EUGEN DORCESCU

REALISMUL HIPNOTIC

Am primit, de curând, o extraordinară carte de proză, semnată de un autor discret, retras, un adevărat aristocrat al minții, al inimii și al duhului, poet și prozator foarte drag mie, despre a cărui operă am avut, de câteva ori, în trecut, șansa și bucuria de a scrie entuziaste comentarii (Anonimul îndrăgostit, povestiri, Căutându-l pe Adam, povestiri, Haos, roman, Antejurnal (sau Însemnări despre vocația eternă a ratării), Vedere spre curtea interioară, roman, Dezorbirea, poezie).

Și iată, am iarăși prilejul de a-i parcurge, la pas hermeneutic, universul fascinant, dens, erudit, compact, încărcat de aluzii culturale, de semne și simboluri, pulsând intens în abisalitatea eului și a limbajului.

Cartea se intitulează Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel, s-a publicat, recent, la Editura Cartea Românească din București și aparține reputatului medic timișorean, Prof. univ. dr. Lucian P. Petrescu, cunoscut, deopotrivă, cum anticipam, ca un foarte inteligent și foarte talentat scriitor, înzestrat cu un puternic impuls creator și cu o viguroasă conștiință artistică.

Noul său volum cuprinde nouăsprezece proze scurte, de fapt tot atâtea capitole sau, mai degrabă, episoade, dintr-o călătorie a eului narator (în egală măsură subiect al enunțului și al enunțării) dinspre aparențele lumii, ale lucrurilor, spre structura, esența și, chiar, spre originea lor: „Așadar, scriu. În loc să trăiesc, scriu” (p. 167). Sau: „Scriu, citesc sau rememorez? Nu-i pasă nimănui. Așadar, fie. Să înceapă visul, dacă altfel nu ajung în inconștientul tuturor” (p. 116).

Acolo, deci, intenționează să ajungă naratorul, acolo unde subconștientul individual se pierde în subconștientul colectiv, acolo unde substanța anihilează forma particulară: „O viață? Ce să însemne o viață, când la a mea mă uit ca la o fantomă? (p. 57). Ori: „… dinozaurul care încă supraviețuiește în mine, precum reptila antediluviană în inima mea de gheață…” (p. 60).

Iată curgerea sinuoasă, ca un fluviu subteran, a acestei stranii și tenebroase confesiuni – o foarte originală eseistică epică:

Cartea lui Daniel, Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel, Sincopa, Troglodiții din Saint-Germain-des-Prés, Cântecul sirenelor, Fizica cuantică divină – Biologia celulei, Arta memorizării, Timpul, Despre J.S. Bach și alte suferințe, Tatăl, Timp pentru viață, Sub umbra lui Kairos, Memento: Liber Novus, τυφλòς… ὁ ἔρως, De senioribus et dolore, Epica dezlănțuită, În singurătate, Învață să crezi, (…In nube), urmată, ca o lucrare științifică, de 63 de note.

Un asemenea excurs, mizând pe dinamica ideilor și pe reacția de o complexitate extremă a eului în fața existenței sale și a existenței în genere, reacție ce angajează, simultan și mărturisit, contactul epidermic cu ambianța, dar și amintirea, închipuirea, visul, un asemenea excurs, așadar, impregnat de o metafizică tristețe („Tristețea de care mă loveam ca de bazaltul întunericului”, p. 96) se oferă, destul de binevoitor, deși distant, lecturii, exact în măsura în care fragilizează ori chiar refuză analiza. Asistăm, pe tot parcursul prozelor, la disoluția realității și a amintirii în vis, precum și, invers, la coagularea visului (coșmarului) într-o încertă realitate, supusă preschimbării vertiginoase, continue, în nimic, în nimeni („Așa cum sunt eu, nimeni, p. 46), sau conținând, în miezul ei, principii ale răului și ale întunecimii, ale demonicului (copilăria marcată de peștele cu blană din balta Cetății sau de câinele Gunoierului, în palid balans cu apariția vag-angelică a Gabrielei). „Înșelătoarea forță a schimbării perpetue. Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel” (p. 65). Ori: „Sunt eu, atunci, undeva, într-un timp dilatat infinit, între puber și adolescent, palid, aproape translucid, abia însăilat pe o ață subțire și albă, tremurând pe malul bălții din șanțul de apărare al Cetății” (p. 43).

Avem a face, cum se observă ușor, cu o proză de factură gnoseologică, atipică, dificil de încadrat, vizând cunoașterea de sine și tatonarea misterului de a fi, în lumea pe cât de palpabilă, pe atât de iluzorie: „Și paznic al farului cine să fie, oare? Membrana celulei? Imaginea sacră – un creier enorm, un Stăpân înțelept și totuși faustic, ca un perfect semiconductor fără de limite, străbătut de fantastice porți și canale, cu schimburi nesfârșite de sarcini și mesaje, microparticule ARN veșnic plecate pe drum, un du-te-vino sacerdotal, singur și tandru susur de apă vie, singur perpetuum mobile, imediat după primul impuls” (p 65).

Totul, gând, cuvânt, simțământ, reverie, totul, absolut totul se pierde în incertitudine, în tăcerea și răceala zărilor ermetice.

Putem distinge, totuși, câteva posibile teme, îndeajuns de arborescente, îndeajuns de nesigur conturate:

Eul în sine (Cartea lui Daniel), Eul și spațiul (Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel), Eul și timpul (Sincopa), Eul și cultura veacului (Troglodiții din Saint-Germain-des-Prés), Eul – trupul – ființa (Fizica cuantică divină – Biologia celulei) etc.

Spre mijlocul și, apoi, spre finele periplului, se întrezăresc și firave lumini mântuitoare: „Cât a trecut? Memoria știe? Memoria e nemurire? Pielea se strică, viscerele putrezesc, respirația se oprește. Emoția, norul memoriei, niciodată. A început așa, în prima zi? Big Bang sau oftatul Lui? Și înainte de asta? Viața? Atât de simplu și de obscur? Atât de grotesc: clic… stop?” (p. 72). Sau: „Învață să rabzi! Răbdarea e cea mai înaltă virtute când senescența îți macină mușchii, când privirile se înmoaie în ceață de sepulcru tomnatic, când amintirile sunt cea mai prețioasă clipă a prezentului, comoara neîngropată de nimeni, niciodată. Învață să crezi” (p. 176). Și încă: „Dar învață să crezi. Învață să crezi că ești, că ai fost, că vei fi, mereu, acolo, aici, în straturile profunde și grele ale povestirii. Ca și în norii tuturor celor petrecute. Pământ și cer” (p. 179).

Acesta pare a fi, în lectura mea (fiindcă autorul nu postulează nimic, mărginindu-se, eventual, a sugera), rodul ultim al unei călătorii exasperante, disforice. „Învață să rabzi” (nimicnicia și zădărnicia vieții și ale lumii acesteia). „Învață să crezi” (în vedenia altei lumi și a altei vieți). Căutările te vor conduce, poate, de la dibuirile minții la revelație.

Dezbaterea gravă și perenă, profunzimea analizei sufletești, modernitatea ideilor, altitudinea spirituală, eleganța stilului feresc proză lui Lucian P. Petrescu și de experiențele sterile ale postmodernismului și de mahalagismul și pornografia maculaturii de gang, cultivată, cu fervoare, ici și colo.

Carte a reflecției adânci, necontenite, obsesive, carte a introspecției necruțătoare, carte a unui realism hipnotic și a unei rarisime curiozități metafizice, carte a gândului, dar, poate, mai cu seamă, carte inspirată, demnă de cea mai ingenioasă analiză, dar cvasi-inanalizabilă, carte a unei frumuseți spectrale, de neuitat, Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel se impune atenției unui cititor avizat și avertizat printr-o însușire de o frapantă originalitate: anume, scriind-o, autorul ei, aidoma marilor poeți mistici, pare să fi cercetat, eremitic, hieratic, haric, tărâmul tenebros, accesibil abia după truda unei vieți întregi, situat între subconștient și conștiință. Acolo sunt înțelesurile ultime, decisive, acolo sunt și simțămintele genuine, acolo substanța este formă și forma este substanță.

O carte unică, în care poetul Lucian P. Petrescu și prozatorul Lucian P. Petrescu se întâlnesc, răsfrânți față spre față, de oglinda aceluiași suflet.

Timișoara, 21 martie 2025.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, REALISMUL HIPNOTIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 martie 2025