JOCUL CU CUVINTELE (II)
La început a fost Cuvântul. Al lui Dumnezeu. Și mai apoi al omului, ca darul cel mai de preț primit de la El și de la maica Natură. După ce gesturile și sunetele primare și-au făcut datoria, cuvintele le-au luat locul și sunt cele care exprimă tot ce e legat de om și de lumea care-l înconjoară, de bula lui magnetică, cum ar zice un informatician al zilelor noastre, nu fără dreptate.
Altfel, cuvintele zboară. Și nimic nu le mai poate aduce înapoi. Cine nu știe asta ? Au spus-o oamenii dintotdeauna și nimeni nu i-a putut contrazice. Atunci, ce facem cu cuvintele care trebuie păstrate ? Pentru noi sau pentru alții. A fost una dintre marile sau capitalele probleme ale omenirii și mintea iscusită a omului i-a găsit leacul. Le-a crestat pe o creangă de pom, mai apoi le-a scrijelit în lut sau le-a cioplit în piatră, le-a imprimat pe metal, celuloid sau piele, a inventat papirusul și hârtia, binecuvântata hârtie, pentru ca în vremea din urmă, să le poată înveșnici pe așa numitele suporturi magnetice (discuri, benzi, stickuri și câte altele), într-o variantă aproape infinită de modalități și cu capacitate de stocare uluitoare. Să spunem că o mare bibliotecă poate încăpea pe câteva stickuri de memorie ar fi prea mult. Și credeți că lucrurile se vor opri aici ? Nici vorbă. Omenirea a pornit-o pe un făgaș de pe care nu se mai poate întoarce.
Trebuie să recunoaștem că după revoluție (sau ce va fi fost ea), vocabularul nostru a cunoscut o invazie cu totul particulară de neologisme, explicabilă după zeci de ani de păguboasă încorsetare a cuvântului. Această adevărată maree de termeni noi s-a manifestat în toate domeniile de activitate, materiale și spirituale, și a vizat mai ales termenii de sorginte anglo-americană de care, vreme de decenii, era riscant să te apropii.
În fapt, ca organism viu și în continuă metamorfoză, orice limbă își îmbogățește în permanență zestrea de cuvinte și modalitățile de exprimare. Operând o selecție a termenilor care pătrund în limbă, aceasta îi păstrează pe cei valoroși și-i adaptează cerințelor ei, pentru a-i elimina pe cei care nu-și dovedesc viabilitatea. Fenomenul face parte din mecanismele naturale ale limbajului, se desăvârșește în timp și este cu atât mai benefic cu cât organismele, instituțiile și oamenii de specialitate își spun cuvântul, dirijând implementarea și asimilarea noilor veniți.
Din păcate – treabă românească ar zice unii – fenomenul în discuție a fost tratat fie cu patimă (cine nu-și amintește pledoariile regretatului George Pruteanu, care se ridica împotriva oricăror cuvinte străine, recurgând la exagerări inutile ori caraghioase (”trage-dop” în loc de tirbușon ?) fie, mai degrabă, cu pasivitate, ceea ce a făcut ca termeni sugestivi sau corecți pentru limba noastră să fie umbriți dacă nu de-a dreptul dislocați de noii intruși. Exemplele abundă și este suficient să ne referim la locație, a aplica, a achiesa, selfservice, a manageria, a printa, a daunloada, a deveni viral (?!?), influencer și mulți alții, tolerați și folosiți, după opinia mea, cu prea multă ușurință.
Ba, Dumnezeu să mă ierte dacă greșesc, la fel de vizibile și supărătoare sunt concesiile făcute unor inadvertențe ale limbii. Cum e posibil ca, după 30 de ani de libertate absolută a cuvântului, Academia Română și celelalte foruri cu putere de decizie (de care nu ducem lipsă, slavă Domnului), să nu tranșeze (într-un fel sau altul) două dintre cele mai interesante și esențiale caracteristici ale limbii noastre. Una dintre ele este problema apostrofului, care marchează lipsa unei litere dintr-o sintagmă și care a fost – total incorect – cu cratima, de liniuța de unire, care are alte rosturi.
La fel cu grafia lui ”â”, care are, numai în limba română două semne, cu reguli bine stabilite. Fiecare scrie cum îl duce capul, maltratând regulile precise ale acestor semne, ca să nu mai vorbesc despre alte și alte libertăți și concesii (nici o, nicio, nici un, niciun etc.) care, după mine, nu fac bine limbii literare. Să mai amintesc că ieșenii au o predilecție bolnăvicoasă din a scrie Iașul, Iașului și toată familia de cuvinte (vezi ziarul ”Flacăra Iașului”), evident incorecte, fără ca lingviștii locului să se sesizeze în vreun fel, îndemn și pentru alții de a scrie Hușul, Bucureștul, Focșanul etc.
Mărturisesc că prima oară când am auzit de ”distanța socială” din motive de COVID, prin glasul molcom al președintelui, mi-am și formulat reproșul la adresa consilierilor D-sale, socotind termenul nefericit ales pentru a defini o depărtare strict fizică, măsurabilă în sistem metric. Nu că noi am fi lipsiți de distanțe sociale (din păcate, tot mai manifeste și prea adânci pentru viața de fiecare zi), dar limba suferă. Oricum, sintagma, derivată probabil din englezescul social distancing, preluat așa cum era, rămâne incorectă pentru noi, chiar dacă a primit botezul prezidențial.
Într-o revistă medicală descopeream definiția ”concierge doctor”. Francofonul din mine a tresărit. În limba franceză, concierge desemnează recepționerul unui hotel, portărița/administratorul unui bloc sau al unui complex de locuințe. În dicționarul englezesc uzual nu am găsit termenul, dar în cel franțuzesc da. Și fără să-i contest folosirea în limba engleză, mă întreb care ar fi corespondentul specialității în nomenclatorul românesc al ocupațiilor ? E vorba de medicul de familie, medicul personal, de serviciu, de urgență, la dispoziția pacientului ? Se dovedește că simpla preluare a unui termen străin nu consună cu sensurile limbii noastre și nu servește nimănui.
Nu este în intenția noastră de a intra în polemici lingvistice dar se cere un discernământ mai bine cumpănit atunci când abordăm teme atât de sensibile.
Mai departe, doamna concierge doctor ne atrage atenția că (citez) ”diagnosticul de certitudine al infecției cu virusul SARS-CoV-2 este unul complex (cine ar putea s-o contrazică ?) și nu se bazează pe simptomele pacientului care pot fi întâlnite și în alte boli”. Să mă scuze doamna concierge doctor, dar tocmai simptomele reprezintă modul de manifestare a unei boli și punctul de plecare către diagnosticul clinic. Iar simptomele se asociază, chiar dacă se întâlnesc și în alte boli. Însăși suspiciunea unei boli, sugerată de simptome devine un indicator valoros pentru orientarea spre diagnostic. Este adevărat că, pe măsură ce avansăm către diagnosticul de certitudine, putem apela la diferite analize, teste sau explorări, care nu fac decât să confirme (sau nu) diagnosticul clinic.
Din păcate, grava degradare a societății românești de după revoluție, s-a răsfrânt și asupra celei mai valoroase noastre bogății, a limbii. Am făcut tot felul de concesii, ne-am lăsat invadați de termenii străini pe care îi folosim fără nici o reținere, uneori distorsionați, deși avem corespondenți românești mult mai sugestivi și mai potriviți. Numeroasele instituții care au ca obiect de studiu tocmai limba, ca să nu mai vorbesc de Universități, Academii și reviste literare, care se fac că nu văd maltratarea limbii noastre literare, lăsând totul pe seama celor care nu sunt dispuși să și-o însușească.
Limba noastră are o frumusețe și o putere de exprimare pe care nu le au multe alte limbi. Se cuvine s-o păstrăm așa cum am primit-o de la înaintași, s-o îmbogățim și s-o ferim de influențele nefaste, distructive.
Virgil Răzeșu – Piatra Neamț
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..