ECATERINA IRIMIA, AUTOAREA CĂRȚII „VIAȚA, MARELE ADEVĂR”

Autoarea a ales acest motto pentru cartea apărută în anul 2022, la Editura Editgtaph:

„Simțămintele noastre – adevărate poeme de voință – au ochi și inteligență.” (Honoré de Balzac) pentru a sublinia că, prin trăirile personale, reușim să înțelegem viața.

Autoarea definește viața printr-un aforism, la începutul părții a doua:

„Motto: Viața nu-i altceva decât o sumă de întrebări

care au prins formă, purtând germenele

răspunsurilor în ele, și răspunsuri grele

de întrebări

Cine o vede într-altfel, n-are minte.”

Bucuria creației triumfă încă din primele pagini ale cărții „Viața, marele adevăr” scrisă de d-na Ecaterina Irimia. Ce titlul plin de semnificații a ales, pentru a ne face să reflectăm la sensul vieții noastre. Mircea Eliade spunea că „ adevăratul sens al vieții este să găsești vieții un sens/” („În curte la Dionis”)

În „Cuvântul autoarei” apare o sinceră confesiune a d-nei Ecaterina Irimia, vorbind de plăcerea de a reda culorile anotimpurilor, ca o victorie a vieții „asupra morții și ceții”. Viața este nu doar o succesiune de anotimpuri, ci este freamăt, zbucium, este lumină și culoare, este meditație și speranță, este cel mai de preț dar făcut de Dumnezeu.

Prima parte este un lung poem fără titlu care aduce un elogiu vieții, iar partea a doua este realizată din cugetări, rezultat al experienței autoarei sau a altor scriitori.

Reflecții asupra vieții sunt redate în versurile de la început:

„Viața nu e frumusețe continuă,

ci include și boală, luptă, tristețe, haos.

Sănătatea nu-i un bun garantat.

De mici să putem învăța ce înseamnă

prețuirea unor elemente: recunoștința,

facerea de bine pentru alți oameni

aflați în greutăți.

Sensibilizarea la suferință

poate fi o propulsie veritabilă.”

Volumul debutează cu o metaforă, cea a stejarului, multimilenar, care străbate prin spațiu și timp cu aura sa de măteție și frumusețe:

„Stejarul vechi de sute, mii, milioane de ani.

Câte iubiri nu a văzut acel copac,

prinse toate pe frunzele lui,

prin ghinde,

prin seva de idei primordiale.”

Asocierea dintre stejar și iubire este foarte expresivă, comparația exprimă de fapt esența vieții:

„Iubirea e veche și ea, e puternică,

are slăbiciunile ei,

e uneori mai tare decât timpul,

e alteori mai slabă decât vântul.”

Retorica întrebărilor existențiale ne impresionează:

„O fi zi sau noapte afară?

O fi primăvară, vară, toamnă sau iarnă?

Ce an?

Cum e să privești cerul?

Dar să auzi un râu?

Cum e să te plimbi prin iarbă?

Dar să îmbrățișezi un copac?

Cum e să stai sub ploaie?

Dar să săruți pe cineva?”

Așa cum își spune cugetările la biblioteca „Corneliu Coposu” la cercul „Cugetătorii liberi, îndrăgostiți de adevăr” în poem își expune ideile filozofice în mod explicit:

„Omul are conștiință,

ține minte trecutul,

acumulează experiențe,

deține personalitate,

poate analiza lumea în care se află,

învață constant,

rămâne uimit de ce se desfășoară

în jurul lui,

vede cât de mult nepătruns mai există

încă și curge pe axa timpului,

încercând să găsească un sens,

o fericire, o jumătate, niște răspunsuri.

Nu le va aranja pe toate,

dar va simți că există altceva

care îi scoate în cale oameni buni,

care îl va îndemna la bunătate

și apropiere de bine.

Iar acest altceva stă cuminte

în fiecare lucru.”

Autoarea se întrebă ce este fericirea și tot ea își găsește răspunsuri:

„Ce-i fericirea?

Trebuie să fie un sentiment grozav,

unic, irepetabil.

Fericirea mare e compusă din multe

fericiri mici pe care, de multe ori,

nici nu le bagi în seamă.”

Scriitoarea își analizeză cu multă luciditate trăirile cotidiene:

„O mare plăcere a vieții:

timpul dintre trezie și somn,

o stare ciudată de liniște,

o imponderabilitate,

când lucrurile închipuite

apar pe ecranele pleoapelor

fără contururi precise, molatice.”

Refugiul în universul poetic oferit de alți creatori sau de propria imaginație este o evadare în lumea plină de frumuseți unde se găsește calmul și puterea de regenerarea inimii. Încântarea ce o oferă spctacolul cerului ne cuprinde și pe noi, lectorii, ce vrem să trăim plenar orice clipă:

„ Ridic privirea și văd un cer dezgolit,

de un albastru pur,

căruia nu-i pot percepe profunzimea.

Nu știu dacă se termină la o sută de metri

sau dacă se continuă la infinit.”

Tot acest spectacol magic al naturii este dominat de iubire, o iubire ce trece dincolo de timp și de spațiu.

Cu „aripi pe umăr”, poeta pătrunde într-o lume a contemplației, a visării, a amintirilor.

Astfel, Grădina Cișmigiu apare cu tot farmecul ei primăvăratec, ca un paradis terestru:

„Picuri de cer albastru

prinse în jurul grăuntelui

desprins din mărețul soare,

ajunse pe pământ,

însuflețite de verdele tânăr

primite de el ca pe un dar,

au luat chip de gingașă floare;

„Floare de nu mă uita”

Toate elementele naturii se întrepătrund pentru a crea acest univers mirific, în concordanță cu sentimentele autoarei:

„Bine-i să umbli pe drumuri

primăvara și vara,

pământu-i primitor și iarba moale

cum e catifeaua.

Dumnezeu a presărat câmpul cu flori,

ici să te tot bucuri,

dincolo să-ți deschizi inima.”

Convergența dintre astral și teluric este o altă temă de meditație a poeziei d-nei Ecaterina Irmia:

„Un roi de raze venind din cer

a spus lăutarilor cum horesc îngerii,

când se sfințește un sfânt,

și roiuri de unde răsărind în inima

pământului le-au spus cum cântă

ursitoarele când urzesc binele

oamenilor.”

Metaforele se succed, pentru a reda frumusețea florilor de mărgăritar sau apariția lunii:

„Florile triste și tulburi se înălbiră

ca mărgăritarul cel strălucit

și din botezul de lacrimi

luară numele – lăcrămioare.

Luna limpede înflorea ca o fată de aur

pe seninul cel adânc al cerului.

Florile erau în straturi verzi

și luminau albastre, roșii, albe.

Printre ele roiau fluturi ușori

ca sclipitoarele stele de aur.”

Ca și în alte volume de poezii, autorea folosește procedeul sinesteziei colorate:

„Miros, lumină și un cântec nesfârșit,

încet, dulce, ieșind din roirea fluturilor

și a albinelor,

îmbătau grădina și casa.

Trandafirul cel înflorat,

crinii de argint,

lăcrămioarele sure ca mărgăritarul,

mironosițele viorele și florile toate

se adunară, vorbind fiecare în mirosul ei

și ținând sfat lung cum să fie luminile

hainei de mireasă.”

Spectacolul cerului apare atât de fascinant, autoarea fiind îndrăgostitță de firmamentul infinit, când „noaptea era luminată/ de strălucirea constelațiilor.”.

Scriind o poezie picturală, dă impresia că face însemnări pentru un viitor tablou, autoarea fiind și pictoriță:

„Plopii argintii cu frunzele tremurate

ne feresc de bătaia soarelui.

Apusurile de soare din Deltă

sunt extraordinare. Când discul

imens și roșu cade în baltă

și razele devin roșiatice,

apa pare sângerie.”

Frumusețea munților este și ea evocată, când plimbările printre brazii parfumați pe iarba moale oferă odihnă, iar soarele este văzut ca „.o grămadă imensă

de jăratec topit”,

Dar tonul dominant al altor poeme este nostagic, când se emit cugetări asupra vieții:

„Toți suntem singuri.

Uită-te bine la toți câți suntem aici

și spune dacă e cineva care nu e singur!

Nu eram în lumina acelor flăcări de seară

decât oameni triști, figuri grave,

priviri care se întâlneau fără să se vadă.

Pe toate fețele plutea aceeași expresie,

de atenție oprită în loc și întoarsă

înapoi ca într-o apă fără fund.”

Amintiri din trecut vin să completeze un peisaj incandescent, dar dezolant:

„Focul îi făcea pe toți gânditori.

Erau butuci întregi de fag,

arși până la jăratec, dar rămași întregi,

incandescenți.

Mereu se aruncau crengi care înăbușeau

în primul moment focul,

dar flăcările izbucneau puternic,

cu un zgomot de incendiu.

Brazi mici și jnepeni deveneau într-o clipă

luminoși, arzători, feerici,

ca niște plante fosforescente.

Scântei repezi zburau cu un zgomot mărit,

de ploaie metalică,

și pe urmă totul se topea în același jar

luminos ca o lavă de aur.”

Dar speranța revine mereu în sufletele încrezătoare în puterea divină, care găsesc rațiunea de a trăi în universul mirific al naturii:

„Merita să trăiască măcar

pentru bogăția asta de mirosuri

și de culori,

pentru candoarea și pentru grația

lor nealterată.”

Confesiunea nu mai este doar la persoana întâi, ci și la persoana a treia, autoarea transferând altora sentimentele, gândurile, pentru a reda adevăruri general valabile pentru semeni.

Soarele, astrul suprem, domină peisajul, oferind un spectacol vizual inedit:

„Uneori, la asfințitul soarelui,

se revărsau pe cer râuri de foc,

care se stingeau cu încetul,

presărând pe verdeața catifelată a livezii

o cenușă roșu-aurie”

Imaginile vizuale, auditive, olfactive se amestecă, pentru a crea tablouri vivante. Contemplarea cerului pe care se aprind stele, mărind la infinit „adâncimea” bolții oferă momente de extaz poetic:

„Pe bolta liliachie creștea evantaiul razelor

soarelui, albăstrind cerul.

Sus de tot, nevăzută, cânta ciocârlia.

Toate culorile și sunetele îți pătrundeau

în suflet ca roua,

trezind în tine o bucurie liniștită”

Pacea revine mereu în sufletul care se zbate să răzbată printre atâtea probleme existențiale, prin succesiunea anotimpurilor descrise cu multă acuratețe de pictorița-poetă: ploaia, zăpada, norii, vântul, poleiul, vijeliile toate apar ca să sporească iar „corola de minunni a lumii” (Lucian Blaga). Sonorități și culori converg pentru a reda un peisaj montan:

„Se auzeau prin pădure,

ca un fel de vibrație muzicală,

cele mai aspre zgomote,

cele mai surde ecouri.

Întreg muntele era ca o cutie

de rezonanță, ca o vioară.”

„Numai pe creste aerul era mai viu

și bătaia vântului ridica zăpada,

pulverizând-o în mici fântâni arteziene.

Din vârful Postăvarului, crestele Bucegilor

se vedeau ca niște cratere de argint,

purtând fiecare un nimb de pulbere fină.”

Trebuie să iubești mult frumoasa Românie ca să pictezi prin cuvinte peisaje care vibrează de frumusețe, care ne fac să trăim acolo în mirajul hibernal:

„Din vârful Postăvarului, crestele Bucegilor

se vedeau ca niște cratere de argint,

purtând fiecare un nimb de pulbere fină.

Serile aveau o aromă de rășină,

de coajă de copac, de frunze tinere.

Brazii deveneau sub lună albaștri străvezii.

Culorile tari ale zilei, petele mari de violet,

de alb, de roșu se stingeau, după o ultimă

aprindere intensă, în momentul apusului.

Pe fundalul alb al Bucegilor înzăpeziți,

luna în primele minute era neverosimil

de galbenă, un galben cald, puternic,

care nu părea să facă parte din acest peisaj

de iarnă și de seară.

Mai târziu, când își recapătă lumina ei

spectrală,

toate văile sunt albastre ca niște lacuri

limpezi, încremenite sub lună.”

Autoarea este ființa care poate sorbi în sine toată frumusețea acestei lumi, de la firul fraged de iarbă, la vârfurile crrenelate ale Bucegilor., la semeția Munților Făgărași, la albastru marin al țărmului dobrogean, până la sclipirile cerului, pe care „stelele ascund o feumoasă enigmă” de unde cad „fulgi de nea ca niște flori albe”. Doamne, cât am vrea să fim acolo, în acel peisaj ireal de frumos:

„Norii se destrămau deschizând departe

arcuri de triumf, bolți albastre,

ținuturi sclipitoare.”

Autoare se întreabă ce forță vitală face să se producă totul în natură după reguli prestabilite de Marele Demiurg, cum converg toate spre a reda frumusețea acestei lumi plină de armonie și muzică, armonie ce nu trebuie distrusă.

Starea de fericrire oferită de micile bucurii al sufletului de pictoriță este descrisă în cuvinte simple:

„După ce am alcătuit un buchet,

unde culorile sunt potrivite ca pe o tapiserie,

unde roșul „mușcă” din alb,

unde verdele și cafeniul se împletesc,

unde totul se află din belșug,

unde aerul trece jucându-se printre ele,

unde florile parcă se înfruntă dând naștere

unui amestec de parfumuri și de calicii

care se ciocnesc între ele,

mă simt fericită.”

Ca și în alte cărți autoarea scrie aforisme, pentru a-și expune părerole:

„ Cine e artist n-are voie să pună

bunul-trai mai presus de artă.

Dacă-și bate joc de acest dar

în stare să înfrunte moartea și timpul,

părerea de rău nu prea are cum să îndrepte

coloana.”

Autoarea, la finalul primei părți ne dă lecții de trăire după anumite norme morale, optând penru o viață simplă, dar bogată spiritual.

Dragostea autoarei pentru mare apare și aici puternică, adevărată sub impresia de lumină fluidă, de miresme marine, de cer infinit:

„Marea cu acel neostenit joc al valurilor

ne face să-i simțim atotputernicia”

Marea apare sub lumini schimbătoare în alte tablouri, mișcătoare ca o oglindă a sufletului omenesc:

„Sufletul e ca un mal la care poposesc

corăbii.

În fața sufletului sunt cuprins de panică.

Aceeași impresie pe care ți-o dă marea

văzută întâia oară:

de gigantice vitralii deschise pe nemărginiri,

când verzi, când vinete, când argintii, când albastre;

când linse în aburi lăptoși și atât de plane,

încât par lespede de veci în colb lunar,

pe toate reliefurile vieții;

când zvârcolite și atât de uriaș căscate

încât pare că asiști la nașterea cosmică

a munților.”

Viziunea dramatică a mării este componenta meditativă a autoarei care știe să redea, prin arta cuvântului „ritualul de un dramatism neîndurător” al alergării valurilor:

„Marea!

Tulburătoarea mare, cu întinderile ei care-și schimbă

neîncetat fețele.

Marea cu acel neostenit joc al valurilor

ne face să-i simțim atotputernicia”

Dar, după furtună, apare iar seninul și marea strălucește în frumusețea ei eternă, sub cerul „plin de pulbere de aur”:

„Noianul Mediteranei e atât de albastru încât

seamănă cu o imensă cupă de safire topite.”

Peisajele exotice cu livezi de citrice, pini și chiparoși, palmieri și migdali înfloriți se conturează ca sub pensula unui pictor, în tablouri ce adună lumini culori și miresme de mare, de alge de fructe ne fac să plutim într-o călătorie pe alte meleaguri.

Pregnantă rămâne însă călătoria prin anotimpuri, în toate paginile cărții:

„Uneori toamna are nevoie de o pădure întreagă

ca să-și desfășoare șalul persan cu arabesc de crengi,

colorit de frunze, căderi de franjuri.”

„dmineața o vezi deodată (livada)

izbitor de albă, dimineață-n dimineață,

hohot de flori pe obrazul luminii, exclami:

Primăvara!”

Primăvara, când „Întinereau mereu alți lilieci cu floarea albă și violet” aduce regenerarea sufletelor noastre.

Fenomenele naturii aduc bucurii, tristețe, neliniște:

„Ploaia, noaptea și frigul umed

te izgoneau într-o eternitate

dincolo de anotimpuri”

Dar soarele vine să aducă viață peste univers:

„Ardeau toate culorile lumii pe zări,

și soarele cădea tot mai rotund,

tot mai enorm, tot mai de purpură,

spre nourii care-l așteptau

pe ultima treaptă a apusului

cu torțele aprinse.”

Dar existența își pune amprenta asupra gândirii artisitice, tulburată de teamă:

„Teama… Perfida fiară!

Teama de ce i se va întâmpla lui – omul?

Teama de ce va fi cu cel foarte apropiat?

Sieși, el; putea să și-o mărturisească:

teama multiplicată, teama de toți, de ce va fi,

teamă de ireversibilitatea morții.

Teama care intră în tine și te rostogolește

grabnic în sensibilitatea derutantă

îți dezorganizează gândirea.”

Teama este mereu alungată, căci poeta revarsă în versurile toată bucuria primăverii cu arome, culori, lumini deosebite, cu zarzării și caișii înfloriți ce scriu pe cer povești de iubire. Autoarea regăsește mereu echilibrul în bucuriile vieții simple:

„Pomii din livada întinsă cât o singurătate

scutură pe umerii noștri pulberi din „drapelul raiului”.

Frumusețea copleșitoare a lumii găsește o reflectare fidelă în versurile:

„Cascade prelinse ca niște beteli de argint

peste stânci, căzând în adâncuri,

fiorduri văzute de sus cu liniștite ape

ca de lac,

imense trene de pădure, grote, văi, prăpăstii,

culori strălucitoare de brun, verde întunecat,

albastru și alb.

Apusul sau clarul de lună dau aceluiași peisaj

tonuri deosebite, îmbrăcându-l în reflexe

de purpură sau argint.”

Copleșită de amintirile din copilărie, autoarea iar ne oferă reflecții asupra vieții, ca în toate cărțile dumneaei:

„Fericirea te înalță,

fericirea te coboară,

totul pe lume e deșart și trecător …

fiecare lucru curge ca apa,

ca frunza pe ram

îngălbenește și moare.”

„Strălucești sau nu,

ești fericit sau lipsit de noroc,

parcurgi totuși

minunatul mister al existenței.”

Sunt și altă versuri care pot dezvălui, adevărul vieții:

„Trufia este cauza tuturor căderilor umane.”

Clocotul vieții are și clipe de odihnă, ca în succesiunea anotipurilor:

„Cele mai mari iubiri

au clipe, ore și zile moarte,

au osteneli, au reculegeri

în singurătate;”

Dar farmecul naturii fascinează mereu un suflet ce știe să vibreze la tot ce este frumos:

„În păduri cu ecou,

izvoarele se logodesc cu lumina stelelor,

subțire, cu zvonul de bucium,

prelung și, nu știu cum,

clipa se desface ca un fruct proaspăt,

ivind un miez iluminat de legendă.”

Acest prcedeu al sinesteziei colorate apare în toată cartea și propriile percepții ale scriitoarei ni se transmit și nouă, ca, prin emoții estetice, să ne bucurăm sufletul de marele adevăr al vieții, această „corolă de minuni a lumii” cum o numea Lucian Blaga. Dar autoarea dorește să afle adevăratul sens al veții, al germinației naturii an de an și misterul nașterii ființei, o bucuriei și o continuitate pe „drumul eteenității”.

Apreciez strădania de a aduna în partea a doua a cărții cugetări la care au reflectat scriitori români și străini, căci D-na Irimia știe că în epoca vitezei nu se vor mai citi tomuri groase, cărți în mai multe volume și vrea să nu se piardă atâta înțelepciune adunată în ele. Dumneaei amintește la sfârșitul cărții autorii din care a extras citate:

MIHAI SADOVEANU – Valea frumoasei

MAXIM GORKI – Copilăria

MIHAIL SEBASTIAN – Orașul cu salcâmi

CLAUDE ROY – Întâlnirea de pe Podul Artelor

FRANCISC MUNTEANU – Scrisori din Calea Lactee

AL. VOITIN – Cinema splendid

EUSEBIU CAMILAR – Poarta furtunilor

ILEANA VULPESCU – Rămas bun casei părintești

H. BALZAC – Opere alese

La început face o pledoarie pentru cititul cărților și arta scrisului de mână: „Cărțile oferă alinare, înțelepciune și deschid sufletul și mintea. CARTEA este „cea mai complicată și cea mai măreață minune dintre minunile create de omenire în calea ei spre fericire”, după cum s-a exprimat Maxim Gorki.

Cititul unei cărți și scrisul de mână sunt îndeletniciri care ne oferă prietenia lor indiferent de vârsta pe care o avem. Din partea noastră să le arătăm respect și admirație.” Preocuparea pentru arta cuvântului este prioritară:

„Inspirația o percep ca pe o spontaneitate a gândirii care ne dăruiește picuri de iubire.” „Artistul nu distruge lumea, ci o recreează” scrie inspirată de propria experiență. Iată un alt aforism:„În fiecare undă de aer, de lumină, de parfum, în fiecare pietricică de pe drum, în firul ierbii din câmpie, în liniile feței omenești și în fiecare suspin este o părticică din spiritul lumii legat prin fire nevăzute de sufletul unui artist, gata să-l pună în mișcare, dacă este într-adevăr un suflet de artist.”„ Blândețea și bunătatea de cele mai multe ori izvorăsc dintr-o mare dăruire de sine.”

„Frumusețea nu înseamnă numai ceea ce încântă ochiul, ci ceva care mulțumește și inima.” „Tot ce e clădit pe forță se prăbușește spectaculos și definitiv.”

Cugetările devin sfaturi utile pentru noi:„Numai printr-un calm controlat și prin stăpânire de sine omul poate să se păstreze deasupra situațiilor.”„Adevărata valoare a omului stă în ceea ce are el înlăuntru.”

„Gloria și onorurile nu mă mișcă, n-au niciun efect, nu protejează de singurătate. ” „Dacă nu-ți reclami drepturile, unii cam uită să ți le dea. Și nulitățile strigă, însă mult mai tare, ele știu să se vâre în față.”„Fața omului trădează ceea ce ascunde inima.”

Frecvent apar reflecții asupra vieții, spre a o defini, pentru a ilustra titlul cărții:

„Viața bazată pe adevăr are multe momente de bucurie și cunoaște ce este fericirea. Viața bazată pe minciună este tristă și neliniștită. În mare parte stă în puterea noastră să alegem modul de viață pe care-l dorim.”

Și aici apar întrebări retorice:„Există ceva în viață de care să fii absolut sigur?” și concluzii ce vin ca niște sentințe:„Nechibzuințele, neatențiile, greșelile cele mai banale și prostiile adesea se plătesc cu viața.”

„Există adevăruri mai rele decât minciuna și minciuni mult mai bune ca adevărul.” se menționează în carte.

Mulțumim D-nei Ecaterina Irimia că ne-a oferit o mare bucurie prin această carte ce va rămâne foarte valoaroasă și peste mulți ani.

„Bucuria este ţelul nostru, destinul nostru. Nu putem şti cine suntem decât prin Bucurie. Dacă nu cunoaştem Bucuria, nu ne cunoaştem pe noi înşine”.( Marianne Williamson).

„Bucuria de-a trăi ne conduce la fericire.” este concluzia autoarei.

Prof. Ecaterina Chifu

by

Referinţă Bibliografică

ECATERINA CHIFU: ECATERINA IRIMIA – „VIAȚA, MARELE ADEVĂR” (recenzie)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 iunie 2023