Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Eu sunt bagajul meu (argument la cartea „Amprente desenate” de Aurel V. Zgheran, în curs de apariție)

Eu sunt bagajul meu (argument la cartea „Amprente desenate” de Aurel V. Zgheran, în curs de apariție)

Cum să închidem această carte mai frumos și mai corect decât cu o plecăciune de recunoștință, respect și simpatie pentru cine a sprijinit-o în multe moduri?! Căci, dacă cineva umple un coș cu roade coapte culese dintr-un pom încărcat, nu înseamnă că e justificată normarea umplerii coșului doar în dreptul culegătorului. Pomii trebuie îngrijiți începând chiar din miezul iernii geroase și continuând cu succesive lucrări de întreținere adecvate fiecărui anotimp, până toamna, la recoltare. Cine face aceasta nu este culegătorul, el poate fi doar unul dintre truditori. Exemplul acesta corespunde multor situații și neștiut de multor persoane anonime.

Privind reflecțiile sub aceast orizont de contexte, eu, autorul cărții prezente sunt producătorul și aparținătorul fructelor, însă aporturile auxiliare s-au asigurat întocmai de către cine nu apare în spațiul observabil, iar de aceea mă consider dator să reliefez un nume ce reprezintă pe o prietenă din copilăria mea, om de dăruire totală, cinstită și întotdeauna pe coordonatele ținerii ferme de cuvânt, în măsură să inspire motive ca să te bazezi cu toată încrederea pe promisiunea sa, din moment ce ți-a făcut-o: Eugenia Zaharia.

Ea nu dorește detalii, iar de aceea nici nu le adaug – doar atât mai spun, chiar și dacă s-ar supăra: în decursul a cam trei ani, pentru fiecare carte pe care am publicat-o nu se poate să nu am a-i mulțumi.

Afară de dramul de talent, imensa muncă, dăruirea, pasiunea, consecvența considerate în summum și coexistență pietre de fundamentare spirituale și intelectuale, condiția materială a făuririi cărții fizice la o Editură este asumarea financiară ce nu este deloc ieftină. În ce mă privește, îndelungul a cam trei decenii, mai mult, mult mai mult am scris decât am publicat. Așa se întâmplă că am o arhivă necrezut de mare de manuscrise ce nu pot fi predate spre editare și tipărire pentru că nu am bani necesari. De aceea, de câte ori reușesc să adun leu cu leu de colo și de colo, imediat definitivez fișierele unei cărți pe care curând  o voi și avea gata în mână. Lucrez de un timp numai cu Editura ieșeană Pim. Ea este deservită de oameni harnici și profesioniști care, după ce le predau manuscrisul, chiar dacă aș vrea, nu mi-ar mai acorda timp de răzgândire. Nu trec decât câteva zile până când îmi bate la ușă curierul ce-mi livrează câteva brațe de cărți proaspete pe care imediat le și trimit la rându-mi unor mulți prieteni dintre care sunt incredibil de puțini plătitori, căci ei iubesc cadourile mai mult decât recunoștința. În fine…!

De ce i-ar păsa cuiva de eforturile mele întru izbutirea cărților acestora, dacă oriunde te uiți numai oameni ce nu se mai satură de bani vezi înaintea ochilor. Nu contează cum obțin ei banii aceștia, de la cine și cu ce preț…, totu-i să-i aibă. Eu nu-s deloc așa! Până în 1989 făceam mai ușor bani, parcă veneau singuri la mine, dar nu am strâns nimic, în primul rând pentru că nu știam să strâng, eram tânăr și cheltuitor, iar în al doilea rând pentru că nici nu le duceam prea mult dorul. Parcă-i făceam cu ciocanul câteodată. Ori mai bine spus, cu pensula, deoarece pe lângă că o vreme am funcționat în învățământ și mai ales după aceea am pictat câteva biserici. Acum nu mai e deloc așa…! S-au schimbat vremurile, și am atâta nevoie de bani pentru cărțile prizoniere în format digital, pe care le pun în libertate în format tipărit din ce în ce mai rar și mai dificil. Nu mai am banii de altădată și nici în în jurul meu prietenii pe care-i aveam.

Ce să fac dacă nu m-am adaptat vremurilor noi? Dacă o făceam, poate că aveam și eu ce și cât au alții. Întrucâtva, cine știe, m-aș fi implicat și eu într-o muncă mai rentabilă decât cea livrescă grea, dezapreciată și falimentară. Însă am observat că mahalagizarea politică începe să fie urcată în România contemporană la anvergură de virtute și performanță. Nu mi-a plăcut, nu am avut căderea să apuc pe un drum strâmb și să-mi fie rușine mie cu mine mai târziu…!  Ce mi-a mai rămas de făcut este să scriu. Ocupație mai cinstită și mai curată…! Nu dau asta pe bani teribil de mulți prădați sau adunați ca gunoiul pe făraș. De-aș mai muta în câteva cărți tipărite măcar o parte din imensa agoniseală de manuscrise muncite cu mintea și sufletul preț de o jumătate din viața mi-aș mai îndulci și eu gândurile că și ele sunt încremenite în chingile dorințelor ce costă bani. Pe urmă m-oi duce și eu unde s-au dus definitiv și alții înaintea mea și ca ei oi dispărea și eu, căci, vreau ori nu , stau cu bagajele la malul gropii…, trebuie să fiu realist! Cum care bagaje?! Eu însumi…! Eu mă iau binișor pe mine și mă duc să-i citesc mamii ce-am scris despre ea într-o carte după ce ea a plecat ca să îmi încălzească pământul…!

Să las în urma mea cărți celor ce rămân, protagoniști și protagoniste ale lor, ca să deslușească ce-am simțit pentru ei și pentru ele în adîncul inimii și poate că nu au știut, asta mai vreau…! Și să nu încetez să mulțumesc celor ce m-au sprijinit, cel mai mult Eugeniei Zaharia…!

Dorința de a lăsa loc de amintire în urma ta este resortul natural al omului cumsecade, pe cât de nobil, pe atât de vulnerabil. Căci nu există distrugere mai crudă asupra a ce zidește curat și omenește cineva întru aducerile-aminte, ca mutilarea drastică ori ștergerea amintirii sale…!

(Aurel V. ZGHERAN)

(Foto reprezentativă: Aurel V. Zgheran cu Eugenia Zaharia și fiul ei Florin)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Facebooktwitterby feather