Interviu cu Issabela Cotelin

Cum fiecare carte aduce cu sine o poveste și cum dincolo de cărți există o altă poveste, cea a scriitorului care le-a dat viață, o jurnalistă învederată și scriitoare la rându-i, Nina Marcu, s-a gândit să le adune pe acestea din urmă într-o serie de interviuri luate unor autori ai unei edituri noi în peisajul nostru literar, dar care s-a remarcat deja prin calitatea cărților expuse la târguri și pe site – BookForge.
A fost o vară lungă și fierbinte, în care ideile au curs ca râul înspumat ori au oglindit în liniștea apei lor largul cerului de deasupra, iar în cele ce urmează vor fi prezente la apel în ordinea consemnării lor.
Interlocutorul de astăzi este… Issabela Cotelin.

Cu cine avem onoarea? Zic să te prezinți în – măcar – câteva cuvinte.

Issabela Cotelin. Ajung două momentan. Nu din vreo vanitate, ci pentru că sigur vor urma destule, care vor fi mai lămuritoare.

Cum ți-a fost vara asta? Fructuoasă, îmbelșugată, aridă, secetoasă?

Mai frumoasă decât vara trecută. Și, sper eu, mai puțin frumoasă ca vara viitoare.

Ai treabă și te rețin? În sensul că, na, scriitorii scriu și eu te opresc din scris? Și, că veni vorba, ce zici că ai acum – o să formulez un pic pompos, dar asta e – pe agenda editorială a verii și a anului?

O carte de aforisme – prima semnată de mine. Am primit o ofertă de nerefuzat, care sper să se finalizeze curând. Dar toate la timpul lor, iar tu nu, nu mă deranjezi niciodată. Ba chiar m-am oprit de bună voie din ce făceam, văzând că e vorba de un nou dialog cu tine…

Și înainte ce-ai mai scris? Cu ce ai delectat cititorii?

Cu un roman despre o femeie care a călătorit în trecut pentru a-și putea redefini viitorul – Fata de la han.

Unde ne duc poveștile tale, în ce lumi? Povestește-ne despre ele.

În general… nu neapărat în alte lumi fizice, imaginare, cum s-ar putea crede din răspunsul anterior, ci mai degrabă în lumi interioare, neexploatate, gata de a fi explorate de cititor împreună cu eroul/eroina de moment.

Cum se scriu poveștile tale? Cu tabieturi, cu nesomn, cu inspirație, cu suflet, cu patimă? La birou, sub nuc, pe mal de mare? Cu cafea, cu ceai, cu vin? Întreb, pentru că fiecare scriitor are deprinderile și ritmul lui.

Cu muza alături, oriunde-aș fi… Și-n cap de-aș sta (deși nu stăteam corect în cap sau în mâini nici la orele de sport de pe vremuri, de pe salteluțele din sălile de sport!), dacă mi-ar șopti muza ceva, aș găsi o posibilitate să transcriu. În lipsa demoazelei nu mai tastez de mult niciun cuvânt, pentru că am învățat deja că n-aș face decât să-l rescriu la sosirea dumneaei.

Hm… Dacă tot e vară, hai să zicem așa: scrisul tău are acum gust de pepene rece, de limonadă, de bere, de hugo, de frappe? Alt gust?

Limonadă. Stări și situații naturale, stoarse bine, manual, cu miere la cerere și fără frunza verde de decor.

Ce autor, ce personaj, ce poveste dintre cele pe care le-ai citit vara asta te-a emoționat ori te-a iritat? Te-a făcut, într-un cuvânt, să simți. Și la care – se întâmplă și așa – ai adormit cu cartea în mână, pentru că nu ți-a plăcut? Dacă detaliezi, e perfect.

Dacă detaliez…? Deja-mi formulam în gând un refuz politicos de a da exemple în răspuns… În fine, deci n-am să spun nimic și de nimeni de rău. Dar zic de bine de (sic!) Lev Tolstoi. Am dat, la țară, de Moartea lui Ivan Ilici și alte povestiri. A fost o bucurie veritabilă reîntâlnirea cu stilul scurt, concis, aparent obiectiv al marelui clasic universal, dar și cu adâncimea de dincolo de orice întâmplare măruntă descrisă de acesta.
Dă-mi voie să fac o paranteză minusculă, ca să spun, pentru nostalgicii absurzi ai comunismului, că povestirile în cauză, apărute la editura Facla, în 1987, conțin (deformație profesională…!) greșeli de tipar – deci nu, nu era nimic perfect nici înainte, așa cum nu va fi nici după noi, în niciun domeniu al umilei noastre existențe. Ce-i drept, numărul lor nu trece de zece…

Cât trăiește o carte? Zile, ani, veacuri? Și ce o ține în viață?

Cât e citită Sau comentată. Sau redescoperită. Sunt dovada vie, raportată la Tolstoi. Ce o ține în viață…? Harul și hazardul. Primul e al scriitorului, celălalt – al cărții (concursul de împrejurări care o aruncă în lume).

Convinge-mă să-ți cumpăr și să-ți citesc cărțile, pe mine, cititor împătimit.

Știu eu… Ți-aș zice că probabil n-am ce să-ți aduc nou în fața ochilor sau a inimii, ție, care ai citit atâtea… Dar poate că îți pot oferi perspective noi asupra subiectelor vechi. Nu știi de unde sare interesul.

Acum s-o luăm așa: eu nu prea citesc. Ce-i ăla citit… În viața mea, am deschis maximum două cărți, dintre care una de telefoane. Cum mă aduci pe mine, refractara, față în față cu cărțile tale?

Telefoane, zici? Păi fii atent(ă), în loc să citești atâtea cifre, mai bine ia-le pe-astea – și ți-aș întinde două cărți ale mele, bine alese –, că aici găsești mai multe tipuri de fete/băieți după care să umbli… Și uite, au și poză pe copertă!
… Glumesc, cred. Nu-i dai microbul cititului unuia care joacă fotbal cu cărți. Dar trebuie să existe specialiști care să cunoască diverse subtilități prin care să facă lumea cu predispoziție la citit să citească.

Pare o întrebare banală. Și poate chiar e. Dar, mai ales în contextul actual, zic eu că e necesară: de ce scrii?

Că… asta știu să fac. După tot felul de alte încercări chinuite sau nefericite. Ar fi fost minunat dacă aș fi și trăit din acest scris.

Te rog să-mi spui dacă e adevărată vorba aia: cititorii mei – ai tăi, respectiv – sunt mai inteligenți decât ai altora.

Care, cei comuni sau cei ne-comuni? Vezi, mă dau și eu mare cu un răspuns, să-i zicem, inteligent…

Arată-ne o impresie, un gând, o apreciere, o recenzie de la un cititor de-ai tăi.

Mi-e greu să aleg, pentru că fiecare vine de la un anumit om, într-un anume context, despre o anume carte… Cu precizarea că, oricât aș ține la toate, cel mai mult și mai mult mă atrag părerile necunoscuților, o să aleg totuși câteva rânduri de la Camelia Alina Popescu, o fată care citește mult, din mulți autori români, iar apoi scrie ce crede despre ce a citit. Am ales, mărturisesc, rândurile ei deoarece (apropo de… invidie!) n-aș fi fost în stare să le scriu niciodată eu însămi (habar n-am ce e „tropes time travel” ori cine e Diana Gabaldon!). Dar o asemenea concentrație de cuvinte necunoscute pentru mine în cinci fraze scurte îmi sună ca o reclamă perfectă! Iată-le: „Vă plac poveștile petrecute la sat? Tropes-ul time travel e unul dintre preferatele voastre? Vă e dor de o poveste cu haiduci bine și captivant scrisă? Sunteţi fani ai universului Outlander al Dianei Gabaldon? Atunci cu siguranţă nu trebuie să ratați nici această nouă apariție, semnată de…”.

Scriitorul se naște sau se face?

Se naște. Un profesor bun, cursurile de scriere creativă ori alte ocazii îl pot orienta, cizela ș.a., dar nimic în afară de darul de a scrie nu-l face scriitor. Și eu pot să mă înscriu, de pildă, la un curs de tâmplărie, pentru că iubesc lemnul și spațiile mici. Dincolo de glumă, la absolvirea cursului respectiv voi putea crea – ar fi culmea să nu! – o masă, un scaun, un produs de serie sau unul personal viabil, de care să mă pot folosi ori pe care să-l pot dărui. Dar nu o piesă de mobilier unicat. Nici măcar din greșeală.

În ce proporție, ca să scrii bine, e nevoie de talent? Și cât la sută trebuie muncă?

Ți-am răspuns, se pare, anticipat. Așa cum – dă-mi voie să glumesc iar! – sper să nu fie alegerile politice la noi niciodată.

Intriga… E mai importantă decât scriitura? Sau cele două se împletesc?

Evident că se împletesc. Una fără alta sunt apă de ploaie… epică! Sunt atât de categorică pentru că am văzut, în carierea mea de corector, multe subiecte bune, chiar foarte bune, expuse prost sau chiar execrabil. Și aici intervine ce spuneam – și eu, și tu – mai devreme. Un mentor, un curs… Însă niciun mentor și niciun curs din lume nu fac cât lectura. Multă, multă lectură din clasicii care au trecut bariera timpului… Nu ai cum să nu știi să scrii corect și coerent, chiar dacă nu genial, atunci când citești mult.

Cum se scrie o carte perfectă? Ce trebuie să aibă? Cum se vinde cartea asta, cum ajunge la cititor? Și cum ar trebui citită, ca să reiasă că e perfectă? Sau e relativ termenul perfectă vizavi de o carte?

Oh…, acum glumești tu! E relativ, firește. Există carte bună și există bestseller și nu sunt sinonime. Norocul și/sau spiritul comercial al autorului/editurii ajută mult o carte să devină cunoscută și să circule, însă treaba asta nu înseamnă în niciun caz perfecțiune. De fapt, vorbesc ca să nu tac, deoarece, în viziunea mea, perfecțiunea nici nu există aici, jos, pe Pământ. Ea este doar dezideratul după care alergăm cu toții. În viață, în artă, oriunde. Și e bine că avem unul.

Există invidie literară. Nu crezi? Bine, dar hai să zicem că există. Ea poate să fie pentru că știi să folosești cele mai potrivite cuvinte. Pentru că ai mai mult succes. Pentru că ieși mai mult în față. Că te iubesc mai mult cititorii. Pe cine ai invidia de la editura BookForge și cine crezi că te invidiază?

Cum să nu existe invidie?!? Nimic nu e mai omenesc decât invidia, iar scriitorii sunt oameni și ei. În plus, invidia poate fi pozitivă când te pune la muncă, să găsești „cuvinte potrivite” (pentru zenul lui Arghezi, am pus ghilimelele necesare). Celelalte forme ale invidiei sunt deja de altă natură, de la banal la patologic și nu merită atenția noastră.

Legat de BookForge, nu invidiez pe nimeni. Nu pot invidia pe cineva care scrie bine despre vampiri, pentru că nu-s interesată de ei. Sau că o carte cu vampiri are mai mare succes decât romanul meu de dragoste…? Păi aici ar trebui să fiu supărată pe lumea care preferă genul, nu pe autorul care-l abordează! Sau să te invidiez pe tine, căci cu tine mă asemăn mai mult la teme literare…? Prefer să învăț când am de unde! Iar invers… Cine și de ce să aibă ciudă pe mine, nefiind eu cap de afiș? Dacă voi ajunge vreodată, uite, promit aici că-i dau deoparte pe toți cei ce se vor năpusti asupra mea cu interviurile, ca să te caut pe tine și să reformulez acest răspuns…

20) Spune-ne o întâmplare care te-a făcut să te simți scriitor. Care ți-a revelat egoul. Care ți-a picurat vanitate când te-ai uitat în oglindă.

Când am câștigat primul meu premiu pentru poezie, un premiu cu sponsorizare de carte. Mi-am zis, iată, sunt poet, poet adevărat, poet de poet…! Mi-a trecut de tot între timp. Poezia mea premiată (și nu de către niște no-name în domeniu!) îmi pare că nu se mai vede azi printre avalanșele de rânduri postmoderniste cu pretenții de vers. Să fim înțeleși, nu vorbim acum despre BookForge.

Printre toate câte se întâmplă și sunt azi, cât de la vedere mai e autorul? E important ca el să intre, prin traduceri, pe piața de carte europeană sau chiar internațională?

La nicio vedere, dacă nu se impune singur, prin reclamă uneori agresivă etc. În cazuri excepționale, prin talent. Iar traducerile se petrec la nivel individual și cu (iarăși) mult noroc. Iată, că tot întrebi. O editură veche, serioasă de fel, anunță o selecție de carte de poezie pentru a fi tradusă în engleză. Trimit, sunt felicitată… Când începem, zice editura și trimite condițiile. Niciodată, răspund, pentru că n-aș fi putut plăti nici în rate banii solicitați. La polul opus, există o inimoasă profesoară universitară de engleză care traduce de ceva ani, cu masteranzii ei, poezie și, mai nou, critică, în cadrul programului „Lidia Vianu Translates”… Înțeleagă cine ce-o vrea, dar, dacă s-ar face cultură și nu comerț, s-ar găsi căi prin care scrisuri cu adevărat merituoase să ajungă în lumea largă fără ca autorul să plătească până la adânci bătrâneți.

Piața românească de carte e, acum, la pământ din multe puncte de vedere. Cine crezi și vezi tu că ar putea să schimbe ceva? Și cam ce? De fapt, se mai poate schimba ceva?

Habar n-am ce ar putea duce la o minune colectivă… Deși nimicuri, la nivel individual, ar fi de făcut. De pildă, cei care n-au nici în clin, nici în mânecă cu scrisul să se reorienteze și să-i lase doar pe cei care au. Editurile care publică orice „creație” să n-o mai facă doar pentru banii (și aici BookForge e „pe plus”!) încasați, grei de cele mai multe ori. Să se reorienteze și ele. Cei care citesc să nu mai înghită orice – cum ar fi prejudecata că o traducere „din afară”, cu eticheta „bestseller”, e automat mai bună decât o carte autohtonă. Cei care… Probabil că lista ar fi interminabilă sau probabil că s-ar opri aici, nu știu. Dar mereu, cât trăim, se mai poate schimba ceva.

Vreau să alegi un coleg de editură căruia i-ai citit cartea, niște cărți, cărțile. Și să ne povestești despre el și despre scriitura lui. Ba chiar să fii avocatul lui și al scrisului său.

Nu-s „exegetă” în autorii BookForge – în nicio editură sau scriitor, de fapt, contemporan sau nu. Numai și numai parțial te-am citit pe tine. Pe Josefina Răileanu, pe Raluca Alina Iorga, Andreea Băluțeanu, Laura Nureldin. Parțial însemnând un fragment mai amplu ori o parte dintr-o serie ori povestiri/nuvele (Mircea Cărbunaru…) cu care m-am intersectat în varii reviste. Dar, apropo și de întrebarea nr. 8, v-aș recomanda pe toți. Fiecare – și asta e de bine! – pe felia lui, cum se spune. Tu, Nina Marcu, cu socialul și (musai!) iubirea, Laura cu luptele dintre sau cu Demoni (unul dintre ei a ajuns și la mine), Josefina cu atmosfera precipitată de Deasupra norilor, Ralu cu prințul ei nemuritor, „umbrele” urbane ale Andreei, Mircea cu tot greul speciei literare ca atare… Pe toți v-aș recomanda unui cititor întâmplător.

Să ne imaginăm așa. Avem o lansare comună toți autorii de la BookForge. La o masă mare, întinsă, ne așezăm cu toții. Între cine vrei să stai și la cine trimiți cititorii tăi să cumpere cărți, pe cine recomanzi?

Pe cei pomeniți mai sus – asta numai și numai pentru că pot să fiu subiectivă, și nu „corect politică”! Apoi, în plan secund, și pe ceilalți, chiar dacă nu îi știu. Îmi place grija editurii pentru carte, de la exterior la interior. Îmi convin condițiile ei de publicare, care sunt exact așa cum scrie pe site că sunt. Și, mai ales, îmi place oferta diversă – există edituri care, de exemplu, fug de poezie ca necuratul de tămâie. Sau care publică doar SF. La acea masă mi-ar plăcea, desigur, să stau între cunoscuți, însă, față de numărul în creștere de autori BookForge, aceștia au rămas deja atât de puțini încât nu cred c-aș reuși, fiecare dintre ei cunoscând probabil separat mai mulți decât cunosc eu la un loc!

Chiar. Când ai făcut ultima lansare de carte? Și cum a fost? Povestește-ne!

Cred că acum vreo doi ani, cu o altă editură. Poate trei… Dar trebuie să spun că nici eu nu am alergat după un astfel de eveniment. Știu că o lansare, mai ales într-un loc cu vad, ajută mult o carte. Am văzut autori care merg chiar din oraș în oraș cu cartea lor, ceea ce e nemaipomenit pentru carte, însă… Nu-mi place să fiu în prim-plan, chiar dacă e de bine, iar a spune mai mult decât „mulțumesc” la un microfon e un coșmar veritabil. Aleg în cunoștință de cauză să scriu neștiută, în spatele unei tastaturi.

Dintre marii scriitori, marile imperii, marile povești de iubire, cu care ți-ai fi dorit să fii contemporan?

Multe m-au cucerit definitiv. Începând cu Tristan și Isolda… Elisabeth Bennet și Mr. Darcy, Scarlett și Rhett… Însă atât. Nu mai sunt de ceva vreme în „romantic mood”, ca să mă exprim modern, prin urmare nu am cum să trec peste cadrul istoric al acestor iubiri. Și, crede-mă, îmi e suficient mileniul nostru III, cu războaie de cucerire, președinți nebuni și orgolii nemăsurate, n-am nici cel mai mic motiv să vreau într-o epocă trecută, mai dusă cu pluta decât actuala.

Cu ce țară s-ar potrivi cartea, cărțile tale? Nu știu… Romantică precum e Italia, rece cum e Groenlanda…

N-am idee… poate cu una care nu s-a inventat încă. Dar nu e pierdută speranța că într-o zi va fi descoperită…

Care e, în opinia ta, cel mai frumos cuvânt din limba română? Habar n-am, mamă, țară, limbă, România, dragoste, dor, carte, altul…

Nu am doar unul și toate sunt… nu neapărat arhaisme, dar sigur ieșite din uzul curent. De pildă, ultima mea pasiune e „pesemne” – un „probabil” cu parfum de altădată, pe care l-am căutat uneori cu lumânarea la alții și nu l-am găsit. Dar nu e singurul. Mai e, tot de exemplu, „amoc”. Un cuvânt pe care-l știu din copilărie, când cel „luat de amoc” era mai curând cuprins de spleenul bacovian decât de sensul lui penal din DEX.

Ce te-a bulversat ori te-a blocat vara asta? Ce veste, ce știre, ce temă, ce poveste? În așa fel de-ai uitat oala cu ciorbă pe foc și s-a ars.

O veste politică, așa că tac. Nu pentru că…, ci pentru natura ei în sine. Însă mărturisesc că mi-a inspirat unele versuri ori pamflete – nici nu se putea altfel, elucubrațiile oricărui personaj public incult sunt dintotdeauna curat izvor literar… Caragiale și Moliére știu cel mai bine (simt nevoia unui emoticon care face cu ochiul).

Finalul îți aparține! Fă-l cum vrei! Eu nu mă bag. Doar zic, deh, da’ nu spun… Fie adresezi o vorbă cititorilor tăi, fie mai arăți ceva despre tine, fie întrebi un coleg de editură ceva, de-astea. În rest, rămâne bătut în cuie: tu faci încheierea intervi… asta… tu dregi gustul salatei de sare și piper. Cheile împărăției sunt la tine.

Cheile-s la mine, zici? Bun, atunci am să le las aici, sub preșul Palatului Cuvântului, să mai culeg ceva verdețuri de prin vasta grădină a Împărăției Literelor, până ce se acomodează între ele Sunetele… ăăă… asta… legumele bucățite deja din salata de vară.

(Interviu realizat de Nina Marcu)

by

Referinţă Bibliografică

Dialoguri de vară/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 februarie 2026