unii ca aceştia să se apropie pururea, iar cei ce nu sunt aşa nici măcar o singura dată. De ce? Fiindcă işi primesc condamnare, osândă şi pedeapsă”. Dar nu ştim de ce aceşti binecuvântaţi nu ascultă aceste lucruri, ci cer de la cei ce se împărtăşesc o viaţă şi o stare îngerească. Dacă oricine s-a botezat şi a fost născut din nou prin Sfântul Botez făgăduieşte să ducă o viaţă îngerească este în chip vădit pentru că se forţează pe cât îi stă în putinţă să săvârşească poruncile Stăpânului, precum este poruncit (Mat. 11, 12); căci a împlini şi a săvârşi totdeauna poruncile dumnezeieşti este propriu cetelor îngereşti. Aşa încât şi cei botezaţi care păzesc poruncile dumnezeieşti nu sunt prin aceasta departe de conduita îngerilor şi pentru că se străduiesc să păzească în trup curaţia îngerilor netrupeşti, precum strigă Apostolul şi zice: „Cetăţenia noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20), adică cetăţenia noastră, a creştinilor, este cerească şi îngerească. Dar şi Sfântul Ioan Hrisostom zice: „Să ne atragem, aşadar, ajutorul imbatabil al Duhului păzind poruncile şi nu vom fi cu nimic mai prejos decât îngerii”. Şi iaraşi: „Cel ce se mântuieşte primeşte un dublu har: îşi face viu sufletul şi se face pasăre care atinge bolţile cereşti”.
Observaţia a şasea
Referindu-se la dumnezeiasca Împărtăşanie, unii pun înainte cuvântul spus în Proverbe (25,16) şi spun: „Când găseşti miere, mănâncă îndeajuns, ca nu cumva mâncând peste măsură să vomiţi”. La aceste sofisme ne ruşinăm să facem întâmpinare. Fiindcă, potrivit lui Grigorie Sinaitul şi altor părinţi, mâncarea mierii nu se înţelege cu referire la dumnezeieştile Taine, ci despre contemplaţia mentală şi desăvarşire. Iar dacă ei o iau cu referire la dumnezeieştile Daruri, eu îl ascult pe acelaşi grăitor în proverbe care-mi spune: „Mănâncă miere, fiule, căci bună este ceara; ca sa-ţi îndulceşti gâtul. Aşa vei simţi înţelepciunea în suflet; căci dacă o gasești, bun va fi sfârşitul tău şi nădejdea nu te va părăsi” (Poor. 24,13-l4). „S-ar fi cuvenit să ne spună însă cum anume înţeleg pe acel „îndeajuns”; fiindcă nu avem altă măsură pentru împărtăşire decât sfintele canoane ale Apostolilor şi ale întregii Biserici a lui Hristos: şi anume să ne cuminecăm (dacă este cu putinţă şi în fiecare zi, iar dacă nu) fie de patru ori pe săptămână, cum spun Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, fie cel puţin în fiecare sâmbătă şi duminică şi în celelalte zile de sărbătoare; aşa cum Apostolul porunceşte soţilor să se abţină unii de la alţii în zilele în care se cumineca cu dumnezeieştile Taine zicând: „Nu vă lipsiţi unii de alţii, decât, de comun acord pentru o vreme, ca să petreceţi în post şi rugăciune” (1 Cor. 7,5). Iar Sfântul Dionisie al Alexandriei spune: „Sâmbăta şi duminica soţii să se abţină de la comuniunea fizică unii cu alţii, pentru că în acestea se aduce lui Dumnezeu jertfa duhovniceasca” (canonul 4). Dar şi Sfântul Grigorie Palama – Arhiepiscopul Tesalonicului vorbeşte despre sărbători zicând aşa: „Ziua întâi a săptămânii – care se numeşte duminica pentru că este închinată Domnului Care a înviat în ea din morţi şi ne-a arătat dinainte şi ne-a încredinţat învierea cea de obşte, în care orice lucru pământesc va înceta – sa o sfinteşti şi sş nu faci în ea nici un lucru din cele ale vieţii, afară de cele neaparat necesare, iar celor aflaţi sub ascultarea ta sau împreună cu tine să le dai toată uşurarea, ca să slaviţi împreună pe Cel ce ne-a câştigat prin moartea Sa şi a înviat împreună cu El firea noastră; să-ţi aduci aminte de veacul viitor şi să meditezi la toate poruncile şi îndreptările Domnului. Şi să te cercetezi dacă n-ai călcat sau omis vreo porunca şi să te îndreptezi în toate, şi să insişti în această zi în biserica lui Dumnezeu, să iei parte la adunările ce se fac în ea şi să te împărtăşesti cu credinţă sinceră şi conştiinţa neosândită cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Iisus Hristos şi să pui început al unei vieţi mai riguroase, să te înnoieşti şi să te pregăteşti pentru primirea bunătăţilor veşnice viitoare. Aşa să sfinţeşti ziua sâmbetei (odihnei), odihnindu-te prin nelucrarea celor rele; iar cu duminica să uneşti şi marile sărbători legiuite, făcând şi în ele aceleaşi lucruri şi abţinându-te de la aceleaşi”.
A şaptea observaţie
Unii, puşi în mişcare de o frică lipsită de Dumnezeu, numesc erezie împărtăşirea continuă zicând că aşa cum cei botezaţi în afara predaniei Bisericii sunt eretici, aşa sunt eretici şi câţi se împărtăşesc încontinuu. Noi însă ne mirăm într-adevar ce sa la nişte cuvinte atat de îndrăzneţe? Spunem doar că potrivit acestei opinii urmează că sunt eretici toti sfinţii, nu numai câţi îi îndeamnă pe credincioşi la dumnezeiasca împărtăşire, ci şi câţi primesc cuvintele lor; precum şi toţi preoţii câţi liturghisesc şi se împărtăşesc în fiecare zi – vai ce blasfemie! – şi mai ales sfantul Apollo care era renumit în sfinţenie şi avea cinci mii de ucenici sub ascultarea lui; despre acesta Sfântul Ieronim scrie că s-a dus şi 1-a găsit că „după ce am făcut rugăciune, spălandu-ne picioarele şi punând masa, ne-a sărutat sufleteşte şi trupeşte, adică ne-am cuminecat împreună cu ei cu dumnezeieştile Taine, cum facem în fiecare zi; iar după masă noi ne-am odihnit, iar ei mergând în pustie, s-au rugat în genunchi până a doua zi când a venit vremea adunării (slujbei). Şi după ceasul al noualea şi vecernie s-au împărtăşit; iar după cuminecare, unii au şezut şi au mâncat, alţii mai înflăcăraţi s-au dus în liniştire (isihie), trăind numai cu puterea împărtăşirii. Şi pururea pomenitul ne-a spus multe povestiri folositoare de suflet, mai cu seamă ca să ne cuminecam în fiecare zi cu dumnezeieştile Taine şi să-i primim pe străini ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu, ca Avraam, Lot şi alţii asemenea lor, fiindcă de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Prorocii”.
Aşadar, dat fiind că întreg corul dumnezeieştilor Părinţi este alcătuit din sfinţi şi robi adevaraţi ai lui Hristos, de aici urmează, dimpotrivă, ca aceştia, care pun înainte unele ca acestea, sunt de fapt potrivnici atât Apostolilor, cât şi Sinoadelor ecumenice şi locale şi sfinţilor în parte; şi nu numai acestora, ci şi însuşi Domnului Care spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (Ioan 6,54) şi iarăşi: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Mat. 22,19), adică în fiecare zi şi întotdeauna, cum explică dumnezeiescul Ioan Hrisostom, aşa cum am văzut mai înainte. Sfântul Timotei al Alexandriei îi primeşte la împărtăşire în fiecare duminică chiar şi pe demonizaţi, dacă nu hulesc/blasfemiază dumnezeieştile Daruri, zicând: „Şi credinciosul demonizat, dacă nu defaimă sau huleşte/blasfemiază Taina, să se cuminece; nu însă în fiecare zi, îi este de ajuns numai in fiecare duminică” (canonul 3). Dumnezeieştii Părinţi îi primesc încontinuu la împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine nu numai pe cei sănătoşi, dar chiar şi pe cei demonizaţi, iar binecuvantaţii aceştia nu-i primesc nici pe cei ce au mintea întreagă, ci caută să se arate mai legali decât legea.
Observaţia a opta
Unii precizează spunând: „Oare ei, ca nişte oameni, nu sunt chinuiţi de patimi, de lăcomia pântecelui, slava deşartă, râs, vorbire deşartă şi alte asemenea? Şi cum vor să se cuminece frecvent?” Acestora le răspunde Sfântul Anastasie al Antiohiei şi spune: „Sunt mulţi care, deşi se împărtăşesc o dată pe an se predau păcatului, şi alţii care se împărtăşesc mai des, se feresc de multe ori de la multe rele, temându-se de osânda împărtăşirii. Deci dacă greşim cu unele lucruri mici şi omeneşti şi uşor de iertat, furaţi de limbă, de auz, de ochi, de slava deşartă, atunci făcându-ne reproşuri noua înşine şi mărturisindu-ne lui Dumnezeu, să ne împărtăşim aşa cu Sfintele Taine crezând că împărtaşirea dumnezeieştilor Taine se face spre curaţirea de asemenea păcate; dacă însă facem lucruri grele, rele, trupeşti şi necurate şi avem ranchiuna pe aproapele, să nu ne atingem nicidecum de dumnezeieştile Taine. Dar întrucat suntem oameni trupeşti şi neputincioşi, târâţi de multe păcate, Dumnezeu ne-a dat felurite jertfe spre iertarea păcatelor, pe care dacă I le aducem, ne curăţă spre apropierea de Sfintele Taine; căci milostenia este o jertfă curăţitoare de păcate; căci zice prorocul David: „Jertfa lui Dumnezeu: duh zdrobit, inima umilită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm. 50,18). Dacă-I aducem lui Dumnezeu aceste jertfe, chiar dacă avem unele scăderi omeneşti, putem să ne apropiem de Sfintele Taine cu frică şi cu cutremur, cu străpungere şi mărturisire, ca femeia care avea scurgere de sânge care s-a apropiat de Iisus Hristos plângând şi tremurând (cf. Mat. 9,20); căci este păcat spre moarte şi este păcat spre pocăinţă; iar pocăinţa adevarată poate vindeca toate; căci altă iertare are cel ce se apropie de Sfintele Taine cu frică şi cu cutremur, cu mărturisire şi străpungere, şi altă pedeapsă are cel ce se apropie de dumnezeieştile Taine fără frică şi cu dispreţ: căci celor ce se apropie cu dispreţ şi nevrednicie nu numai că nu li se da iertarea păcatelor, dar, mai mult, intră în ei diavolul; dar cei ce se apropie cu frică şi cutremur de dumnezeieştile Taine nu doar că se sfinţesc şi primesc iertarea păcatelor, dar îl alungă din ei înşişi şi pe diavolul”.
Dar cu toate aceste mărturii potrivnice ale sfinţilor dascăli ai Bisericii, unii nu încetează, ci avansează încă o altă obiecţie pe care o vom enunţa în cele ce urmează:
A noua observaţie
Pentru că în vremea aceea se împărtăşeau cei mai mulţi şi foarte puţini nu se împărtăşeau, de aceea dumnezeieştii Părinţi îi canonisesc pe cei foarte puţini ca să nu se scandalizeze cei mai mulţi. Acum însă, fiindcă cei mai mulţi nu se împărtăşesc, ci numai câţiva puţini, trebuie să nu se împărtăşească şi aceştia puţini, ca să nu se facă neoranduială în Biserică şi să-i scandalizeze pe cei mulţi. Cei ce spun acestea s-ar cădea să ştie ce înseamnă scandal şi neoranduială, şi abia atunci să avanseze aceşti termeni; fiindcă scandal este şi se spune ceea ce depărtează pe om de Dumnezeu şi-l apropie de diavol, cum spune Sfântul Vasile cel Mare Marele: „Lucrarea păcatului înstrăinează de Domnul şi apropie de diavol”; şi iaraşi: „Tot ce se opune voii Domnului este scandal”. Sau ca să vorbesc mai limpede: scandal este orice obstacol pus în drum ca să se împiedice de el trecătorul, precum îl roagă prorocul pe Dumnezeu să-l izbăvească de unele ca acestea zicând: „Păzeşte-mă, Doamne, de mâna păcătosului, scoate-mă de la oamenii nedrepţi, care au gândit să împiedice paşii mei; ascunsu-mi-au cei mândri cursa şi au întins cu funii picioarelor mele; pe cărare pietre de poticneală mi-au pus mie” (Psalm. 139,4-5). Deci, dat fiind că odinioară cei mai puţini îi scandalizau în acest chip pe cei mai mulţi fiindcă-i trăgeau spre nepăsare şi călcarea poruncii lui Dumnezeu, aşa cum acum cei mulţi îi scandalizează pe cei puţini trăgându-i spre nesocotirea poruncii, ce anume se cade să facem? Aşa cum atunci cei puţini îşi tăiau voia şi urmau celor mulţi făcând voia lui Dumnezeu, aşa şi acum cei mulţi se cade să-şi taie voia lor şi să-i urmeze pe cei puţini făcând voia lui Dumnezeu, iar nu aceia să lase porunca lui Dumnezeu pentru că sunt puţini şi să urmeze călcării poruncii din cauza celor mulţi. Căci dacă aşa s-ar face lucrurile, atunci s-ar fi căzut ca şi prorocul Ilie şi Apostolii şi atâţia alţi Părinţi câţi s-au luptat pentru adevăr, să acopere adevărul şi să urmeze celor mulţi, fiindcă aceştia erau puţini. De aceea Sfântul Vasile cel Mare zice: „în ceea ce priveşte voia Domnului trebuie să arătăm o îndrăzneală fermă, chiar dacă unii se scandalizează”.
Iar dacă unii spun că se scandalizează neputând să-i vadă împărtaşindu-se, să înteleagă singuri că acest lucru este un rezultat fie al invidiei, fie al urii de fraţi. Deci nu se cade să dispreţuim poruncile lui Dumnezeu ca să nu se scandalizeze oamenii, cum spune dumnezeiescul Ioan Hrisostom: „Până într-atât să ne îngrijim să nu-i scandalizăm pe oameni, cât să nu le dăm şi oferim noi înşine prilej; dar dacă, fără sa le dăm noi prilej, ei vor să ne învinuiască pur şi simplu, atunci să râdem şi să plângem (pentru nebunia lor). Tu poartă de grijă să te porţi bine înaintea Domnului şi a oamenilor; daca însă te ingrijeşti să te porţi bine, iar acela te batjocoreşte, să nu-ţi faci griji deloc. Căci aşa zicea Iisus Hristos celor ce se scandalizau de El: „Lasă-i!, căci sunt călăuze oarbe orbilor” {Mat. 15,14). Pentru că atunci când scandalizarea vine de la noi, vai nouă! Dar când nu vine de la noi, nu avem păcat. Şi iarăşi: „Vai vouă!, pentru că din pricina voastră este blafemiat Numele lui Dumnezeu” {Rom. 2,24). Ce deci? Dacă eu fac ceva din cele ce trebuie făcute, iar altul huleşte? Atunci nu tu ai păcat, ci acela; căci prin acela este blasfemiat. Căci atunci când ceva din cele plăcute lui Dumnezeu este oprit din cauza scandalizarii altuia, trebuie să nu băgăm de seamă; trebuie să ne facem însă griji atunci când din pricina aceluia suntem siliţi să-L supărăm pe Dumnezeu. Căci, spune-mi!, dacă vorbind noi şi luându-i în râs pe beţivi, cineva se scandalizează, voi înceta oare să vorbesc? Nu. Căci în toate este bine să se cunoască măsura. Mulţi au blasfemiat! pentru că o fată frumoasă a rămas fecioară şi-i defăimau pe cei ce o catehizau. Ce deci? Trebuia oare ca aceia să înceteze din această pricină? Nicidecum. Căci n-au făcut nimic potrivnic, ci mai degrabă un lucru care-i place lui Dumnezeu. întotdeauna se cade să urmăm legilor lui Dumnezeu şi să ne sârguim să nu oferim nici un prilej de scandal, pentru ca noi să fim nevinovaţi, şi să ne învrednicim de iubire de oameni de la Dumnezeu”. Acestea deci despre scandal; iar neoranduiala este atunci când un lucru se face afară de randuiala lui. Iar întrucât rânduiala şi legea Bisericii este ca toţi creştinii, ce se găsesc de faţă la dumnezeiasca Liturghie şi nu sunt sub canon, să se împărtăşească, este evident că fac neoranduială călcând legile Bisericii câţi nu se cuminecă. De aceea zice şi proorocul Avacum: „Soarele s-a ridicat şi luna a stat în randuiala ei” (Oda 4); adică: Soarele dreptăţii, Iisus Hristos Dumnezeul nostru, S-a înălţat pe cruce şi luna, adică Biserica, a stat în rânduiala ei, adică în voinţa şi porunca lui Dumnezeu, din care a căzut. Aşadar, câţi fac ceva în afara poruncii lui Dumnezeu aceştia fac scandalurile şi neoranduielile, iar nu se luptă după putere să păzească poruncile Stăpânului.
Observaţia a zecea
Alţii pun înainte Tomosul Unirii şi spun că este un canon scris în Ceaslov care hotărăşte că creştinii trebuie să se împărtăşească de trei ori pe an. Acest canon pe care-l pun înainte binecuvântaţii aceştia, dacă este falsificat, dar şi dacă ar fi autentic, vă rog să-mi spuneţi: este oare cuvenit şi drept ca el să aibă mai multă putere decât atâtea şi atâtea trâmbiţe ale Duhului Sfânt pe care le-am menţionat? Căci scriu legile imperiale că orice lege de la aceştia, adică imperială, s-ar găsi potrivnică sfintelor canoane ale dumnezeieştilor Părinţi, să fie nevalidă. Iar dumnezeiescul Ioan Hrisostom spune că obiceiul potrivnic dumnezeieştilor canoane să se întrerupă; şi, iaraşi, zice: „Greu este obiceiul, cumplit şi cu anevoie de păzit; prin urmare, pe cât ştii puterea obiceiului, pe atât sârguieşte-te să te eliberezi de obiceiul rău si să te muţi spre un altul, mai folositor”; Deci cum caută aceştia să recomande acest obicei vătămător de suflet? Dar fiindcă aceştia caută să acopere adevărul cu canonul acesta, noi vom arăta pe scurt sensul exact al acestui canon, ca să se arate adevarul curat şi nimeni să nu se amăgească. Acest canon s-a făcut din aceasta pricină: Pentru ca împăratul Leon cel înţelept (886-912) a venit la a patra căsătorie, a fost îndepărtat/afurisit de patriarhul Nicolae (901-907); iar împăratul l-a silit pe Nicolae să iasă din scaun fiindcă nu voia să-i îngăduie căsătoria a patra, şi a pus în locul lui pe Eftimie (907-912) care a desfiinţat îndepărtarea/afurisenia împăratului. Cu acel prilej arhiereii şi împăratul s-au împărţit în doua: unii erau cu patriarhul Nicolae, alţii cu Eftimie. După ce împăratul Leon a murit, a venit împărat în locul său fratele lui, Alexandru (912-913), care 1-a silit pe Eftimie să iasă din scaun şi 1-a pus iarăşi patriarh pe Nicolae (912-925). Murind şi Alexandru, a venit împărat nepotul său, adică fiul lui Leon, Constantin Porfiroghenetul (913-959); iar socrul acestuia, Roman (920-944), avea demnitatea de părinte al împăratului. Aceştia au adunat un sinod în anul 920 d. Hr. şi au împiedicat nu doar căsătoria a patra, dar au făcut un canon şi împotriva căsătoriei a treia, care spune: „Dacă cineva a ajuns la vârsta de patruzeci de ani şi, fără să se ruşineze de fire şi fără să se îngrijească de viaţa creştină cuviincioasă datorată, ci numai de pofta pătimaşă, se grabeşte spre căsătoria a treia, cu toată rigoarea şi paza hotărâm ca acesta să rămână neîmpărtăşit până la cinci ani şi nicidecum să nu i se scurteze acest timp, dar chiar şi după ce se va fi învrednicit din nou de preacurata împărtăşanie, să nu-i fie îngăduit să vină la împărtăşanie în altă vreme decât numai la mântuitoarea înviere a lui Iisus Hristos Dumnezeul nostru, din cauza curăţirii din nou, dupa putinţă, prin înfrânarea anterioară a postului; Iar dacă cineva, fiind în vârsta de treizeci de ani şi având copii din căsătoriile anterioare, se leagă cu o a treia femeie, şi acesta să rămână neîmpărtăşit de cu Preasfintele Taine până în al patrulea an fără iertare; după care se învredniceşte iaraşi de împărtăşirea Tainelor, dar să se bucure de ele numai de trei ori pe an: o dată de mântuitoarea înviere a lui Iisus Hristos Dumnezeul nostru; a doua oară de Adormirea Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea; iar a treia oară de Naşterea lui Hristos Dumnezeul nostru, pentru că acestora le premerge post şi folosul care vine de la acesta”.
Actul acestui sinod s-a numit Tomosul Unirii, fiindcă arhiereii şi poporul, care mai înainte erau împărţiţi din cauza căsătoriei a patra lui Leon, s-au unit din nou. Nu ştiu însă cine a binecuvantat, fie din lipsa de învăţătură, fie vrând să-i împiedice pe creştini de la viaţa veşnică a prescurtat canonul acesta şi aşa l-a introdus în Ceaslov. Iar binecuvantaţii noştri duhovnici găsindu-l aici l-au răspândit în întreaga lume, împovărându-i cu epitimia şi canonul celor căsătoriţi a treia oara pe toţi creştinii feciorelnici căsătoriţi o singură dată, sau de doua ori, de orice vârstă. Dar eu nu mă mir atât de duhovnici, cât mă mir că bunii arhierei şi păstori n-au trâmbiţat numaidecât cu trâmbiţele insuflate de Dumnezeu ale adevărului, ca să înfiereze pe semănătorul unei asemenea neghine şi să smulgă această plantă putredă din Biserică, pentru că ei au de la harul Duhului Sfânt puterea de a menţine cele bune şi a îndrepta cele ce au nevoie de îndreptare. Dar poate că arhiereii vor pretexta că, întrucât se găsesc sub jugul otomanilor şi sunt loviţi de multe griji, unele ca acestea sunt încredinţate dascălilor şi predicatorilor. Iar aceştia, unul vrând să nu-şi piardă liniştea iar altul justificând alte pretexte, toţi refuză şi aruncă povara de la unul la altul, acoperind ca într-un mormânt cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul, şi tăcând arată că sunt de acord să se facă unele ca acestea; precum spune dumnezeiescul Meletie Mărturisitorul „Iar dacă cineva, care are cunoaşterea şi stie bine cele ale adevărului, îl ascunde în unele moduri, nu-l proclamă deschis şi nu-l spune cu îndrăzneală, nici nu se ţine de dumnezeieştile şi veneratele canoane şi nu pune înainte legile Părinţilor, pe drept cuvânt se supune unei pedepse nu mai mici (decât a celor care le încalcă). Cel ce trece sub tăcere adevărul îl ascunde pe Domnul Hristos în mormânt, precum a zis mai înainte un Părinte, şi altul spune iarăşi: a trece sub tăcere buna cinstire a lui Dumnezeu este primejdie mare cu adevărat, osândă veşnică şi prăpastie a pierzaniei. Nu este drept, nu este îngăduit, nu este cuvenit ca binecinstitorii să tacă atunci când cei ce se străduiesc să recomande amăgirea şi rătăcirea, nesocotesc legile. Iar atunci când spune cineva dintre cei mari, primejdia şi vătămările îl privesc pe Dumnezeu şi vreuna este atribuită Lui, care binecinstitor va tăcea? Care va sta liniştit? Căci tăcerea înseamnă consimţământ. Acest lucru îl arată limpede înaintemergatorul Domnului şi Macabeii care pentru acea mică prescripţie a Legii s-au primejduit până la moarte şi n-au cedat nimic din ale Legii. De multe ori războiul se cunoaşte a fi lăudabil, iar lupta se arată mai bună decât o pace vătamătoare de suflet. Căci este mai bine a rezista celor ce nu cugetă bine decât a le urî în chip rău într-un gând cu ei separându-ne de Dumnezeu şi unindu-ne cu ei”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă însă atunci când este nedreptăţit un bărbat, nu este lucru sigur a te preface, de ce pedeapsă nu va fi vrednic cel ce tace şi trece cu vederea atunci când sunt insultate legile?”.
A unsprezecea observaţie
Mulţi potrivnici spun că faptul de a se împărtăşi cineva nu este o dogmă de credinţă care să fie păzită şi indispensabilă. Chiar dacă împărtaşirea frecventă nu este o dogmă de credinţă, ea este însă o poruncă a Stăpânului care se cuprinde şi în alte cuvinte ale Domnului, dar mai ales în aceea pe care a spus-o zicând: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” {Mat. 22,19), adică încontinuu şi în fiecare zi cât ţine veacul acesta. De aceea, fiindcă este o poruncă a Stăpânului, ea se cade să fie cu necesitate păzită şi, cum am spus mai sus. Iar câţi spun unele ca acestea arată prin aceasta că vor să dezbrace dogmele şi să le lase lipsite de orice reglementare şi legiuire bisericească. Dar să-i întrebăm: pe ce anume trebuie să stea aceste dogme? Dumnezeiescul Ioan Hrisostom ne-a spus că vieţuirea are nevoie de dogme corecte, iar dogmele au nevoie de vieţuire curată, iar vieţuirea curată se naşte şi se realizează prin dumnezeieştile porunci, prin legile sfinte ale Bisericii şi veneratele predanii şi reglementări ale dumnezeieştilor Părinţi. Deci dacă vom nesocoti sfintele canoane, poruncile Stăpânului şi celelalte, atunci va dispare şi vieţuirea curată. Dar dacă dispare vieţuirea curată, atunci pierdem şi dogmele drepte şi vom rămâne pustii şi întunecaţi. Timpul nu-mi va ajunge să enumăr zecile de mii de exemple ale atâtor sfinţi care au suferit cele rele şi au murit pentru aşezămintele şi canoanele bisericeşti. Şi totuşi se găsesc unii atât de îndrăzneţi, încât nu doar că nu suferă cele rele pentru adevăr, dar i se opun şi desfiinţează poruncile Stăpânului, împiedicându-i de la dumnezeiasca Împărtăşanie pe câţi se apropie să se cuminece fără nici o altă greşeală sau prilej; ceea ce este un lucru foarte curajos, întrucât însuşi Domnul nu l-a exclus de la împărtăşanie nici măcar pe Iuda, deşi îl ştia ca pe un vas întinat al răutăţii. Domnul îi primeşte în fiecare zi pe toţi cei ce se împărtăşesc, şi pe cei vrednici îi curăţă, îi luminează şi sfinţeşte, iar pe cei nevrednici mai întâi îi predă muşcăturii conştiinţei, după care, dacă se îndreaptă, îi primeşte cu indurare. Dacă însă rămân neîndreptaţi, îi preda felurite neputinţe, precum zice Apostolul, că întrucât mulţi s-au împărtăşit cu nevrednicie, din această cauză destui creştini au ajuns bolnavi şi au murit (1 Cor. 30). Dar aceştia, fără să ştie starea celor ce se împărtăşesc, numai ca să menţină răul obicei care stăpâneşte cu vătămare sufletească, îi împiedică pe ortodocşi de la Cuminecarea dumnezeiască. Să-l întrebăm însă pe Marele Vasile să ne spună adevărul: „Este oare necesar sau lipsit de primejdie să refuzăm ceva din cele poruncite de Dumnezeu ori să-l împiedicăm pe cel ce i s-a poruncit să le facă, sau să ţinem partea celui care-l împiedică, mai cu seamă dacă acela care-l împiedică este un om autentic sau un gând binecuvântat se opune poruncii?” La care Sfântul răspunde: „întrucât Domnul zice: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mat. 11, 29), este evident ca şi toate celelalte sunt învăţate de El în chip sigur. Să ne aducem aminte că, atunci când Sfântul Ioan Botezătorul i-a spus: „Eu am nevoie sa fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”, însusi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Unul-Născut al Dumnezeului Celui Viu, i-a răspuns: „Lasă acum, că aşa trebuie să plinim toată dreptatea” (Mat. 3,15); şi cum, atunci când Petru voia sa-l abată de la încercările prorocite de însuşi Domnul că aveau să i se întâmple la Ierusalim, i-a spus cu iritare: „înapoia Mea, Satano! Că piatră de poticneală îmi eşti, fiindcă nu gândeşti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mat. 16, 23); şi iarăşi cum, atunci când acelaşi Petru a refuzat sub pretextul cinstirii date Stăpânului slujirea Acestuia, Domnul i-a zis: „Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte de Mine” (Ioan 13, 8). Iar dacă este să ajutăm mai mult sufletul cu exemple luate dintre cei de un neam cu noi, să ne amintim şi de Apostolul care spune: „Ce faceţi de plângeţi şi-mi sfâsiaţi inima? Căci eu gata sunt nu numai să fiu legat, ci şi să mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Iisus” (Fap.Ap. 21, 13). Şi cine este mai slăvit decât Ioan? sau mai autentic decât Petru? Sau ce gânduri s-ar putea arăta mai evlavioase decât cele care le-au venit acelora? Se ştie însă că nici Moise cel sfânt, nici Iona prorocul, care s-au folosit de unele gânduri spre nesocotirea ascultării, n-au rămas nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Toţi aceştia ne învaţă, aşadar, că nu trebuie nici să-i contrazicem, nici să-i împiedicăm pe alţii şi nici să luăm partea celor care-i împiedica. Iar dacă toate acestea şi unele ca acestea ne învaţă să nu luăm partea unora ca aceştia, cu atât mai mult este necesar să-i imităm în toate celelalte pe sfinţi, care uneori spuneau: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fap.Ap. 5, 29), iar alteori au zis: „Judecaţi dacă este mai bine să ascultăm de voi decât de Dumnezeu! Căci nu putem să nu spunem cele ce am vazut şi auzit” (Fap.Ap. 4,19)”. Şi iaraşi: „Nu trebuie să împiedicăm pe cel ce face voia lui Dumnezeu fie din porunca lui Dumnezeu, fie dintr-un cuvânt care urmează poruncii Lui, nici nu trebuie ca acela ce face porunca să ţină partea celor care-l împiedică, chiar dacă sunt oameni autentici, ci să stăruie în judecata sa”. „Pe cel ce face porunca lui Dumnezeu nu dintr-o dispoziţie sănătoasă, dar salvează în aparenţă exactitatea cuvântului Domnului, nu trebuie să-l împiedicăm, în măsura în care nimeni nu este vătămat de acel lucru, ba chiar câteodată unii se şi folosesc de acesta, ci trebuie îndemnat să aibă gândul demn de realizarea lui”. „Nu trebuie să urmăm predanii-lor oamenilor spre desfiinţarea poruncii lui Dumnezeu”. „Nu trebuie să preferăm voia noastră proprie voii lui Dumnezeu, ci în orice lucru să căutăm şi să facem voia lui Dumnezeu”.
Iar dumnezeiescul Ioan Hrisostom spune că „Trebuie să stăm cu vitejie împotriva tuturor lucrurilor care ne retează pornirea noastră bună. Ascultă ce spune Domnul Hristos: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mat. 10, 37). Căci atunci când facem ceva din cele plăcute lui Dumnezeu, oricine ne împiedică să le facem trebuie să ne fie vrăjmaş şi duşman, chiar de ar fi tată ori mamă, sau oricine ar fi”. Purtătorul de Dumnezeu – Sfântul Ignatie zice: „Oricine vorbeşte pe lângă cele orânduite, chiar de-ar fi demn de crezare, chiar de-ar posti, chiar de-ar fi feciorelnic, chiar de-ar face semne sau ar prooroci, să vă pară lup în piele de oaie care lucrează stricăciunea”. Iar dumnezeiescul Meletie Mărturisitorul spune: „Nu ascultaţi de monahi, nici de preoţi în cele ce vi le spun fără lege şi vi le explică cu răutate. Dar ce spun de monahi şi de preoţi? Nu ascultaţi nici de episcopi dacă vă îndeamnă cu vicleşug să faceţi, să spuneţi şi să gândiţi cele nefolositoare!”

Observaţia a douăsprezecea
Unii se scandalizează fiindcă nu ascultăm de cele ce ne spun, mai ales în ce priveşte oprirea de la Cuminecarea continuă, şi pun înainte în apărarea lor acestea trei: 1. că atât canoanele, cât şi poruncile sunt sub puterea arhiereilor; 2. că nu se cade să-i cercetăm pe arhierei, pe învăţători şi duhovnici pentru cele ce ne spun, ci doar să ascultăm de toţi cu simplitate; şi 3. pun înainte cuvântul apostolic: „Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor” (Evr 13,17). La aceste trei părţi ale obiecţiei n-avem nimic propriu de spus, ca să nu creăm confuzie şi tulburare unora; dar a tăcea cu totul faţă de ele socotim că este un lucru vătămător este suflet; de aceea, să vedem ce spun sfinţii, ca să nu se ostenească fiecare degeaba. La prima parte a obiecţiei răspunde Sfântul Vasile cel Mare şi spune: „Căci dacă însuşi Domnul, întru Care a binevoit Tatăl (Mat. 3,17), întru Care sunt toate comorile ascunse ale înţelepciunii (Col. 2,3), Care a primit de la Tatăl toată puterea şi judecata (Mat. 28,18; Ioan 5, 22), spune: „Poruncă Mi-a dat Tatăl ce să spun şi ce să grăiesc” (Ioan 12,49); şi iarăşi: „Cele ce le grăiesc, cum Mi-a grăit Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 12,50), iar Duhul Sfânt nu grăieşte de la Sine, ci câte aude de la El acestea le grăieşte (Ioan 16,13), cu cât mai mult este cucernic şi sigur pentru noi a cugeta şi a face acest lucru”. Iar Sfântul Ioan Hrisostom arată pornind de la însăşi hirotonia arhiereilor că aceştia sunt supuşi dumnezeieştilor canoane şi porunci zicând aşa: „Fiindcă arhiereul Legii vechi era conducător al poporului, trebuia ca acela care devenea capul tuturor să aibă puterea sa pe cap (căci ca putere absolută este insuportabilă, dar având pusă pe ea semnul stăpânirii este sub lege); deci porunceşte ca creştetul lui să nu fie gol, ci acoperit; pentru ca să înveţe capul poporului că şi el are un cap. De aceea şi în Biserică la hirotoniile arhiereilor li se pune pe cap Evanghelia lui Iisus Hristos, ca să înveţe cel hirotonit adevărata a Evangheliei, şi ca să înveţe că deşi este capul tuturor, acţionează sub legile ei: stăpânind peste toţi, dar fiind stăpânit de legi; legiuind toate, dar fiind legiuit de lege”. De aceea un viteaz din cei din vechime pe numele lui Ignatie, care s-a distins prin arhierie şi martiriu, scriind unui alt arhiereu, spunea: „Nimic să nu se facă fară socotinţa ta, nici tu să nu faci nimic fără socotinţa lui Dumnezeu, căci faptul că arhiereul are Evanghelia (pusă peste cap) este un semn că este sub o putere”.
Cât despre partea a doua (a obiecţiei), unde spun să nu-i cercetăm noi pe arhierei, învăţători şi duhovnici, ci să-i ascultăm pe toţi, la ea răspunde Sfântul Vasile, spunând că „întâistătătorul trebuie să facă şi să spună fiecare cuvânt cu multă reflecţie şi punere la încercare, cu scopul de a bineplăcea lui Dumnezeu ca unul ce trebuie să fie pus la încercare şi să aibă mărturie şi de la cei încredinţaţi lui”?1. Şi iarăşi: „Se cade ca cei mai învaţaţi în Scripturi dintre ascultători să pună la încercare cele spuse de învăţători, iar pe cele ce concorda cu Scripturile să le primească, iar pe cele străine să le respingă şi să întoarcă cu energie spatele celor ce persistă în asemenea învăţături”. Şi iaraşi: „Cei ce n-au multă cunoaştere a Scripturilor se cade să recunoască sensul distinctiv al sfinţilor în roadele Duhului; iar pe cei ce sunt aşa să-i primească, iar celor ce sunt altfel să le întoarcă spatele”. Şi iaraşi: „Nu trebuie să fim răpiţi pur şi simplu şi fără o cercetare de către cei ce răstălmăcesc adevărul, ci să-i recunoaştem după senmnul distinctiv dat nouă de Scriptură”. Şi iarăşi: „Orice cuvânt sau lucru trebuie să fie încredinţat de mărturia de Dumnezeu insuflatei Scripturi spre certitudinea celor buni şi ruşinea celor răi”. Iar la partea a treia a obiecţiei răspunde dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: „Rău lucru este peste tot anarhia, prilejul multor nenorociri şi obârşia dezordinii şi confuziei; dar un rău nu mai mic este şi neascultarea celor conduşi. Dar Cineva ne spune poate că este şi un al treilea rău; atunci când stăpânitorul este rău. Ştiu şi eu: acesta nu este un rău mic, ci mult mai rău decât anarhia; căci este mai bine să nu fim stăpâniţi de nimeni decât să fim conduşi de cineva rău, pentru că în primul caz de multe ori scăpăm şi de multe ori ne primejduim, dar în al doilea caz ne vom primejdui cu totul mânaţi fiind în prăpastie. Deci cum anume spune atunci Sfântul Apostol Pavel: „Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneti-vă lor” (Evr. 13,17) Pentru că mai sus a spus: „Văzându-le sfârşitul vieţii să le urmaţi credinţa” (Evr. 13, 7), de aceea a zis acum: „Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor”. Dar atunci, ce? Când acesta este rău, să nu-l ascultăm? Dar cum zici că este rău? Dacă este rău din cauza credinţei, fugi şi refuză-l, chiar şi dacă n-ar fi doar om, ci şi un înger din cer (cf. Gal. 1, 8). Dar dacă este rău din pricina vieţii lui, nu fi curios. Iar acest îndemn nu ţi-l spun de la mine, ci plecând de la dumnezeiasca Scriptură. Ascultă-l pe Domnul Iisus Hristos Care spune că „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii”. După ce a spus multe lucruri cumplite despre ei, a spus apoi: „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii. Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi” (Mat. 23, 2-3), căci au demnitatea, dar viaţa lor este necurată; voi însă fiţi atenţi, nu la viaţa, ci la cuvintele lor. Căci din năravurile lor nu se vatămă nimeni. De ce? Pentru că sunt vădite tuturor şi, chiar dacă ar fi de mii de ori rău, nu va învăţa lucruri rele niciodată. Dar dacă este rău din pricina credinţei, acest lucru nu este evident tuturor şi cel rău nu va refuza să înveţe răul. Fiindcă şi acel: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!” (Mat. 7,1), s-a spus cu referire la viaţă, nu la credinţă. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel mai întâi i-a recomandat (a dat mărturie despre păstori că sunt drepţi întru toate) şi abia atunci a zis: „Ascultaţi de conducătorii voştri””. Şi altundeva zice iarăşi: „Dar, spui, cutare om blând, cutare preot, cutare om foarte înţelept face aşa. Dar să nu-mi spui acest om blând, preot, înţelept. Chiar dacă ai presupune că acesta este un Petru sau un Pavel sau un înger care s-a coborât din cer, nu m-aş întoarce atât spre demnitatea persoanelor. Căci nu citesc o lege de rob, ci una împărătească, iar când se citesc scrisorile unui împărat, orice demnitate a robilor trebuie să înceteze. Ce-mi aduci în mijloc pe cutare şi cutare? Căci Dumnezeu îţi va da verdictul nu plecând de la indolenţa celor robi împreună cu tine, ci plecând de la porunca legilor Lui. „Am poruncit”, vă spune, „trebuia să asculţi, iar nu să-l pui înainte pe cutare, nici să cercetezi cu curiozitate relele altora, întrucât marele David a căzut într-un păcat greu, nu te temi că păcătuirea nu este lipsită de primejdie nici pentru noi? Spune-mi!
De aceea trebuie să ne asigurăm şi să avem zel numai faţă de realizarile sfinţilor, iar de indolenţa şi de călcarea legii să fugim cu multă sârguinţă, căci vom da cuvânt de socoteală nu celor ce sunt robi împreună cu noi, ci Domnului, iar Lui îi vom da răspuns pentru toate cele făcute şi trăite în viaţă””. Aşa spun sfinţii, noi însă, fraţilor, pentru că Domnul ne-a chemat la pace, se cade să ne supunem şi arhiereilor şi duhovnicilor şi învăţătorilor din pricina demnităţii pe care o au de la Dumnezeu. Dar dacă vreunul din ei face ceva absurd sau ne împiedică să facem vreun lucru plăcut lui Dumnezeu, noi să nu încetăm rugându-i până ce îi vom convinge să facă voia lui Dumnezeu, ca între noi să împărăţească pacea, să domnească înţelegerea şi acordul, să fie iubire între păstori şi oi, între arhierei şi creştini, între preoţi şi laici, între întâistătători şi stăpâniţi; ca să rămână departe de noi scandalurile, tulburările, schismele, dezbinările, fiindcă acestea distrug sufletele, casele şi bisericile noastre, toată comunitatea şi neamul. Pe scurt, ca să fim toţi un trup şi un duh, toţi cu o singură nădejde, aşa cum am fost şi chemati (cf. Efes. 4,4), ca Dumnezeul păcii să fie cu noi (cf. 2 Cor. 13,11).
A treisprezecea observaţie
Unii spun: „Iată că facem porunca Domnului şi ne împărtăşim de două sau trei ori pe an, şi aceasta ne este de ajuns pentru apărarea noastră”. Unora ca acestora le răspundem că şi acest lucru este bun şi folositor, dar a se împărtăşi cineva mai frecvent este un lucru şi mai bun; căci pe cât se apropie cineva de lumină, pe atât se luminează; pe cât se apropie de foc, pe atât se încălzeşte; pe cât se apropie de sfinţenie, pe atât se sfinţeşte. Tot aşa, pe cât se apropie cineva mai frecvent de Dumnezeu prin cuminecare, pe atât mai mult se luminează, încălzeşte şi sfinţeşte. Frate, dacă eşti vrednic să te împărtăşeşti de două sau trei ori pe an, atunci eşti vrednic să te împărtăşeşti şi mai frecvent, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păzindu-ţi pregătirea şi vrednicia. Căci ce ne împiedică să ne împărtăşim? Nepăsarea şi indolenţa, de care biruiţi fiind nu ne pregătim cât ne stă în putinţă ca să ne cuminecăm. Iar în alt fel răspundem că unii ca aceştia nu actioneaza, cum cred, după porunca lui Dumnezeu. Căci unde anume a poruncit Dumnezeu sau altul din sfinţi să ne împărtăşim de două sau de trei ori pe an? Nicăieri nu se găseşte aşa ceva. Se cade, aşadar, să ştim că atunci când facem o poruncă, se cuvine să fim cu luare aminte să o şi păzim. Şi anume, se cade să păzim şi locul şi timpul şi scopul şi modul şi toate împrejurările în care se cuvine să se facă; ca astfel acel bine pe care vrem să-l facem să fie desăvârşit întru toate şi bineplăcut lui Dumnezeu. Acelasi lucru se observă şi la dumnezeiasca împărtăşanie, şi atunci a se împărtăşi cineva încontinuu este şi necesar şi folositor sufletului, şi după porunca lui Dumnezeu, şi este un bine desăvârşit şi bineplăcut; iar a se împărtăşi doar de trei ori pe an, acest lucru nu este nici potrivit poruncii, nici un bine desăvârşit, fiindcă nu este bine ceea ce nu se şi face bine, cu alte cuvinte binele nefăcut bine nu este bine.
De aceea, aşa cum toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu cer fiecare timpul ei cuvenit, precum spune Ecleziastul: „Este o vreme prielnica pentru orice lucru” (Eccl. 3,1), tot aşa şi poruncii dumnezeieştii împărtăşanii se cade să-i dăm timpul prielnic cuvenit. Iar timp potrivit este momentul în care preotul striga acel: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” Oare aceasta se aude doar de trei ori pe an? Vai, vai! Şi dacă, pentru că acest trup material să fie viu, este nevoie să mâncăm de două sau trei ori pe zi, oare pentru că nenorocitul suflet să aibă viaţa duhovnicească, trebuie să mănânce hrana făcătoare de viaţă numai de trei ori sau o dată pe an? Nu este acest lucru o mare absurditate? Iar dacă se face aşa, mă tem că nu vom avea folos din lucrarea poruncilor, fiindcă le deformăm şi stricăm, şi atunci nu suntem făcători, ci adversari ai legii. Iar dacă postind de multe ori credem că plinim porunca lui Dumnezeu, păcătuim, cum spune dumnezeiescul Ioan Hrisostom: „Să nu-mi spui că aceştia postesc, ci arată-mi dacă ei fac aceasta după socotinţa lui Dumnezeu; căci dacă nu este aceasta, atunci postul este mai fărădelege decât orice beţie, căci trebuie să observăm nu numai ceea ce se face de ei, ci trebuie cercetată şi cauza celor făcute de ei, întrucât dacă ceea ce se face este dupa socotinţa lui Dumnezeu, chiar dacă tuturor li se pare că este ceva rău, este de fapt un lucru foarte bun; iar ceea ce este potrivnic socotinţei Lui şi nu-I este pe plac, chiar dacă se crede că este un lucru foarte bun, este mai rău şi mai fărădelege decât toate. Căci nu firile lucrurilor, ci verdictele lui Dumnezeu le fac pe acestea să fie bune şi rele”.
În încheiere, aşa ca o concluzie, vom afirma că adevărul depsre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar istoria în înţelesul vieţii euharistice este condiţionată de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria înceteză de a mai fi o succesiune de evenimente care vin din tecut în prezent în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi numai pe calea delegării: Hristos – Apostoli E piscopi în desfăşurare liniară, ci el vine ca eveniment al Cincizecimii, adică ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice şi realităţi ale Cincizecimii.
De aici exigenţa şi responsabilitatea Bisericii în istorie faţă de ereziile care sau rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt în primul rând afirmaţii ce priveşte mântuirea omului, obiceiul lor este să elibereze chipul original al lui Hristos, adevărul, de distorsiuniile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii să păstreze învăţătura corectă despre Hristos şi prin urmare viaţa ca prezenţă a Domnului Iisus Hristos în Biserică.

Texte culese, selectate şi prelucrate de Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Despre problema desei sau rarei împărtăşanii în concepţia Sfântului Nicodim Aghioritul…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 iulie 2017