Interviu cu Cristian Ionuț Cârpenaru

Cum fiecare carte aduce cu sine o poveste și cum dincolo de cărți există o altă poveste, cea a scriitorului care le-a dat viață, o jurnalistă învederată și scriitoare la rându-i, Nina Marcu, s-a gândit să le adune pe acestea din urmă într-o serie de interviuri luate unor autori ai unei edituri noi în peisajul nostru literar, dar care s-a remarcat deja prin calitatea cărților expuse la târguri și pe site – BookForge.
A fost o vară lungă și fierbinte, în care ideile au curs ca râul înspumat ori au oglindit în liniștea apei lor largul cerului de deasupra, iar în cele ce urmează vor fi prezente la apel în ordinea consemnării lor.
Interlocutorul de astăzi este Cristian Ionuț Cârpenaru.

Cu cine avem onoarea? Zic să te prezinți în – măcar – câteva cuvinte.

Eu sunt Cristi. Pasionat de lectură și de scris. Sunt un om simplu care, în ciuda a tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, încă mai cred în bunătatea sufletului și în frumusețea fiecărei clipe care ne este dăruită.

Cum ți-a fost vara asta? Fructuoasă, îmbelșugată, aridă, secetoasă?

Vara aceasta a fost fructuoasă, cred. Cert este că am scris și am citit. Altfel nu pot.

Ai treabă și te rețin? În sensul că, na, scriitorii scriu și eu te opresc din scris? Și, că veni vorba, ce zici că ai acum – o să formulez un pic pompos, dar, na, asta e – pe agenda editorială a verii și a anului?

Sper că în toamnă să public thrillerul la care lucrez, mai ales că, zic eu, încerc să îmi schimb stilul.

Și înainte ce-ai mai scris? Cu ce ai delectat cititorii?

În general încerc să vin în atenția cititorilor cu poveștile de viață ale unor oameni simpli, care simt intens, pârjolitor. Am publicat cinci cărți, încercând de fiecare dată să vin cu ceva nou, care să sondeze sufletul omului sub diverse ipostaze și perioade ale vieții, de la adolescentul visător până la bătrânii aflați în apusul existenței.

Unde ne duc poveștile tale, în ce lumi? Povestește-ne despre ele.

În general îmi place să îmi port personajele între demonic și angelic, între păcat și pioșenie, ba chiar încerc sa le întrepătrund, mânat de crezul că omul nu este doar rău sau doar bun. Lumea din cărțile mele caută cicatrizarea, dar fără să se despartă întru totul de suculența suficient de hrănitoare a nesăbuințelor incandescente.

Cum se scriu poveștile tale? Cu tabieturi, cu nesomn, cu inspirație, cu suflet, cu patimă? La birou, sub nuc, pe mal de mare? Cu cafea, cu ceai, cu vin? Întreb, pentru că fiecare scriitor are deprinderile și ritmul lui.

Poveștile mele au un „ tabiet” ceva cam… anevoios, pentru că în primă fază le scriu în metoda tradițională, pe hârtie, și de abia după aceea pe calculator. Îmi place să ascult muzică în surdină atunci când scriu. Nu am un gen anume. Pot oricând să trec de la Metallica la Julio Iglesias, de la 2pac la folclorul celtic sau de la Mariah Carey la Frank Sinatra. De obicei scriu seara, folosindu-mă de plăcerea de a scrie ca de un necesar analgezic.

Hm… Dacă tot e vară, hai să zicem așa: scrisul tău are acum gust de pepene rece, de limonadă, de bere, de hugo, de frappe? Alt gust?

Scrisul meu o să aibă întotdeauna gustul dulce-amărui al tuturor amânărilor care m-au subjugat pentru un timp.

Ce autor, ce personaj, ce poveste dintre cele pe care le-ai citit vara asta te-a emoționat ori te-a iritat? Te-a făcut, într-un cuvânt, să simți. Și la care – se întâmplă și așa – ai adormit cu cartea în mână, pentru că nu ți-a plăcut? Dacă detaliezi, e perfect.

Cea mai bună carte pe care am citit-o în aceasta vară a fost Cenușa Angelei de Frank McCourt. Cea care m-a dezamăgit? În general sunt puține la număr, pentru că, de obicei, dacă nu reușești să mă captivezi din primele zece pagini nu te citesc.

Cât trăiește o carte? Zile, ani, veacuri? Și ce o ține în viață?

Sunt unele cărți care nu mor niciodată, la fel cum există anumite apariții editoriale care nu vor putea să fie vreodată numite cărți. Nemurirea sau avortarea unei cărți depinde foarte mult de etapa din viața ta în momentul în care o citești, dar mai ales de predispoziția sufletească din acele momente.

Convinge-mă să-ți cumpăr și să-ți citesc cărțile, pe mine, cititor împătimit.

Munca de convingere a unui scriitor care vrea să își strecoare cartea în mintea și în sufletul unui cititor este una dintre cele mai dificile chestii care mi-a fost dat să trăiesc din această postură. Sincer să fiu, niciodată nu mi-au plăcut scriitorii intempestivi care vin cu argumente ce par a fi rodul unui text îndelung repetat. Cred că totul ține de flerul de moment și de onestitate.

Acum s-o luăm așa: eu nu prea citesc. Ce-i ăla citit… În viața mea, am deschis, maximum, două cărți, dintre care una de telefoane. Cum mă aduci pe mine, refractara, față în față cu cărțile tale?

Cu siguranță că am să îți povestesc despre cum cărțile mi-au schimbat viața, ținându-mă departe de vagabondaj, alcool și multe alte vicii, descoperind că cititul pansează și cicatrizează anumite răni, dar mai ales că lectura te ajută să te dezvolți frumos, spiritual și sufletește.

Pare o întrebare banală. Și poate chiar e. Dar, mai ales în contextul actual, zic eu că e necesară: de ce scrii?

Scriu pentru că simt că trebuie să fac asta. Pentru că doar astfel mă scutur de șuierul demonilor. Scriu pentru că îmi place să creez lumi și personaje, simțiri și situații. Atunci când termin de scris mă las inundat de o indescriptibila senzație de împlinire.

Te rog să-mi spui dacă e adevărată vorba aia: cititorii mei – ai tăi, respectiv – sunt mai inteligenți decât ai altora.

Nu există „cititori mai deștepți”. Orice om care citește și care o face din plăcere este o minte luminată. În plus nu există cititorul unui singur gen sau al unui anume scriitor.

Arată-ne o impresie, un gând, o apreciere, o recenzie de la un cititor de-ai tăi.

Cea mai bună apreciere am primit-o de la o femeie oarecare, dintr-un sat oarecare, care m-a oprit și mi-a spus „eu te citesc, să nu te oprești din scris”. A spus-o simplu și al naibii de sincer, așa cum arareori mai găsești. Uneori nici măcar în recenzii.

Scriitorul se naște sau se face?

Scriitorul se naște în fiecare zi, odată cu fiecare întâmplare care se transformă în amintire și, ceva mai târziu, după necesara sedimentare, într-o propoziție, capitol sau într-o întreagă poveste. Scriitorul se naște odată cu fiecare amănunt al vieții care, pentru el, capătă valențe și simțiri ceva mai intense.

În ce proporție, ca să scrii bine, e nevoie de talent? Și cât la sută trebuie muncă?

Nu l-aș numi talent, ci mai degrabă predispoziție, o simțire aparte, pe care trebuie să o cizelezi, prin muncă, bineînțeles.

Intriga… E mai importantă decât scriitura? Sau cele două se împletesc?

Intriga este esențială. Nu neapărat primordială, pentru că ceea ce contează cu adevărat, nu este doar ceea ce spui, ci mai ales cum o spui. Intriga și actul scrierii sunt două surori ceva cam capricioase.

Cum se scrie o carte perfectă? Ce trebuie să aibă? Cum se vinde cartea asta, cum ajunge la cititor? Și cum ar trebui citită, ca să reiasă că e perfectă? Sau e relativ termenul perfectă vizavi de o carte?

Perfecțiunea nu există. Dacă ea ar exista tot ceea ce se întâmplă după găsirea acesteia ar fi doar epigonism sau o simplă irosire.

Există cărți bune, care apar fix la momentul potrivit, dând naștere anumitor afinități și empatii. Peste o anumită perioadă, recitind acea „ carte perfectă” o să descoperi anumite breșe sau doar șchiopătări.

Există invidie literară. Nu crezi? Bine, dar hai să zicem că există. Ea poate să fie pentru că știi să folosești cele mai potrivite cuvinte. Pentru că ai mai mult succes. Pentru că ieși mai mult în față. Că te iubesc mai mult cititorii. Pe cine ai invidia de la editura BookForge și cine crezi că te invidiază?

Invidia există și va exista întotdeauna. De la BookForge nu aș zice că invidiez pe cineva, ci doar că îl admir pe Ștefan Ciocioi.

Spune-ne o întâmplare care te-a făcut să te simți scriitor. Care ți-a revelat egoul. Care ți-a picurat vanitate când te-ai uitat în oglindă.

Felul în care te privesc ceilalți, mai ales cei care nu te-au crezut capabil de așa ceva, te face într-adevăr să te simți ceva mai altfel, mai ales când unii dintre ei cugetă puțin înainte de a îți adresa o întrebare.

Printre toate câte se întâmplă și sunt azi, cât de la vedere mai e autorul? E important ca el să intre, prin traduceri, pe piața de carte europeană sau chiar internațională?

Timpurile de altădată, când scriitorul chiar era un soi de vedetă, au dispărut. El nu prea mai este în prim-plan decât într-o măsură oarecare. Uneori doar până când cartea ajunge pe raftul bibliotecii.

Piața românească de carte e, acum, la pământ din multe puncte de vedere. Cine crezi și vezi tu că ar putea să schimbe ceva? Și cam ce? De fapt, se mai poate schimba ceva?

Plăcerea de a citi s-a demodat. Nici mie nu îmi vine să cred asta, dar chiar așa este. Arareori mai văd pe cineva citind. Pe vremuri, învățătorii, profesorii și părinții, reușeau să îți inoculeze în suflet dorința de a descoperi noi cărți. Acum nu mai există așa ceva, decât în cazuri excepționale.

Vreau să alegi un coleg de editură căruia i-ai citit cartea, niște cărți, cărțile. Și să ne povestești despre el și despre scriitura lui. Ba, chiar să fii avocatul lui și al scrisului său.

Cu toții sunt talentați. Îmi este foarte greu să aleg pe cineva. Important este să scrie și să formăm o echipă adevărară.

Să ne imaginăm așa. Avem o lansare comună toți autorii de la BookForge. La o masă mare, întinsă, ne așezăm cu toții. Între cine vrei să stai și la cine trimiți cititorii tăi să cumpere cărți, pe cine recomanzi?

Nu cred că aș avea o anumită preferință și nu văd deloc de ce aș avea așa ceva. Cu toții îmi sunt dragi.

Chiar. Când ai făcut ultima lansare de carte? Și cum a fost? Povestește-ne!

Ultima lansare a fost la Zidurile nu tac la nesfârșit, penultima mea carte, prins de aceleași copleșitoare emoții, de parcă aș fi fost un debutant. Mărturisesc că nu prea îmi place să vorbesc despre cărțile mele și asta se vede în astfel de situații.

Dintre marii scriitori, marile imperii, marile povești de iubire cu care ți-ai fi dorit să fii contemporan?

Cu D.H. Lawrence și William Faulkner. Cărțile lor au contribuit într-o măsură oarecare la visul meu de a deveni scriitor.

Cu ce țară s-ar potrivi cartea, cărțile tale? Nu știu… Romantică precum e Italia, rece cum e Groenlanda…

Cu Germania lui Friederich Nietzsche, care alternează între alb și negru, într-un gri alambicat și sinuos, care totuși îi permite soarelui să încălzească tremurul speranței.

Care e, în opinia ta, cel mai frumos cuvânt din limba română? Habar n-am, mamă, țară, limbă, România, dragoste, dor, carte, altul…

Cel mai frumos cuvânt din limba română este „mulțumesc”, pe care, habar nu am de ce, mulți au cam uitat să îl rostească. El exprimă recunoștință, căldură și compasiune, respect și spirit de conviețuire alături de semeni.

Ce te-a bulversat ori te-a blocat vara asta? Ce veste, ce știre, ce temă, ce poveste? În așa fel de-ai uitat oala cu ciorbă pe foc și s-a ars.

Faptul că unii oameni au uitat să mai fie oameni, ci doar animale înverșunate care îi pizmuiesc pe ceilalți, chiar și atunci când nu au vreun motiv.

Finalul îți aparține! Fă-l cum vrei! Eu nu mă bag. Doar zic, deh, da’ nu spun… Fie adresezi o vorbă cititorilor tăi, fie mai arăți ceva despre tine, fie întrebi un coleg de editură ceva, de-astea. În rest, rămâne bătut în cuie: tu faci încheierea intervi… asta… tu dregi gustul salatei de sare și piper. Cheile împărăției sunt la tine.

Vreau să cred despre mine că voi rămâne același credul naiv, care ajută pe oricine, chiar dacă, nu de puține ori, am ajuns în anumite situații penibile.

by

Referinţă Bibliografică

Dialoguri de vară (5)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 februarie 2026