Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » DIN COMPUNERILE ELEVULUI BULICĂ de Petre Prioteasa

DIN COMPUNERILE ELEVULUI BULICĂ de Petre Prioteasa

I. BALADĂ POPULARĂ

În balada ,,Mănăstirea Argeşului” e vorba de un locaş religios care a fost făcut prin moartea unor oameni, dintre care Manole era un bărbat harnic, puternic şi serios, care se ţinea de cuvânt. El a spus că face cea mai frumoasă mănăstire şi a făcut-o, nu ca Negru vodă care nu s-a ţinut de cuvânt, tot plimbându-se pe Argeş când în sus şi când în jos, ca vodă prin lobodă, în timp ce meşterul Manole prăpădeşte singura lui soţie şi propria-i viaţă pentru a face o clădire durabilă care se fărâma noaptea, deşi o construia ziua.

Ca să nu se mai dărâme, într-o zi el s-a culcat la prânz şi a visat că i-a spus duhul s-o zidească pe cea dintâi soţioară, prima surioară care le-o aduce mâncare când le-o fi lor foame. Manole avea o mare iubire faţă de soţia lui pentru a nu mai cădea zidul, căci în această baladă predomină trei elemente: credinţa populară despre zidirea mănăstirii, sacrificiul pentru zidirea ei şi zbuciumul sufletesc al unor eroi. În concepţia poporului nostru dăinuie credinţa că nimic nu se poate obţine fără strădanii. Manole şi Ana şi-au omorât viaţa şi au rămas nemuritori, iar mănăstirea a rămas dârză, minunându-i pe cei din timpurile noi. Manole dorea cu orice preţ să ridice acestă mănăstire nu pentru bani, că bani au şi ţiganii, ci ca să le dea curaj urmaşilor lui şi altora. În fiecare zi Manole turba şi nu mai putea să stea locului când vedea că mănăstirea se surpă.

Într-o noapte, duhul i-a şoptit că trebuie să jure cu toţi nouă meşteri mari că prima rudă care vine cu mâncare să fie pusă de vie în temelie, că altfel nu vor izbuti. Au jurat ei, şi, când colo, ce să vezi? Ana se vedea jos, în vale. Manole se roagă de duh să tragă un vânt puternic şi pe Ana s-o trântească la pământ, îndărăt. Dar Ana nici nu se clintea. Ea venea agale şi cu grijă să nu verse ciorba. Nici ploaia care îndoia plopii n-o înfricoşa, ba, mai mult, a avut grijă să-i pună să mănânce româneşte, pe un ştergar cusut de ea. Dar lui Manole nu i-a mai ars de mâncare. Cu vorbe mângâietoare, a pus-o pe Ana la zid şi i-a zis că vrea să glumească niţel cu ea. Ana avea încredere în el şi a stat cuminte până şi-a făcut el toată treaba. Lui Manole îi vâjâia capul de ce-a făcut, dar asta e situaţia! Fapta lui se înălţa trufaşă ca să strălucească în timp şi să înfrângă veacurile. Visul lui s-a împlinit, dar nu s-a mulţumit cu atât, ci i-a promis lui vodă că va născoci alta mai mândră, că de-acum ştie care e şmecheria. Atunci vodă, temându-se că-l vor sărăci, dărâmă schelele şi-i lăsă pe acoperiş. Cu aripi făcute din şindrilă, ei sar în văzduh să-şi frângă gâturile. Locul unde s-a prăbuşit Manole a devenit un izvor cu apă bună de băut, foarte căutată de turiştii din vremurile de apoi.

 

II. ANALIZA „CIOBĂNAȘULUI”

(compunere după tablou)

N. Grigorescu a fost născut înainte de `89. De mic copil el s-a arătat mare pictor fiindcă, de la vârsta de 12 ani, a început să picteze iconiţe pe care le vindea în Piaţa Universităţii, căpătând bani ca să-şi agonisească traiul deoarece la ora actuală de atunci se trăia foarte greu. Mai târziu el a început să deseneze expoziţii admirabile, devenind cel mai mare pictor al ţării. Printre tablourile deosebit de frumoase este şi portretul cu ciobănaş. În această imagine este uşor de ales fiinţele de lucruri şi întotdeauna se zice că el este pictat acum, aşa are o prospeţime. Culoarea naturii este verde, iar el este aşezat într-o câmpie împădurită cu iarbă fragedă şi bogată, bună pentru vitele lui care pasc prin apropiere, în timp ce câinele, cel mai iubit dintre maidanezi, parcă stă în aşteptarea unui cuvânt. Ciobănaşul stă rezemat de ghioaga lui cioplită în faţa oilor, de parcă ar fi gândind. În cap poartă o căciulă de miel, este îmbrăcat într-un sacou de dimie, cu pantaloni ţărăneşti care se cheamă iţari, dar sunt blugii de atunci. El îşi poartă în faţă melancolic oiţele cu pielea zbârcită şi laţele lungi zbârlite, prin care se zbenguie un cap mare cu gâtul lung şi gros, cu fruntea lată şi nasul mic, din care mai picură un strop ca din licărul ochilor care par mereu mulţumiţi şi gânditori. Lângă el este prietenul devotat al ciobanilor care, mergând în pas cu ciobănaşul, zici că aşteaptă o poruncă sau un îndemn, o chemare sau o strigare, ca în cazul vocativ. Tot mai sprintene pasc oiţele care, cu boturile lor în iarbă, rumegă şi behăie unele interjecţii. Aşezate mai în spatele ciobănaşului, răsfirate sau grupate, ele pasc domol al primăverii troscot. Tot în spate, dar mai în fund, se văd munţii cu crestele lor bombate ce stau neclintiţi ca străjerii la hotare. Cerul este limpede şi pe el se disting clar cele trei culori ale brâului lui drag cu care este înfăşurat la mijloc. Vegetaţia este mănoasă şi din cauza asta peste tot se vede numai verde. Aici ciobănaşul, în mijlocul naturii, trăieşte demn cu oiţele lui, căci el este un om care munceşte pentru binele tuturor. El este de dat exemplu pentru toţi copiii patriei. Ca el să facem şi-o să ajungem ca el!

 

III. CUM MI-AM PETRECUT VACANȚA DE IARNĂ
Cea mai frumoasă vacanţă de iarnă eu am petrecut-o astă vară. Urăsc iarna, chiar dacă am multe zile libere!
Într-o zi, împreună cu mai mulţi prieteni, ne-am dus la scăldat. Când am ajuns noi, am sărit în baltă şi ne-am îmbăiat. După aia ne-am zis: hai să mergem la furat de cireşe l`alde Fleaşcă. Dar când am ajuns, am văzut că alţii ne-o luaseră înainte. Atunci ne-am vorbit să mergem la furat caise l`alde Bache, şi aici am avut noroc, căci am mâncat vreo trei caişi de caise acre, dar bune ş`alea.
Pe urmă, ne-am vorbit să ne jucăm de-a pitulatelea. Deodată, în timpul jocului, am văzut o veveriţă, până n-am mai văzut-o. Apoi am zărit un iepure care cred că era iepuroi, că nu pot să-i zic altfel, şi ne-am luat toţi după el. Fugind noi după el, am ajuns în păduricea de lângă canton. Aici am văzut un ghem atârnat într-un ulm,care am crezut la început că era un cuib de pucioasă, dar era un roişor de albine. Pe urmă am dat de un măr pădureţ, dar bun de mâncat. Taman ne suisem toţi paişpe ca turcii în el, când a venit nenea pădurarul cu un câine lup uriaş şi-o puşcă în mână; câinele a început să latre la noi. Nenea pădurarul a zis să ne dăm jos, că de nu, ne ciuruie fundurile (de fapt, ne-a zis o vorbă mai ruşinoasă) cu alice de sare, dar noi am zis că să lege lupul ăla, iar pe urmă noi o să ne dăm jos. Când nenea a legat lupul alături şi i-a pus şi botniţă, la rugămintea noastră, noi, ţup la pământ toţi odată şi pe-aci ţi-e drumul.
Pe urmă ne-am gândit: ce să mai facem? Era o căldură în ziua aia, de-ţi venea să te scalzi în ţărână, ca câţele. Am văzut un gâldău într-o văiugă şi ne-am aruncat cu toţii în el şi am început să ne jucăm de-a hipopotamii. Pe urmă am iesit şi ne-am scos apele din urechi, sărind într-un picior pe nisip şi strigând formula de scos apa din urechi şi am plecat spre casă.
Când am ajuns acasă, îmi era o foame de-aş fi mâncat şi brazde, dar mama mă aştepta după uşă cu băţul în mână. Eu m-am făcut că n-o văd şi am intrat. Am mâncat o mamă de bătaie, cam unşpe nuiele, că nici nu le-am mai numărat, dar pe urmă mama mi-a dat să mănânc de-adevăratelea, neşte azmă caldă, neşte brânză de ghiolţă, neşte ouă scherte, iar după ce am băut un ulcior de apă, m-am culcat odată cu găinile.
Doamne, ce bine e să fii elev, să fii în vacanţă şi şi iarna să fie tot vară!

Facebooktwitterby feather