FURTUNI
Își lasă norii poalele pe streșini
pădurea și-a ascuns verdele-n ploaie,
coboară râul volburând șiroaie,
aburi se cern prin crengile de cetini.
Furtuna își trimite canonada
în pieptul neclintitelor armate
de brazi și fagi ce nu au frunți plecate,
decât atunci când are coadă…barda!
Lovită crunt în vârfurile semețe
se leagănă pădurea ca o mare
și plâng copacii scârțâind, îi doare,
spaime stârnind în suflete răzlețe.
Rupe din cer fărâme obosite
din suflete pierdute-n spasmul bolții
care dispar lovind rugina nopții
și-a lutului ce-nveșnicește cripte…
Bate furtuna zorii dimineții
ascunși în neguri străvezii din noapte
și risipite gânduri verzi, necoapte,
se prăvălesc peste asprimea vieții!
dr. Pompiliu Crețu



O foarte frumoasă poezie, cu un univers ideatic generos, cu subtile idei din revolta poetului la schimbare, nu la schimbarea în bine, dorită de fiecare, ci transformarea în rău, atât de devastatoare. Poemul este de fapt un bocet al codrului pe nedrept retezat, simbolizând prin extensie dezrădăcinarea omului de glia sa străbună. Vă mulțumim, dle doctor că ne reamintiți prin vers și culoare că trebuie să rămânem oameni!