Eugen Serea
Nisip și piatră
(fabulă)

Când oamenii nu se-ascundeau pe după măști sau paravane
Și, în deșert, zilnic piereau tăcute, albe caravane,
Când fluturii din conștiințe dormeau adânc în crisalide
Și-n visul lor nici regi, nici zeii, n-aveau morminte piramide,
Când fata unui Faraon scotea din coș un prunc pe nuferi
Și prinții nu se întrebau de ce să mori, de ce să suferi,
Când Timpul, fluviu molcom, lat, curgea și adăpa Samsara,
Iar tuaregi de foc, de gând, în inimi stăpâneau Sahara
Și semenii, vorbind ades, priveau în ochi, nu pe de lături,
Iar vrăjitoarele n-aveau permis de zbor, dar aveau mături,
Trăiau într-un cătun sărac, în case albe, de pământ,
Doi oameni simpli… Ce ciudat: cuvântul le era cuvânt!

Prieteni buni încă de prunci, trecuseră-amândoi prin multe,
Când basme depănau la foc, tot satul se-aduna s-asculte,
Aveau familii, case, fii și câte-o brumă de avere,
Știau să dea și sfaturi dulci, știau și-năbuși zavere,
Când nimeni nu proorocea de uriașii din Basan,
Erau doi oameni ca-n povești: unul Ali, altul Hassan.

Lumea-i știa ca pe doi frați: puternici, buni și înțelepți…
Dar cum Șeitan nu doarme-n veci, lucrând cum nici nu te aștepți,
Îşi băgă coada chiar şi-aici. Fără de veste, într-o zi.
În zorii unei grele, lungi şi tainice călătorii,
Soția-mbrățişând-o strâns şi sărutând pe copilaşi,
(Că nu ştii unde-ai să ajungi, ştii doar ceea ce-n urmă laşi)
Încălecară pe cămile, mânând pe altele, ce-n spate,
Duceau covoare mari şi scumpe, spre-a fi vândute în Cetate,
Departe, peste nouă oaze, unde nu-i lampă făr-un djinn
Ce-aşteaptă, răbdător, de veacuri, să-i fie rob lui Aladdin.

Porni agale caravana şi se topi departe-n zare,
Iar dunele o înghițiră, lăsând în urmă întristare.
Mergeau, mergeau prin soare-ntruna, sub razele ca nişte săbii,
În legănare de cămile, ca-n legănare de corăbii
Şi noaptea poposeau la foc, apoi dormeau cu grijă mare
(Pustia e un paradis pentru tâlhari şi pentru fiare)
Şi iar plecau la drum întins pe căi numai de ei ştiute,
Lăsând în oaze tremurând, morgane fete nevăzute.

Pân-au ajuns într-un ued şi tabără făcut-au, iată,
Şi-n fața cortului ‘nălțat aprins-au focul de îndată,
Şi au mâncat şi au băut, căzut pe gânduri, fiecare…
Când, deodat’, un scorpion cu acu-i ridicat şi mare
Amenință să-nțepe moarte în mâna stângă-a lui Hassan;
Acesta se zmuci deodată şi din picioare-a dat, taman
Peste jăratec, aruncându-l pe cortul ce se-aprinse iute,
Iar speriatele cămile, care-ncotro, ca nişte ciute,
Fugeau prin beznă şi zbierau, călcând bagaje în copite,
De parcă, pe neaşteptat, de streche ar fi fost lovite!
Ali sări în grabă mare şi de îndată stinse focul,
Pe risipitele cămile le adună, le strică jocul,
Verifică bagaje toate, le puse-n ordine, apoi
Îi trase lui Hassan o palmă nu pentr-un om, ci pentru doi!

– Ce-a fost în capul tău, ia spune, de-ai dat, ca un asin sălbatic,
Din nărăvaşele copite, neiscusitule zănatic?
Vrei să dai foc? Dă-ți numai ție şi bunurilor tale, toate,
Nu muncii altuia, ce-n trudă agonisitu-le-a pe coate
Şi pe genunchi, flămând şi gol, familiei să-i fie bine!
Bă, tu eşti prost sau te prefaci? Nu-i altu-n lume tont ca tine!

Plângând şi suspinând, Hassan, s-a dus doar câțiva paşi, deoparte,
Şi cu un deget pe nisip a scris, ca pentru Cer, o carte:

„Prietenul meu cel mai bun, stârnit de duhul cel hain,
M-a pălmuit şi m-a jignit mai rău decât pe un străin!“

Cum peste umăr i-a citit, Ali i-a spus, fără de milă:
– Ia nu mi te mai smiorcăi şi culcă-te, că îmi faci silă!
Că mâine iar ne-aşteaptă-n zori o altă zi, la fel de grea,
Ai grijă doar, n-o face tu şi mai urâtă şi mai rea!

Şi adormi-ntristat Hassan… Visă cum ei, cândva copii,
Cutreierau nedespărțiți, prin oaze se jucau, zglobii,
Şi flori frumoase-nmiresmau plutiri de ape-n vii răsfrângeri
Şi păsări, cum în Rai doar sunt, cântau suav, ca nişte îngeri,
Până când şarpe veninos muşcă din trup de bucurii
Şi cel mai bun amic, Ali, pe brațul său, încet, muri…

Când se trezi, strigând, din vis, lin zorii îşi mijeau răcoarea,
Iar vântul nopții în deşert ușor îşi întețise boarea.
Au strâns şi au plecat din nou pe drumul lung, anevoios,
Suind şi coborând nisip ce n-a văzut sezon ploios
De mii de ani, doar dune albe, ca nişte valuri uriaşe
Ce-au înecat măreți, vitejii, dar şi ființe mici și laşe…

Pe înserat, ajunşi în munți, făcură printre stânci popas,
Ştiind că din amar de drum cât au făcut le-a şi rămas,
Şi cum stăteau pe lângă foc, dând jos cămilelor din cârcă,
Sări de printre vreascuri, brusc, neînfricată, o năpârcă,
Muşcă din brațul lui Ali, se-ncolăci apoi, cu sete,
Şi-l prinse în strânsoarea sa, cu vinul morții să-l îmbete.
Încremenit stătea Ali, cu ochii mari, voia să țipe,
Dar nu putea, sufla cu greu, din viață mai avea doar clipe…

Sări Hassan, fulgerător, precum izvoare când erup,
Iar şarpelui, cu un hanger, îi despărți capul de trup,
Şi le-aruncă pe amândouă în focul care, rar, troznea,
Îşi rupse-apoi, cu gesturi repezi, veșmântul său de catifea,
Şi cât putu de strâns legă brațul muşcat al lui Ali,
Supse venin, scuipă apoi, până acesta-şi reveni
Şi rana i-o spălă cu vin, o unse, calm, cu untdelemn,
La urmă bandajă, încet, zicând: – Nu va rămâne semn!

Ali privea la el uimit, cu lacrimi de recunoştință:
– Îți mulțumesc, prieten bun, pentru adânca ta credință
Şi iartă-mă că am fost crud, nerecunoscător şi prost,
Prietenul meu cel mai bun vei fi, aşa cum ai şi fost!

– Hai, lasă toate astea, frate, răspunse, blând Hassan, acum
Tu ai nevoie de odihnă, că mâine-n zori plecăm la drum.

Şi adormi Ali visând întreaga noapte numai şerpi
Ieşind de sub pământ, din foc şi din nisip, din arbori sterpi,
Iar el fugea să scape teafăr, dar ei mai mulți erau, mai mari,
Până când zorii îl treziră, de stele asasini, fugari
Şi auzi clar, nu departe, ceva în liniştea adâncă,
Când se uită, Hassan săpase întreaga noapte pe o stâncă
Şi dalta lui muşcase-ncet, cum muşcă Timpul din clepsidre,
Tăind în munte semne vii, tăind şi capete de Hydre:

„Prietenul meu cel mai bun, atins de îngerul ceresc,
M-a-mbrățişat şi mi-a vorbit ca unui frate mic trupesc!“

Ali îi spuse, cu sfială: – Prietene, în care chip
Acum ai gând să scrii în piatră, şi-atunci cu degetu-n nisip?

– O, frate-al meu, acum lăsat-am o carte de neşters prin veacuri,
Că Dragostea ce se jertfeşte întotdeauna are leacuri,
Însă atunci ştiam prea bine că va sufla, curând, Simunul
Şi litere şi supărare el le va şterge şi-om fi Unul!

Morala:

Când ai prieten bun, cum n-ai un frate,
Tu cumpăneşte bine, cu dreptate:
De te-o dezamăgi în fel şi chip,
Să scrii purtarea lui doar pe nisip,
Iar de-ți aduce-n suflet pace-adâncă,
Tu scrie o epistolă pe stâncă!

vineri, 4 mai 2018

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Nisip și piatră/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 iulie 2022