Interviu cu Josefina Răileanu

Cum fiecare carte aduce cu sine o poveste și cum dincolo de cărți există o altă poveste, cea a scriitorului care le-a dat viață, o jurnalistă învederată și scriitoare la rându-i, Nina Marcu, s-a gândit să le adune pe acestea din urmă într-o serie de interviuri luate unor autori ai unei edituri noi în peisajul nostru literar, dar care s-a remarcat deja prin calitatea cărților expuse la târguri și pe site – BookForge.
A fost o vară lungă și fierbinte, în care ideile au curs ca râul înspumat ori au oglindit în liniștea apei lor largul cerului de deasupra, iar în cele ce urmează vor fi prezente la apel în ordinea consemnării lor.
Interlocutorul de astăzi este Josefina Răileanu.

Cu cine avem onoarea? Zic să te prezinți în – măcar – câteva cuvinte.

Mă întrebați cine sunt. Mă numesc Josefina Răileanu și pot spune doar ca acum înghesui mai multe personalități în același body. Să le enumerăm: mamă, bunică, asistentă medicală pentru mama, gospodină dar și cercetător în domeniul laserilor de putere și optoelectronică, iar mai nou am intrat la 73 de ani cu capul înainte (semn că ceva s-a întâmplat în creierașul meu ) în domeniul periculos al scriiturilor.

Cum ți-a fost vara asta? Fructuoasă, îmbelșugată, aridă, secetoasă?

Apăi, toate timpurile sunt bune atunci când mă aflu pe meleagul pe care m-am născut, adică Constanța.

Ai treabă și te rețin? În sensul că, na, scriitorii scriu și eu te opresc din scris? Și, că veni vorba, ce zici că ai acum – o să formulez un pic pompos, dar, na, asta e – pe agenda editorială a verii și a anului?

Mă întrebați ce fac acum? Mă prăjesc puțin la plajă ca să fiu strong la iarnă. Dar atunci când scriu mă aflu strict la biroul meu unde de multe ori înțepenesc fizic pentru că mintea îmi umblă pe coclauri și mă uită pe scaunul din fața calculatorului cu cele două degete arătătoare care bat necontenit pe tastatură.

Și înainte ce-ai mai scris? Cu ce ai delectat cititorii?

Dar să nu credeți că mai știu ce-am scris înainte. În general, de cum ies de la tipar, uit subiectele cărților mele și nu mă mai gândesc la ele. Știți de ce? Calculatorul meu personal (creierul) este încărcat cu multe, multe informații pe care le-a adunat în decursul anilor petrecuți în această viață și nu mai poate primi multe informații noi. Așa că-l mai golesc.

Unde ne duc poveștile tale, în ce lumi? Povestește-ne despre ele.

Prima carte publicată, 12 zile în Bărăgan, este mai mult un calup de întâmplări adevărate ale bunicilor și părinților mei din perioadele de dinainte de Al Doilea Război Mondial, din timpul acestuia și din momentul în care s-a instaurat comunismul în țară. Era o promisiune făcută străbunicii mele atunci când mergeam în vacanță la ea.
Dacă citești cu atenție scrierile mele mai noi, o să ai surpriza să găsești situații asemănătoare cu cele din vremurile de acum. În plus, sub influența meseriei pe care am avut-o, domeniul SF (mai ales viitorul) a pus stăpânire pe mintea mea și au ieșit cărțile Deasupra norilor, vol. 1 și 2. Dar nu m-am lăsat cucerită total și am sărit rapid în povești pentru copii: Ela și prietenii săi și Secretul prințesei Bubulina. Desigur că nu i-am uitat pe tineri și le-am dăruit și lor două povești: Cândva, Undeva și Lora, mezina rebelă. Apoi, două cărți din domeniul romantic: Cercul și Un pas spre infinit.

Cum se scriu poveștile tale? Cu tabieturi, cu nesomn, cu inspirație, cu suflet, cu patimă? La birou, sub nuc, pe mal de mare? Cu cafea, cu ceai, cu vin? Întreb, pentru că fiecare scriitor are deprinderile și ritmul lui.

Acum, zic că mai scriu una, două și probabil o să mă retrag pe o bancă din parc, urmărind porumbeii pe care îi hrănesc din când în când. Voi scrie numai dacă subconștientul sau acel ceva care îmi călăuzește degetele pe calculator mă va ajuta în continuare.

Hm… Dacă tot e vară, hai să zicem așa: scrisul tău are acum gust de pepene rece, de limonadă, de bere, de hugo, de frappe? Alt gust?

În perioada campaniei de scris, nu citesc nimic! Fără influențe este motoul meu.

Ce autor, ce personaj, ce poveste dintre cele pe care le-ai citit vara asta te-a emoționat ori te-a iritat? Te-a făcut, într-un cuvânt, să simți. Și la care – se întâmplă și așa – ai adormit cu cartea în mână, pentru că nu ți-a plăcut? Dacă detaliezi, e perfect.

După mine, o carte bună este aceea pe care n-o lași din mână până n-o termini de citit și mai ales aceea care se cere recitită și recitită și…recitită.

Cât trăiește o carte? Zile, ani, veacuri? Și ce o ține în viață?

O carte bună trăiește o veșnicie. Ex: Jules Verne, Agatha Christie, Lev Tolstoi, Arthur Conan Doyle și…

Convinge-mă să-ți cumpăr și să-ți citesc cărțile, pe mine, cititor împătimit.

Dacă citești cărțile mele, ai să remarci că nu seamănă cu niciuna dintre cărțile citite până acum. Citește-le din curiozitate. S-ar putea să-ți placă!

Acum s-o luăm așa: eu nu prea citesc. Ce-i ăla citit… În viața mea, am deschis, maximum, două cărți, dintre care una de telefoane. Cum mă aduci pe mine, refractara, față în față cu cărțile tale?

Mă întrebi de ce scriu. Nu mai am nimic altceva de făcut și fiind o persoană activă m-am gândit că trebuie să scap de acele gânduri care pun stăpânire pe mintea mea învățată să gândească și sa analizeze continuu, să o eliberez cumva și cum nu prea am cu cine vorbi, am ales laptopul, un instrument liniștit, ascultător care te lasă să spui orice prostie dar și care printr-o apăsare pe o tastă și fără supărare ți-o șterge fără să te certe și fără să te facă de râs în fața clasei.

Pare o întrebare banală. Și poate chiar e. Dar, mai ales în contextul actual, zic eu că e necesară: de ce scrii?

La vârsta asta îmi doresc să-mi mulțumesc nepoții, nurorile, copiii, rudele care mai trăiesc și strigă la mine: Tu scrie, că noi citim!

Te rog să-mi spui dacă e adevărată vorba aia: cititorii mei – ai tăi, respectiv – sunt mai inteligenți decât ai altora.

Scriitorul se naște la fel ca un pictor și n-are nici o șansă dacă n-are talent. Sigur poți să încerci! E părerea mea!

Zâmbesc când scriu aceste rânduri pentru că mi-am adus aminte de o situație hilară când la școală, profesoara de sociologie care dezbătând un subiect arzător referitor la dreptate, se adresează unei eleve neatente: Elena, spune-ți părerea, te rog! La care eleva speriată că a fost prinsă citind un bilețel de la un coleg, spune repede: Părerea mea e justă!

În ce proporție, ca să scrii bine, e nevoie de talent? Și cât la sută trebuie muncă? Intriga… e mai importantă decât scriitura? Sau cele două se împletesc?

Desigur, cartea trebuie să aibă o intrigă, altfel nu există povestea. Fără intrigă este doar o carte de documentare. Talentul se vede atunci când poți țese în jurul intrigii o scriitură care să îmbrace această intrigă în ceva frumos, atrăgător în funcție de context ținând cont de realitatea existentă. Sunt perioade în care se poartă fuste mini, sunt perioade în care se poartă fuste lungi, dar în toate perioadele se poartă încălțăminte.

Există invidie literară. Nu crezi? Bine, dar hai să zicem că există. Ea poate să fie pentru că știi să folosești cele mai potrivite cuvinte. Pentru că ai mai mult succes. Pentru că ieși mai mult în față. Că te iubesc mai mult cititorii. Pe cine ai invidia de la editura BookForge și cine crezi că te invidiază?

Invidia?! La ce? Ce faci cu ea? N-o cunosc și nu vreau s-o cunosc. Încă n-am ajuns la vanitate și îmi este greu să spun că sunt scriitor, dar cine știe ce-mi rezervă următorii 10-15 ani! Eu am sărit dintr-un domeniu eminamente tehnic, clar, concis fără invidii într-un domeniu aerian, ireal, plin de suspans, surprize, iluzii și deziluzii, așteptări și rezolvări, unde ori te adaptezi și ai răbdare, ori fugi. Înclin să cred că eu mai am niscaiva răbdare.

Printre toate câte se întâmplă și sunt azi, cât de la vedere mai e autorul? E important ca el să intre, prin traduceri, pe piața de carte europeană sau chiar internațională?

Spui că trebuie să ne citească cineva? Nu trebuie! Este suficient să scrii din inimă și să fii credibil și o să vezi cum unii oameni care gândesc ca tine sau sunt într-o continuă căutare vor citi ceea ce scrii căutând răspunsuri la întrebările lor interioare. Dacă reușești să te apropii de așteptările lor te vor mai căuta și în alte scrieri ale tale.

Finalul îți aparține! Fă-l cum vrei! Eu nu mă bag. Doar zic, deh, da’ nu spun… Fie adresezi o vorbă cititorilor tăi, fie mai arăți ceva despre tine, fie întrebi un coleg de editură ceva, de-astea. În rest, rămâne bătut în cuie: tu faci încheierea intervi… asta… tu dregi gustul salatei de sare și piper. Cheile împărăției sunt la tine.

Ehei, dragii moșului cititori… Că ai babei nu poci să zic. De urat, am mai ura… Nu, nu… Asta e din alt film… asta… din altă carte. De zis, multe ar mai fi. De scris, așijderea. Dar nu intră zilele în sac. Doar ce ne-am pornit. Voi dați-ne semn că vreți, că ne vreți și, parol, aicea suntem cu mâna la chipiu. Cum e aia, dacă v-au plăcut bufonii, mai poftiți și-n altă seară!

by

Referinţă Bibliografică

Dialoguri de vară (6)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 februarie 2026