Pe când mic fiind şi în acea stare de magie, soră cu inconştienţa, deoarece raţiunea în formare fiind, era de-o şchioapă… şi, pe când mă văitam “că mă puşcă…!”, pentru că-mi era frică de un aparat de fotografiat, atunci de nu simţeam o afectivitate necondiţionată, una mai mare decât una “angelică” emoţionată, aş fi avut soarta cabrată şi poate n-aş fi iubit nici eu vreodată…
La mulţi ani frumosi, ‘mam!
Orice om oricât de mare
Nu poate fi aşa de n-are,
Ce-i trebuie să crească,
În lume să se mărească
De n-are o afectivitate
Din iubire fervoricitate,
O preocupare excesivă
Printr-o grijă coercitivă…
Edenul cum ne e pierdut,
Visul în care ne-am născut
Îl regăsim prin candoare,
La fiinţa pe care o doare..
De noi de creația ce-i dragă,
În grija-i în care se îmbracă,
EA, nici liniştea nu-şi găseşte
De greul tot ne prisoseşte…
Ea-i mama, fiinţa cea blândă,
Care cu surâsu-i ne încântă,
Chiar din pripă, din născare,
Imaginea cea ca de o boare,
Ce ne susţine în primii paşi,
De cădem când ne sunt falşi,
Agaţă printr-o binecuvântare,
Mizând să ne fie viaţa mare.
Cu ochii umeziţi în lacrimi,
Durerile ce’s atât de acrii
Cu săruturi dulcile amintiri,
Mânuţe mici de mângâieri,
Prin blândeţe moale alintă
Și cu viaţa ei iar ne încântă,
Face amarul să ne treacă
Cu zâmbetul ei din desagă.
Cea atâta de radioasă,
Fiinţa cea mai inimoasă,
Că şi îngerul i s-ar ruşina,
De câte fapte e-n stare ea!
Dar şi toţi îngerii o admiră,
Inima-i de cel ce se animă,
De-i mic sau acel greșitor,
Ea are cuvântul iertător..
E doar o taină de bunătate,
Suprema-i căinţă de dreptate,
Ea împlinind-o necondiţionat,
Iubește-n menirea d’altadat,
Să-ţi treacă oftatul cel mare,
Zâmbind chiar oleacă mai tare
Ca scut peste tine se prăvale,
Barându-te de rele omorâtoare…
Alungând din cer tot răul,
Empatizând de-i al tău hăul,
Și-l atrage că-l macină mereu,
Prin rugă desface și eul tău,
Ducând chiar ea greșelile tale,
De veninul cu vini se prăvale,
Tot cea mai blândă, le stopează
Chiar de bându-ți răul sângerează…


