Viața aceasta curge ca un dans. Dă mâna cu tine și te poartă în pași de dans pe cărări nebănuite. Poate începe lin, ca un dans de primăvară. Te vede mai stângaci și începe să te farmece printr-un ghiocel abia ivit de sub mantia înghețată, printr-o picătură de soare, zborul unei albine, vârful verzui al firului de iarbă, pe urmă, când prinzi mai mult curaj, te aruncă în dansuri dezlănțuie, fie printre raze de soare, fie printre fulgere și ploi. Te izbești de fulgere și totuși nu te arzi, devi mai puternic, te lupți cu furtuna, pe urmă culegi roadele apelor, te prinzi de razele de soare, înveți să zbori ca mai apoi, valsul în care te-ai agățat, să te poarte spre acea maturitate arămie când se numără bobocii ce i-ai presărat pe urmele tale, iar când vântul se întețește ca într-o balada a lui Vivaldi, dansul alunecă pe o potecă albă, ești obosit, te oprești o clipă să te odihnești, dar e clipă fatală. În momentul în care se termină dansul, se termină totul.

Totuși, nu aș vrea să privesc acest dans prin viață individualist. Ce-i drept, se poate și așa, să fii singur, într-o sală de dans, sala propriei vieți, să începi un joc fantastic, că e vals sau orice alt dans pe placul ființei tale, un dans al vieții și al morții, cu pante domoale și tumultoase și să joci pe ritmurile lui până la epuizare, până orice urmă de energie se scurge din mâini, din picioare, din ochi, din tot și cazi într-o nemișcare spre alte coordonate ale timpului. Eu vreau să privesc dansul vieții în doi. Vreau să-l privesc ca pe un tangou.

Tangoul, cu melodiile, ritmurile sale, te poartă pe cele mai nebănuite drumuri. E un amestec de pasiune și frumusețe, ca mai apoi să devină sălbatic sau cucernic, ori să dea mâna cu nostalgia sau bucuria.

Când spun tangou, spun cifra doi. Tangoul e dansul vieții spre care alergăm cu toții, conștient sau nu. Omul a fost lăsat de Dumnezeu ca ființa sociabilă, departe de singurătate, altfel Adam nu ar fi primit o Evă care să-l împlinească, să-l desăvârșească, să-i alunge orice urmă de anxietate.

De când se naște, omul nu e singur. Lângă el e mama lui sau în cazuri triste, o altă făptură omenească ce îl călăuzește, îl învață primii pași ai dansului.

Cu timpul omul își alege perechea, în general caută ce e mai compatibil ritmurilor lui. Când găsește ceva asemenea lui conduce partenerul cu pasiune, protecție, încredere, respect, recunoștință, spre cele mai fermecătoare ritmuri, pe cele mai fascinante acorduri muzicale.

Dacă ești invitat la dans, încumetă-te în măsura în care știi sigur că aceia sunt pașii alături de care dorești să dănțuiești prin viață. Nu e bine nici când ești prea temător că poți ajunge să pierzi cele mai frenetice momente. Și totul trece atât de repede, încât nu îți dai seama când ajungi bătrân. Te vei auzi cândva șoptindu-ți că ai mai îmbătrânit, că mai ai ceva vreme, pe urmă te găsești mâna în mână cu palatul de gheață al Crăiesei Zăpezii și undeva se pierde ecoul unui dans în timp ce altul răsare timid și lent.

Îmi amintesc niște cuvinte ale tatălui meu de când eram în pragul adolescenței. Dacă băiatul ce ți-ai dorit să te invite la dans nu a făcut-o, înseamnă că te-a respectat, nu a fost dansul potrivit. Mi-au părut pe atunci așa ciudate cuvintele lui. Erau cuvintele unui tată iubitor ce își vede copilul mai presus de toate și totuși aveau mult adevăr în ele. Când respecți pe cineva, când acea persoană e prețioasă, aștepți acel dans potrivit pentru a învața împreună cei mai potriviți pași, pe cele mai melodioase acorduri.

Cât timp omul nu e singur, e puternic, are cu cine se prinde în acel tangou al vieții.

Au trecut pe lângă mine multe, au trecut într-un dans amețitor, dar mereu am știut că trebuie să fiu puternică, că pe mine se bazează cei care se află în același tangou. S-au bazat în trecut, se încred cu atât mai mult acum, când alții au tot plecat rând pe rând pe drumuri presărate cu praf de stele. Dacă aș fi rămas complet singură în timpul dansului, nu mi-ar mai fi păsat de nimic, așa am o responsabilitate, trebuie să conduc tangoul mai departe prin sala de bal, să plutesc lin peste soare, vânturi sau ploi, să apuc la un moment dat viața de guler și să-i spun că, oricât de îndărătnică a fost câteodată, am biruit-o.

Sunt mulți care spun că ei nu au nevoie de nimeni în dansul lor, dar greșesc. Oricât de puternic ești, de realizat ești sau cum se mai spune, pe picioarele tale, când simți că ai pe cineva cu sufletul alături de tine, nu poți refuza invitația la un tangou, în aceleași ritmuri și bătăi ale inimii.

Îmi amintesc când m-a încercat viața greu, când cineva aidoma sufletului meu a fost chemat dincolo de aceste zări omenești, au fost alături de mine atât de mulți prieteni. Nici nu am știut câți prieteni am până în acel moment. Se spune că adevărații prieteni sunt alături de tine în momentele tale de încercare, nu doar de veselie. Vedeți așadar ce frumos e să înveți acel tangou al vieții în dragoste și bună înțelegere cu toți!

De vreme ce ne prindem unii cu alții la dans împreună, nu pot să nu mărturisesc că am rămas impresionată de faptul că oamenii încă mai citesc. Îmi amintesc că, în urmă cu ceva timp, de postam pe o rețea de socializare câte o creație literară, primeam câte șase până spre zece sau unsprezece aprecieri, unele poate, doar așa, din prietenie, fără lectură. Când postam imaginea unei cărți publicate, nu un articol publicat într-un ziar sau revistă, ori câte o diplomă, curgeau aprecierile cu nemiluita. Ce să mai spun când postam fotografii din vacanțe, cu sutele, dar de data aceasta ați reușit să mă impresionați dragii mei prieteni. Când eram ferm convinsă că nimeni nu mai citește nimic, mi-ați schimbat prin like-urile și comentările voastre opinia. Prin urmare am continuat să postez în fiecare seară câte o nouă creație din volumul în lucru Emoții, chiar și ieri când am aflat o veste tristă, că scriitorul Adrian George Itoafa a încetat din viață și pe care l-am cunoscut în colaborările literare, prefață / cronică la unele volume de teatru, am postat un material ce se născuse în zori de zi în minte și a prins seara contur prin cuvinte, a cărui titlu „Astăzi sunt fericit“ era în total dezacord cu știrea tristă din lumea literară și cu toate acestea materialul ce l-am publicat vorbea de acea plinire a fericirii prin dăruire și bunătate, prin îndemnul de a pași în același dans cu aproapele tău la nevoie.

Cred totuși că mă voi opri cu postările materialelor ce le voi scrie în continuare pentru a le publica în volumul „Emoții“ pe bătrâna rețea de socializare, învechită cum spun tinerii, facebook, dar când volumul o să fie finalizat, o să pun link spre site-ul unde-l încarc pentru lectură. Poate iubitorii de lectură doresc să-l răsfoiască, poate unii mai culeg câte o învățătură, căci voi merge mult pe editorial și voi surprinde emoții, poate dansăm în același tangou printre cuvintele volumului.

Și pentru că tot am vorbit de aprecieri, mie nu mi-a plăcut niciodată cerșetoria de like. Unii parcă se hrănesc cu aceste iluzii. Ce contează o apreciere cc nu-i venită din suflet, pe același acord muzical? Fiecare e liber  să danseze cum dorește pe scena vieții lui. Alții postează tot felul de absurdități și vânează o mulțime de like-uri și comentarii. Doar astăzi ce am văzut că o doamnă, din lista mea de prieteni, a făcut o fotografie la un mesaj privat primit de la un necunoscut. L-a postat spre văzul tuturor ca să-l pedepsească pe cel care a îndrăznit să o deranjeze cu vorbe înșelătoare spre deliciul celor ce stau toată ziua cu paharul în peretele vecinului că poate, poate, mai prind ceva spre o nouă clevetire. Dacă a apărut așa, din senin, ca o pasăre sălbatică, nu trebuia să-i dea importantă deloc, ar fi renunțat la a mai iscodi fără un scop final sau îi putea bloca accesul. Firesc, bloca un contact, nu o persoană, că omul e una, contactul e altceva, dar era mai mult decât eficient. Nu era cazul să facă spectacol ieftin. Nimeni nu e sfânt și nimeni nu e atât de zmeu. Cine se arată prea imaculat e un om fals. Toți greșim, dar trebuie să ne înțelepțim cu fiecare cădere. Fiecare are minusurile și plusurile lui. Nimeni nu e perfect. Lucruri ca cele postate de acea doamnă se întâmplă adesea, nu sunt ceva neobișnuit, abia descoperit, dar prin acea postare a obținut atenție, like-uri, comentarii, emoticoane. Alții creionează câte un mesaj amenințător pe pagina lor de socializare, insinuând că vor șterge din lista de prieteni pe toți aceia care dormitează acolo și nu apreciază postările lor, pe urmă curg atâtea aprecieri la ultimatumul cu pricina, de parcă toți s-ar ruga de cel ce a pus acea înștiințare, ca nu cumva să-i elimine din lista de prieteni. Alții, aproape că te imploră să-ți inviți toți prietenii din listă să-i aprecieze o anumită pagină, că doar îi ești prieten virtual, de parcă tu nu ai avea altceva mai bun de făcut decât să alergi după like-uri care să crească orgoliul celui cu pricina. Și exemplele ar putea continua. Cu riscul să repet ce am spus mai devreme, nu mi-a plăcut niciodată cerșetoria de like. Dacă cineva dorește să aprecieze ceva plăcut, o poate face fără o rugăminte. Sunt multe lucruri ce plac unora, le privesc, le citesc, mai culeg o învățătură, dar nu apasă acel buton apreciativ. E foarte bine și așa, poate e mult mai bine decât un like fals, căci, ce ai făcut tu, a atins un suflet. Cerșetoria de like, că tot am vorbit de tangou, e un tangou al interesului, nu unul cinstit, mereu te gândești cum să faci să fii cu un pas în fața celuilalt.

Adevăratul tangou al vieții e acela în care te dăruiești pe tine pentru cel ce a acceptat invitația ta la dans. E dansul tău, l-ai chemat alături de tine pe cineva aidoma ție, acel cineva ți s-a alăturat cu încredere, atunci fii responsabil și urmează pașii aceia spre desăvârșirea în doi. Nimic nu aduce mai multă frumusețe și armonie ca acel tangou în doi. E tangoul vieții tale. Nu ai voie să greșești, căci de greșești te vei pierde pentru totdeauna.

Tangou / din volumul în lucru „Emoții“ / Ana-Cristina Popescu

by

Referinţă Bibliografică

Ana-Cristina Popescu: Tangou/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 martie 2025