Sosi vremea când Virgil împlini nouăsprezece ani, primi ordin de recrutare și apoi de încorporare. Simțea în el o sete teribilă de a se răzbuna pentru tot ce îndurase. Mai ales că și unii colegi de muncă râdeau de el datorită faptului că tatăl lui îi lua aproape toți banii pentru nevoile casei. Îi mai rămâneau doar trei săptămâni până să plece în armată, lucra încă pe șantier și jurase că nu va pleca în armată fără să se răzbune. Dar simțea că trebuia să lupte cu frica din el, pentru a putea realiza acest lucru. În fața tatălui său când acesta se înfuria, se simțea ca acel băiețel neajutorat de altădată și nu reușea să se depășească pe sine și să acționeze ca un tânăr de nouăsprezece ani. Avea convingerea că era mai puternic ca tatăl lui, dar se temea, îl simțea pe acel băiețel înfricoșat și bătut de odinioară cum se zvârcolea în interiorul ființei sale. De când împlinise nouăsprezece ani Toader nu îl mai lovea, doar își exercita și mai departe autoritatea sa asupra lui, și el gemea în interiorul său sub mâna dură a tatălui său.
Într-o seară clipa cea mare la care el visase atât de mult timp sosi. Luase salariul și băuse câteva beri cu unii colegi, iar când se întoarse acasă, îl găsi pe tatăl lui stând la masă împreună cu mama lui cu o sticlă de vin în față, foarte bine dispus. Intrând în cameră Virgil dădu bună seara privind spre maică-sa ca și cum ei i s-ar fi cuvenit tot respectul. După care Toader bătând ușurel cu palma în masă spuse: ,,Virgil pune salariul tău pe masă ca să văd ce voi opri pentru nevoile casei și ce îți las ție ca să te pregătești pentru armată.” Virgil simți cum valuri de furie oarbă adunată de atâția ani îl învăluiau, gândi: ,,Chiar și ultimul salariu vrea să i-l dau, îl zdrobesc acum.” Lenuța spuse: ,,Luna asta avem destui bani, lasă-i tot salariul să mai aibă ceva pentru armată îi va fi greu acolo fără nici un ban.”
Într-o clipă starea de spirit a lui Toader se schimbă și spuse furios: ,,Femeie netrebnică cum îndrăznești, sau aveți secrete pe ascuns.” Apoi o lovi pe Lenuța peste obraz odată, de două ori, ba chiar și a treia oară, ridică mâna să o lovească din nou, însă își simți brațul imobilizat ca în strânsoarea unei menghine, întoarse capul și văzu că Virgil îl prinsese de braț. Privi spre cuțite, erau departe de el, iar toporișca afară în magazie, nu avea în acel moment nici unul din instrumentele cu care uneori când se îmbăta își îngrozea familia și o căuta cu cuțitul în mână pe Lenuța ce disperată fugea prin vecini. Vocea lui Virgil se auzi în cameră ștrangulată de furie: ,,De astăzi înainte în prezența mea nu o mai lovești ai înțeles?” Toader se albi la față, încercă să înjure dar nu putu articula nici un cuvânt preț de câteva clipe apoi spuse: ,,Lovește-mă nerușinatule, răzbună-te acum înainte de a pleca în armată ce nu știu eu că asta clocești în mintea ta nenorocită, ești sânge din sângele meu însă te simt ești mult mai rău ca mine,” și urmă apoi un șir de înjurături.
Virgil rămase înmărmurit, înțelegând un lucru și anume faptul că bătrânul era învins. Îi dădu drumul mâinii și așteptă, ar fi vrut ca tatăl lui să sară la el, ca apoi el să se poată dezlănțui, însă acest lucru nu se petrecu. Toader ocărându-l plecă în altă cameră. Iar el ar fi vrut să-l lovească să-l trântească la pământ și să-l termine însă ceva îl oprea, simțea în el o luptă teribilă între acel băiețaș înfricoșat de imaginea tatălui său și tânărul format în acel mediu dur cu mușchii fortificați în urma atâtor ore de muncă brută, însă nu putea de moment să-l lovească pe bătrân, simțea că frica îl stăpânea destul de mult. Era conștient că de moment obținuse o victorie asupra tatălui său, ce îi dădea o mare satisfacție. Dar era ferm convins că trebuia să facă și pasul următor acela de al zdrobi pe bătrân în bătaie.
La scurt timp după acea răfuială Virgil plecă în armată și acolo suportă multe chinuri, până ce ajunsese ca și el la rândul lui să chinuie pe alții. ,,Aici totul este ca în viața civilă unii îi calcă în picioare pe alții cu deosebirea că aici totul se face pe față fără nici o urmă de rușine. Pe când în viața civilă oamenii se ascund după paravanele cinstei și ale omeniei, abia aici toți își dau arama pe față, și toate cadrele militare cu fețele lor de oameni cinstiți ce și le afișează în societate, abia aici se dezlănțuie ca niște turbați asupra soldaților,” așa gândea el uneori. Pe măsură ce timpul trecea omul lăuntric din interiorul lui Virgil se modela după toată răutatea și duritatea pe care el le văzuse în oamenii pe care îi întâlnise în viață. Avea ferma convingere că și cei mai buni oameni erau doar niște actori, adică se prefăceau că sunt buni, era convins că dacă s-ar fi dus tiptil la ei acasă i-ar fi surprins ca pe tatăl lui plini de violență verbală sau fizică.
,,Totul îmi este mult mai clar, dacă oamenii nu te pot zdrobi în bătaie și chinuri atunci fac cumva să te exploateze prin muncă sau să vadă ce profit au de pe urma ta și să te șmecherească ei cumva. Acesta este tot adevărul gol goluț despre lume, nu ai altul. Și dacă ăsta e jocul? O, eu știu să-l joc, voi juca pe măsura a ceea ce mi se cere.” Așa monologa în perioada armatei Virgil când încerca să-și formeze o concepție proprie despre lume și o filozofie după care să se ghideze în viață. De asemenea în acea perioadă ajunsese la concluzia că și intelectul trebuie dezvoltat pentru ca unii să nu te manipuleze cu ușurință și începu să citească unele cărți mai ales că nu era lipsit de agerime de minte. Ba chiar în școală începuse bine cu învățătura, însă influențele dăunătoare ale mediului înăbușiră toate aspirațiile lui spre ceva mai bun. Termină armata ca un tânăr isteț, și cu convingerea clară că viața trebuie trăită așa cum el o înțelese.
Reîntors acasă reuși să facă pasul cel mare și mult dorit și anume să se răzbune pe tatăl său și făcu totul cu multă satisfacție. Ba mai mult deveni atât de violent cu cei ai casei, încât la scurt timp o lovi și pe maică-sa ce încercase să sară în apărarea bătrânului. Apoi la o bere cu niște prieteni din cartier, unul ce era vecin cu el îi spuse: ,,Virgil pe taică tu l-ai bătut pentru că te-a maltratat de mic, dar pe maică-ta de ce ai lovit-o? Asta numai înțeleg, cum de ai putut să faci așa ceva?” Virgil își încruntă fruntea, iar ochii săi verzi îl priviră pe cel ce-i adresase acele cuvinte cu o privire rece, plină de duritate, și de dorința de al lovi și pe cel ce-i adusese acel reproș. Pentru câteva clipe se așternu tăcerea între ei, pentru unii parcă nici berea nu mai avea gust aflând că stau la băut cu unul ce-și bătuse mama.
Fiind liberat din armată Virgil avea dorința de a se însura. Însă cu fetele avusese întotdeauna o problemă, pentru că cele cu o situație materială bună și cu o oarecare educație îl evitau din cauza faptului că el petrecea mult timp într-un anturaj rău famat și provenea dintr-o familie cu probleme precum consumul de alcool și violența. Deși era un tânăr chipeș, înalt, cu părul șaten, îmbrăcat mereu curat mai ales când ieșea în oraș, fetele frumoase și cu situație materială rămâneau de necucerit pentru el. Toate fetele cu care el până atunci avusese de-a face proveneau dintr-un mediu dur, rău famat. Însă în acea perioadă reuși să cucerească inima unei fete simpatice, cu educație, ce provenea dintr-o familie foarte săracă. Ioana așa se numea acea fată vedea în acel tânăr cu prezență bărbătească, ambițios, pe unul de care își putea lega cu încredere viața pentru că el credea ea, va reuși cu siguranță în viață.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..