Eugen Serea
Tăcere
Când toate-n jur se zbuciumă și urlă,
Când Lumea este iadul pe pământ,
Când Luna nu mai are nimic sfânt
Și-un demon stă sub ea, plângând pe turlă,
Retrage-te în cămăruța ta,
Încuie, liniștește-ți inima.
Ascultă cu luare-aminte totul,
Fă liniște în templul tău de os,
Adu-te pe altar ca un prinos
Și mergi pe apă, nu prin ea de-a-notul,
Respiră lin, cum fiecare val
Tot spală, noaptea, țărmul sideral.
Fii iasomia albă ce adie
Efluvii de lumină și de har
Pe-al verii catatonic nehotar
Proorocind în leagăne sicrie,
Icoanei din adânc ținându-i hram
Cu fiecare frunză de pe ram.
E Veșnicia numai o petală
Ce părăsește crin imperial,
Maiestuos, blând, ceremonial,
Mireasă tristă-n rochie de gală
Ce moare-ncet, cu fiecare pas
Către un mire vârstnic, de pripas.
Și lasă-le să vină și să plece
Simțire, gând, părere, amintiri,
Nu-ți frânge ale inimii priviri
În săbiile clipei care trece
Luând cu ea, ca pradă de război,
Sfinți, genii și martiri, dar și eroi.
În Numele cel vrednic de-nchinare
Să te așterni întreg, ca un copil,
Ca prima nea, ca floarea de april,
De-aici, din raiul tău și până-n zare,
Și-ai să cunoști odihna în Cuvânt
A celor vii, de-aici, de pe pământ…
joi, 16 iunie 2022
by