Sunt convinsă că toți am auzit cândva expresia „Fapte, nu vorbe“. Mult adevăr ascund cuvintele ei.

Mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu un om de cuvânt. Dacă am spus ceva, am dus la îndeplinire, oricâte piedici s-ar fi ivit câteodată pe drum, respectam cuvântul dat. Nu spun acest lucru din lipsă de modestie, sunt soră bună și cu modestia, mărturisesc însă acest lucru, pentru că doresc să arăt oamenilor cât este de important adevărul din cuvinte. Cei care mă cunosc pot confirma că eu, dacă am spus un cuvânt, acel cuvânt s-a materializat, a fost da cu adevărat. S-a întâmplat, nu de puține ori, ca cei foarte apropiați mie, dorindu-și să-i ajut cu un lucru să insiste până spuneam da, nu acel nu pot promite, dar încerc. Dacă auzeau da, știau că voi face imposibilul posibil și tot voi îndeplini promisiunea. La mine cuvântul este sfânt. Am spus un cuvânt unui seamăn al meu, acest cuvânt s-a metamorfozat în faptă. Sunt și oameni care profită de alți oameni ce respectă puterea cuvântului, prin urmare oamenii corecți nu spun că pot face un lucru până ce nu au certitudinea că îl pot realiza, iar cei ce cunosc această virtute a lor stăruiesc, doar, doar, mai prind o văpaie albastră de ajutor necondiționat.

Mai există o categorie de oameni, cei care aruncă cuvinte în toate părțile, impresionează cu puterea lor, ca mai apoi să uite cuvântul dat, să închidă porți, să distrugă încrederea, să lase amărăciunea să-și spună cuvântul.

Încrederea e totul, se câștigă adesea greu, alte ori mai ușor și despre ea vorbesc cuvintele materializate în fapte. Când pierzi încrederea în ceva sau cineva, ai pierdut totul, oricâtă sângerare, indulgență și iertare ar exista, fără încredere nu mai poți lega nimic. Încrederea e temelia și călăuza a toate.

Cuvântul mincinos aduce amărăciune, distruge încrederea sau mai rău, ucide suflete.

Mai am și eu câte o nerespectare a unei promisiuni, dar nu fața de cei din jur, fața de cei din jur, cuvântul dat e sfânt, e literă de lege, ci fața de propria mea persoană. Mie personal îmi mai greșesc, dar nici acest lucru nu e bine. De ce să nu fim puternici sau să ne lăsăm pe planul secund? Când suntem puternici pentru noi, putem să fim și pentru alții. Cea mai recentă promisiune ce mi-am făcut-o, unii poate zâmbesc când îi privesc chipul considerând-o poate o copilărie, depinde de fiecare din ce unghi o privește, e aceea că în fiecare zi să mai scriu câte o filă pentru volumul în lucru „Emoții”. Aveam de mult timp în minte numele volumului, aveam și notițe, că ideile vin, pe urmă se lasă uitarea peste ele, dar nu am avut nicio atragere spre scris. Și cuvântul a fost pasiunea mea din copilărie, de când i-am arătat tatălui meu primele versuri și a zâmbit fără să mă încurajeze pe acest drum, nu pentru că nu s-ar fi bucurat sa fiu scriitoare, ci pentru că mă vedea pe atunci ca un copil ce nu știe încă ce-și dorește. Când am publicat primele cărți vederea lui scăzuse, o ruga pe mami să-i citească  dacă are timp, dar le-a păstrat cu sfințenie, în biblioteca lui, căci mereu a fost un iubitor de lectură. Dar să revin la pasiunea mea pentru cuvânt. Nu am renunțat niciodată la ea, fie că mă pierdeam printre filele cărților, în timpul meu liber, citind, fie schițam propriile gânduri. Totuși, a fost un timp când am crezut că nu voi putea publica niciodată ceea ce scriu, nici tehnologia informației nu era ca astăzi, abia prindea contur, până ce l-am întâlnit pe el, pe cel ce mă numea doamna mea, soția mea și care m-a încurajat să public ceea ce scriu că el mă ajută. Era priceput în ale tehnologiei informației, lucrase un timp și la o tipografie. De la el am învățat primii pași în tehnologia informației, dar cum mi-am dorit să cunosc cât mai mult, ajungea să-mi spună că sunt mai pricepută decât el, mai ales când începusem să lucrez pe site-uri, platforme etc, nu doar în programe precum Office, Corel …, dar nu era deloc așa, aș putea spune că devenise un profesor modest. S-au întâmplat de atunci multe și ceea ce mi-a plăcut cândva părea să își fi închis ochii din mai multe motive, lumea cu indiferența ei față de literatură, de cultură, de artă în general, animozități între literați, absența celui ce mă îndemna să nu las tăcerea peste cuvinte, niciun imbold de la cei care sunt aproape de mine. Nu doar acest lucru aproape că am abandonat, nimic nu mai îmi era pe plac cu adevărat. Am încercat să mă îndrept spre călătorii. Cunoști atât de multe călătorind, dar și aici mai venea acea umbră de întristare când mă gândeam că fizic, el, cel ce mi-a fost alături aproape două decenii, nu se poate bucura de frumusețile ce îmi luminează mie ochii și inima, iar de mergeam în locuri unde cândva am fost împreună, îmi vorbeau toate de cel ce m-a ținut de mână atâta timp prin viață. Treptat, de-a lungul câtorva ani, printre atâtea suflete apropiate mie ce au plecat într-un timp nedefinit, bunicii, tatăl, soțul, am început să devin ca o piatră ascuțită ce nu se mai teme de multe. Nu vreau să intru în detalii, dar pentru că tot este un volum în care vorbim de emoții și sentimente, mă opresc încă o clipă în trecut, deși mie nu mi-a plăcut niciodată să îmi deschid sufletul și să vorbesc direct despre mine, poate doar din când în când metaforic, nu cum o fac în acest moment, direct și vă spun că în clipa în care simți acea neputință, strigi pe cel căzut, îl ridici, ai face orice, dar el se pierde, nu mai ți-e teamă nici de umbrele morții, fricile ce te-au urmărit din copilărie apun, vei deveni atât de puternic că ai lupta cu toate valurile, cu toate furtunile, dar constați că totul e zadarnic, alunecă peste timp și te trezești singur, doar tu cu tine. Oamenii singuri nu mai au pentru cine lupta, nu mai au ce pierde, doar pe ei se mai pot pierde. Eu încă nu am ajuns încă în acel punct plin de fiere și otravă și refuz să-i văd veninul. Să mă întorc totuși la ce mi-am promis, că voi scrie în fiecare zi câte o filă a noului volum „Emoții“ și zâmbesc amintindu-mi de Șeherezada și poveștile ei, fără de care și-ar fi pierdut viața, dar și de o trupă de teatru Șeherezada pe ai cărei membrii, elevii mei, i-am făcut să iubească teatrul, scena, să simtă emoțiile aplauzelor după ce au trăit în pielea personajelor și au bucurat publicul. Parcă toate s-au pierdut undeva și zâmbesc printre amintiri.

Volumul „Emoții“ l-am avut în plan ca literatură pentru copii. Printre cele treizeci și trei de volume ce le-am publicat, teatru, poezie, proză (roman, proză scurtă), publicistică, monografie, antologii, doar unul singur e de literatură pentru copii, dar nu a fost să fie așa acest volum. Îmi schițasem idei de povești pentru cei mici în care emoțiile  și sentimentele să fie grăitoare, însă le-am abandonat, căci o împrejurare, un mulțumesc parcă rupt din alt timp, dintr-un dor al altor vremi  a deșteptat în mine cuvântul adormit de prea multe otrăvuri ale lumii. Un simplu cuvânt rostit dintr-un suflet, într-un moment când nu era poate, nici cald, nici rece, a deșteptat atâtea, iar volumul „Emoții“ își deschide filele cu un text a cărui titlu nu putea să fie altul decât „Mulțumesc“. Poate credeți că am scris doar când am simțit să las cuvintele să cânte valurile sufletului. Nu, nici vorbă de așa ceva. Am scris, firesc, în acele momente, când eram sub impulsul unor emoții, dar și pentru că așa a fost necesar la un moment dat, fie pentru ziare, reviste, fie pe anumite teme, teatru să fie pus în scenă, pentru un concurs etc. După ce în viața mea s-a rupt ceva, am mai scris șoaptele sufletului într-un alt volum până ce acestea au apus în tăcere, iar de atunci nu mi-a mai plăcut nimic din ceea ce ardea ca o flacără în trecut, nici Întâlniri Literare, nici teatru, căci m-am dus la teatru și ochii mi s-au umplut de lacrimi, de amintiri, nici diplome, concursuri și alte câte au mai fost. Peste toate s-a lăsat tăcerea. S-a întâmplat totuși ceva, un mulțumesc ce a adus atâta amărăciune, dar și împăcare, o deschidere spre propria mea ființa, o îngăduință cu mine, pentru care la rândul meu aș putea spune mulțumesc, pentru că toate se petrec în lume cu un scop, nimic nu e la voia întâmplării. Așa mi-am promis că o să scriu câte ceva în fiecărei zi, câte o meditație moralizatoare, poate încălzește sau ajută cu ceva vreodată vreun cititor, dar nu știu cât îmi pot respecta această promisiune a mea față de mine însămi, o promisiune de fiecare zi, că în timpul săptămânii se adună multe, pe lângă serviciu, program „administrativ“ că așa obișnuiesc să numesc rutina zilnică din casă, mai apar și alte scriptologii, apoi mai sunt fișe de lucru pentru a-i ajuta mai mult pe elevi, ce necesită concepute, mai bate o olimpiadă la ușă, chiar zilele acestea am și o mulțime de lucrări ale Simulării EN ce așteaptă să le corectez, iar timpul zboară așa de repede. Când eram mai tânără aveam atâta energie. Ce nu aveam timp ziua, rezolvam noaptea. Noaptea se pierdea în timpul lecturii și scrisului și eram supărată pe somn când mă biruia, eram supărată că trebuie să dorm când atâtea lucruri sunt de făcut și studiat. Mereu îmi spuneam că viața omului e așa de scurtă și nu are suficient timp să studieze toate câte s-au scris și s-au descoperit în lume. Acum de pierd o noapte sau o reduc la patru ore sau două de somn, ziua nu mai dau niciun randament. Anii adunați își spun cuvântul. Poate nu o să am timp zilnic să adaug câte o filă la volumul „Emoții“, dar îmi voi respecta și promisiunea făcută mie și o să-l finalizez, sănătate să fie, în rest omul le rezolvă pe toate.

Cuvintele sunt mereu întărite de fapte, cuvintele ce nu se materializează în fapte sunt ca praful risipit de vânt, acum sunt, pe urmă le-a șters ploaia și lacrimile.

De curând mi-am făcut cont pe o rețea  de socializare, nu prea agreată de mine, mai mult din curiozitate. M-a și bătut gândul să dezactivez contul de câteva ori când vedeam până unde se poate coborî omul spre amuzamentul sau mirarea altora, pe urmă îmi ziceam să-l las așa. Zilele acestea accesez contul și o domniță explica într-un live cum pot persoanele ce au fost blocate pe diferite mijloace de comunicare, de alte persoane, prin gânduri pozitive, să ducă la deblocarea conturilor. O adevărată nebunie pot spun. Nu contest puterea gândului bun, curăția acestuia, dar nu pentru așa ceva, fiindcă și de biruiește ca și cum ar muta munții o secundă, totul se va întoarce în scurt timp în același punct. Au început comentarii în care domnișoare sau doamne, dar și domni, se plângeau că persoana iubită  i-a blocat pe toate mijloacele de comunicare, că nu pot să dea de ea, să-i vorbească, de parcă acelei persoane de acest lucru îi păsa, să le șteargă lacrimile. Abia m-am abținut să nu le scriu un comentariu în ciuda sfaturilor celei ce transmitea live, un comentariu în care să-i sfătuiesc să se liniștească, pentru că făptura ce le-a blocat orice cale de comunicare cu ea nu merită nimic. Și aici ajung iarăși la celebra expresie „Fapte, nu vorbe.“ Faptele celui ce i-a blocat, au vorbit. Nimeni nu face acest lucru din prea multă dragoste sau supărare, ci pentru că nu a fost sincer, a urmărit ceva, a obținut acel ceva sau o frântură din acel ceva, pe urmă și-a văzut de drumul lui, indiferent de suferința provocată altora. Aș cataloga lucrul acesta și ca un gest de lașitate, putea să lase un loc de bună ziua marturisind adevărul, putea câștiga și un prieten la un moment de cotitură, dar nu, a preferat să fugă. Spunea o domniță că a fost blocată de ființa iubită, atât pe numărul telefon, cât și pe toate rețelele de socializare și e disperată că dorește să comunice cu el etc. Nimeni nu-i dădea un sfat util, ba mai mult apăreau comentarii în care și alții mărturiseau că sunt în aceeași situație. Am închis aplicația. Doamne, câtă îngrădire a minții! mi-am spus. Nu le-am dat niciun sfat, dar de la disperarea lor, de la emoțiile acelor oameni ce pendulau între teama de a pierde ființa iubită la bucuria că poate se va întâmpla un miracol, s-a mai adăugat o filă la noul meu volum pentru cei care au urechi de auzit. În primul rând, pentru liniștea lor sufletească, își puteau face un alt cont, cu un alt nume, puteau utiliza altă cartelă de telefon și tot ar fi reușit să comunice, măcar pentru a se liniști, cu acea persoană, dar nimeni nu gândea astfel în acel live, nu găsea o soluție practică, ci de nivelul imaginarului, de parcă ar fi fost într-un film psihologic cu forțe supranaturale. Nu am scris niciun comentariu de acest fel, pentru că am concluzionat că o astfel de persoană nu merită nici măcar efortul unui alt cont, număr de telefon etc. Cel mult i-aș fi sfătuit  așa cum o fac acum, în acest text, să se liniștească, să păstreze în suflet ceea ce a fost frumos, căci bănuiesc că ceva le-a fermecat în toată acea falsitate, să uite ceea ce le-a rănit, să fie puternice, cu încredere în ele însele și să pășească mai departe, fără regrete că poate au pierdut cine știe ce paradis. Un om ce iubește pe cineva, indiferent cât de mult e rănit de cine știe ce lucruri vitrege, nedorite, neașteptate, nu rupe orice punte de legătură către ființa dragă. Cum să nu știe de ea, de-i bine sau are nevoie de o mângâiere? Cum să o lase a se scălda în râuri de lacrimi? Când iubești pe cineva ai fi capabil să mergi pentru acea persoană până la capătul lumii, ai fi ca Sisif, ai urca stânca pe vârful muntelui, chiar dacă acolo se afla mereu cineva care te așteapta să o răstoarne ca să o iei de la capăt iar și iar. Ai fi că un Orfeu ce a coborât în ținutul morții după Euridice, ai fi ca un Riga Crypto ce a uitat de arșița soarelui, ai fi ca fata împăratului din „Povestea Porcului“ ce a ajuns la Mănăstirea de Tămâie unde păsările au prins din nou a cânta a dragoste printre crengile de aur ale copacilor. Sfântul Apostol Pavel în Corinteni 13 grăiește despre puterea iubiri care toate le rabdă, toate le crede, toate le nădăjduiește și nu moare niciodată și subliniez că nu moare niciodată, dăinuiește chiar și dincolo de mormânt.

Așadar, în astfel de situații, trebuie să fii rațional, să înțelegi că nu a fost doar un moment de nebunie, de rătăcire din partea celui ce a închis porțile, că de era, poate mai lăsa o fereastră de comunicare deschisă, ci pur și simplu acea ființa nu merită truda neliniștii lor. Acea ființa s-a înveșmântat doar în cuvinte ademenitoare, pentru că faptele lui au dovedit contrariul. Și dacă s-ar întoarce, ar face-o pentru scurt timp, pentru distracția, amuzamentul lui.

Astăzi când am venit de la serviciu am surpris-o pe mami uitându-se la o emisiune ce nu merită nicio atenție, că nu prea are ce să transmită. În general mami e ca o furnicuța, de o cert adesea să mai ia o pauză din toate, să mă aștepte și pe mine până vin de la serviciu să o ajut, dar fiind o zi ploioasă s-a gândit să pornească televizorul. Era o emisiune în care era surprinsă o poveste încurcată de o așa numită dragoste în care un el comunica cu o ea doar atunci când avea el timp, la o anumită oră, în anume zile, iar ea accepta totul supusă, îndrăgostită. Am întrebat-o pe mami, care e subiectul poveștii și mi-a spus că el era căsătorit, dar mai avea și o mulțime de alte relații. Bun, foarte fain, i-am spus. Nu știu finalul poveștii, dar îl intuiesc. M-am uitat două, trei minute, în treacăt, aveam alte lucruri importante de făcut, dar mă opresc acum, un moment, la acea poveste și ajung iarăși la fapte și vorbe. Cum să nu comunici cu cel ce îl alegi că să fie jumătatea ta? Nu spun să îl sufoci, să îi iei libertatea, ferească Dumnezeu, dar de e nevoie de ceva, pui mâna pe telefon, rezolvi problema. Cu adevărata ta jumătate când o găsești, ești ca și cum ai fi cu tine însuți / însăți. De nimeni nu vei fi așa aproape ca de ea, nici de părinți, nici de copii, nici de frați, surori. Ești cu bune, cu rele, vă cunoașteți până și gândurile, bătăile inimii, vă simțiți și atunci când nu aveți cum să fiți împreună, sunteți un tot. În acea emisiune, cei ce se comportau așa, trăiau o normalitate a lor, de scurtă durată, până ce tot farmecul ajungea să se înece în cascada amăgitoare și rece.

O să mai fac un scurt popas spre un alt exemplu și voi încheia această filă, căci oră e târzie și mai am și alte câteva activități intelectuale pentru serviciu de finalizat. Dacă un copil greșește, faptele lui îl arată ca fiind pe drumuri greșite, un părinte, indiferent cât de mult își iubește copilul, și îl iubește, că e suflet din sufletul lui, nu mai are încredere să-l lase să fie responsabil în anumite situații, ar dori să îl lase, dar îl păzește din umbră să nu greșească din nou. Vedeți cât e de importantă încrederea? O dată pierdută, greu mai poate fi adusă pe făgașul normal. De aceea trebuie să gândim la faptele noastre, la acțiunile noastre. Cuvântul nostru să fie sincer, să îl respectăm, să îl lăsăm să vorbească prin fapte, pentru că faptele întăresc puterea cuvântului. Bunul Dumnezeu a zis și s-a făcut. Să fim mereu de partea adevărului, să zicem și sa facem ce este bine! Fapte, nu vorbe goale!

„Fapte, nu vorbe“ / din volumul în lucru „Emoții“ / Ana-Cristina Popescu

by

Referinţă Bibliografică

Ana-Cristina Popescu: „Fapte, nu vorbe“/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 martie 2025