MI-ADUC AMINTE…
Când AUD frunzele plopilor, martori ai plimbărilor noastre nocturne, șușotind în îmbrățișarea vântului, mi-aduc aminte de tine…
Când MIROS trandafirii care – și desfac petalele sub sărutarea soarelui, scăldați de roua dimineților de toamnă, pe care i-ai plantat, cândva, în curtea casei noastre, mi-aduc aminte de tine…
Când PIPĂI cu palmele mele, care trudesc din primăvară până în toamnă, roadele grădinii noastre, în care trudeau, mai mult de-atât, palmele tale, mi-aduc aminte de tine…
Când GUST mustul ce curge din boabele strugurilor striviți de zdrobitor, struguri care, suspendați pe coarda butucului de viță de vie, îngropat de tine cu dragoste in pământul moștenit de la bunica mea maternă, au adunat toată dulceața pământului în lumina și căldura zilelor lungi de vară, mi-aduc aminte de tine…
Când PRIVESC obrazul catifelat al nepoților noștri, de-al căror zâmbet te-ai bucurat atât de puțin, care-n serile târzii de vară te caută cu privirea în steaua de pe cerul senin în care le-am spus că te-ai dus, mi-aduc aminte de tine…
TOTUL, în jurul meu, în ființa mea, în trupul meu, mi-amintește de tine.
2007, Vernești, Buzău, România, Georgeta Tudor


