EUGEN DORCESCU: POEZIA LUI GEORGE SCHINTEIE ȘI DRAMA ANTROPO-ESTETICĂ

Am primit, de curând, prin gentilețea autorului, cea mai recentă carte de poezie a lui George Schinteie: „Deșertul de cuarț/Le désert de quartz”, ediție bilingvă română-franceză, traducere: Gabrielle Danoux, prefață: Cristina Sava, postfață: Marian Odangiu, Coperta și ilustrații: Valeriu Sepi, CosmopolitanArt, Timișoara, 2023.
Cunosc poezia lui George Schinteie încă de la începuturile ei. Am fost unul dintre cei dintâi recenzenți ai volumului său de debut, „Ochi de mesteacăn”, Editura Litera, București, 1976, recomandat mie, atunci, de Damian Ureche. Și i-am comentat, apoi, la răstimpuri, mai cu seamă în anii din urmă, cărțile maturității. În toate am întâlnit o poezie reflexivă, relativ încifrată, o poezie de emoții elevate, de idei și de viziune.
Recenta apariție continuă și desăvârșește, liric, ideatic, estetic, programul și demersurile anterioare. Ea este concluzia unui discurs poetic de mai multe decenii, precum și a unei existențe petrecute, discret, la limita dintre abisalitatea lăuntrică și cea exterioară.

CONFIGURAȚIE. STRUCTURĂ. NUNC STANS
„Deșertul de cuarț” înscenează (și evocă) două mari drame, cunoscute și trăite dureros, dintotdeauna, deși nu întotdeauna conștientizate, de ha’adham, omul de pământ, două drame concomitente și interferente: drama antropo-cosmică (timp infinit, spațiu infinit, individul uman finit) și drama antropo-estetică (existență umană finită, obiectul aspirațiilor sale superioare – infinit). Cele două axe sunt asimilate, cu egal interes și cu egală vigoare stilistică, de George Schinteie, accentul confesiv, acuitatea reflexivă și participarea existențială înclinând, cât se poate de firesc, spre cea de a doua.
Protagonistul dramei antropo-cosmice este eul empiric, eul mundan, altfel spus poetul-om.
Protagonistul dramei antropo-estetice este eul artistic (omul-poet, eul liric, homo aestheticus).
Este foarte originală și foarte interesantă, în raport cu psihologia creației și în raport cu dinamica textuală, această dedublare, această dublă funcție a identității. Iat-o, exprimată limpede, în repetate rânduri, uneori prin mijlocirea „oglinzii” (când aduce a autoportret):
„plecasem din mine” (22);
ori:
„când privesc în oglindă
chipul nemăsurat al iubirii
de care mă tem” (74);
sau:
„mă mir în oglindă” (33)
și încă:
„oglinda începe să strige după chipul pierdut” (34);
în fine:
„cineva pleacă din mine pe întuneric
înainte de a se face ziuă
trăiește cu mine fiecare clipă
deși mă face să cred că este absent
uneori mă abandonează la greu…” (93).
Eul empiric confruntă lumea cunoașterii sensibile, la dimensiunile ei extreme: cerul, marea, deșertul, aștrii (nesfârșirea spațială); confruntă necruțarea timpului incomensurabil, efemeritatea duratei personale, precum și toată gama simțămintelor și gândurilor general umane: uimirea, trăirea sublimului natural, cutremurul în fața adâncului, melancolia vârstelor, anxietatea, disperarea rece (29), resemnarea (104), dragostea incertă, înșelătoare:
„sângele șiroia prin deșert…
și menținea starea de uimire
imponderabilă a deșertului fără nume” (39);
la fel:
„nașterea și moartea deodată
semn că-s împreună mereu” (94);
sau:
„eternitatea
e umbra ce fuge mereu
pe sub picioare
ca un șarpe veninos
dar râvnit” (94)
și:
„trece zilnic trenul timpului
prin inima mea” (112).La acest palier găsim temele poeziei, dintre care se detașează net dragostea, iubita (acel „tu” foarte frecvent) ducându-și ambiguitatea femeie-poezie până în preajma simbolului:
„iubirea ar fi mai concretă
nu și-ar căuta mereu
subterfugiu într-o mare de suferință” (80);
precum și:
„la început de drum
sfiala miresei dispare-n oglindă
iar tu absentă vei fi mereu” (81).
Liantul dintre lumea simțurilor și cea a închipuirii, a meditației, a duhului este asigurat de o entitate profund simbolică: curcubeul (31):
„curcubeul în care te caut și nu te găsesc”  (50).
Or, exact aici, în teritoriul ideal al iubirii, are loc, mai întâi, joncțiunea funcțională și se realizează, apoi, indistincția eu empiric – eu artistic.
Eul artistic (Celălalt eu) trece dincolo de aparențe, de anecdotică, de teme, el are acces la IDEE. Confruntă esența, așa cum i-o oferă, într-o primă etapă, intuiția și revelația noetică. Confruntă, altfel spus, neantul și experimentează angoasa:
„mă-nvârtesc într-o sferă integrată-n cubul vieții
fără scăpare” (24);
ori:
„cît de aproape-i abisul
cît de aproape” (105);
sau:
„atunci nu-mi revine decît consolarea
unui popas efemer
niciunde” (106).
Trebuie spus, însă, că acest moment e depășit iute, abandonat chiar, fiindcă un sâmbure de revelație pneumatică, de duh, îi devoalează eului zările metafizice, îi sugerează Infinitul și posibilitatea, visul mântuirii prin artă: Timp infinit, Spațiu infinit, dar, acum, și o Iubire necircumstanțială, infinită, având ca obiect o entitate supraumană, impalpabilă, infinită și ea: Poezia.
Poezia este Iubita nemuritoare, intangibilă, fatală, e adevărat, dar dătătoare de perspectivă:
„un ghem de timp
mă rostogolește spre infinit” (30);
și:
„iar viața mea răstignea
în perfectă liniște
o coloană de infinit
în repaus” (38);
la fel:
„imensitatea infinită
a dorului” (88).
Arhitema poemelor lui George Schinteie este Iubirea metafizică, mistica iubirii extatice Poet-Poezie:
„iar tu absentă vrei să fii mereu
dragoste nevăzută” (81);
sau:
„mereu te caut
tu ascunsă fiind” (113);
ori:
„toate din mine-au plecat
inima spre zările albe
din care doar silueta iubitei
se-nalță-n lumină” (33).

DINAMICA, FUNCȚIONAREA TEXTULUI. NUNC FLUENS
O asemenea absolut dilematică arhitemă generează o dinamică sui-generis a textului, antrenând, deopotrivă, strategii ale dorinței (invocare, lamentare, dor etc.), strategii ale puterii (căutare, rătăcire, insistență), strategii ale eșecului (ale dezastrului):
„fără să cred…
că tu nu-mi vei lumina vreodată…
cărarea spre glorie” („Doar tu”, poem emblemă, 44);
sau:
„să prind curcubeul
din care țîșnește dragostea” (31).
Clipa supremă a iubirii metafizice, miezul semantic al întregului volum, treapta cea mai înaltă a elanului lirico-reflexiv palpită în poemul „La orizont noi” (32):
„între mare și pământ se află veșnicia
dragostei îmi spuneai…
toate cuvintele nerostite se-nghesuiau
pentru alt anotimp…
tu mă căutai printre valuri
pînă când dimineața ne prindea
îmbrățișați pe linia orizontului”.
„Linia orizontului” este locul cel mai stabil și, totodată, cel mai instabil dintre toate câte există ori se pot imagina. Este, deopotrivă, realitate și miraj. Reală și, deopotrivă, ireală este și îmbrățișarea celor doi: Poetul și Poezia. Fericire perpetuă. Frustrare perpetută.
Numai un poeta genuinus putea avea și trăi o reprezentare și o idee de o atare anvergură.
După îmbrățișarea nonîmbrățișării, urmează reculul marilor voluptăți ale dezastrului rodnic, ale aneantizării creatoare, ale ascezei artistice și ale jertfirii de sine:
„înghițit de visul
în care mă zbat
de cînd exist” (109);
sau:
„ratez dezinvolt orice speranță
a întîlnirii cu lumina iubirii” (102);
ori:
„îmbrățișarea în care mă pierzi” (49);
„parcă aș fi condamnat la moarte” (65);
în fine:
„răstignirea în simbol
nu-mi e străină” (77).
Așadar: Poezia nu poate fi cucerită. Ea cere să fie venerată, slujită. Cere jertfa întregii vieți. Poezia este Marea Zeiță.
UT INFINITUS POESIS.

9 iunie 2023.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, POEZIA LUI GEORGE SCHINTEIE ȘI DRAMA ANTROPO-ESTETICĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 iunie 2023