Din cele mai vechi timpuri omul a văzut în sport principalul mijloc de fortificare a corpului, de întărire a vitalităţii şi sănătăţii lui. Totodată, sportul a însemnat dintotdeauna o modalitate eficace de recreere şi de cizelare a virtuţilor spirituale. Este arhicunoscut vechiul adagiu al poetului Juvenal : Mens sana in corpore sano. Bunătatea inimii şi frumuseţea trupului sunt reflexe ale bunătăţii şi frumuseţii divine şi mijloace prin care ne putem înălţa spre patria eternă a sufletului, spunea Platon. Idealul grecilor era „Kalokagathia”, omul frumos şi bun atât moral, cât şi corporal. Sportul însemna pentru ei o simbioză fericită şi de nedespărţit între frumuseţea şi forţa corporale, pe de o parte şi frumuseţea şi nobleţea spiritului, pe de altă parte.

În timpul asediului Troiei, după moartea lui Patrocle, prietenul lui Achile, aheii au înjunghiat şi au ars pe rug doisprezece tineri troieni, a urmat prânzul morţilor, apoi au început jocurile de luptă în cinstea lui Patrocle : alergări de care, lupte cu lănci, cu arcul, trânta, cestul cu mănuşi de piele, întreceri la fugă şi sărituri. Achile a scos din cort bogăţiile prietenului său şi pe ale sale, ca să răsplătească pe jucători. (Iată cât de veche e sponsorizarea în sport).

Mai mult decât atât, la unele populaţii primitive sportul avea chiar un caracter sacru, religios. De pildă, la indigenii din tribul Taragumara ( care locuiau pe teritoriul Mexicului de azi) şi la azteci sportul era considerat o invenţie a zeilor, pe care îi „vedeau” jucându-se pe cer cu o minge, închipuiţi fiind de desenele curioase ale stelelor. Totodată, potrivit legendelor care circulă în zona Oceaniei, la desfăşurarea jocurilor cu mingea spiritele strămoşilor ar fi participat şi ele, încurajând şi ajutând pe urmaşii lor.

Numeroase izvoare arheologice atestă că sportul a fost practicat pe scară largă încă din antichitate şi de către perşi (care aveau un sistem de educaţie fizică foarte bine pus la punct), de către egipteni, chinezi, japonezi, babilonieni, armeni, indonezieni etc. De asemenea, romanii aveau integrate în sistemul lor de educaţie fizică (puternic influenţat de elini) sporturi precum alergarea, marşul, călăria, săriturile, tragerea cu arcul, înotul, aruncarea suliţei, scrima.

Desigur, sportul însemna pentru toate aceste civilizaţii în principal un mod de pregătire fizică pentru război şi vânătoare, însă era întrezărită totodată şi latura lui spirituală, de destindere şi ascuţire a voinţei, a spiritului de competiţie.

Chiar şi strămoşii noştri, dacii, se conformau principiului lui Zamolxe, după care numai cine are un suflet sănătos poate păstra şi sănătatea corpului.

Odată cu apariţia creştinismului, noua religie a adus o  viziune novatoare asupra a ceea ce înseamnă educaţie fizică, sport. Creştinii din Biserica primară erau favorabili educaţiei fizice şi sportului, dar în anumite condiţii. Condiţie a bunei stări, sportul fortifica şi calităţile sufleteşti, dezvoltând voinţa şi gustul pentru întrecere. Trebuia totuşi să caute să nu crească prea mult spiritul rivalităţii. Ca o destindere necesară în momentele de răgaz, sportul, luptele, cursele sau jocul cu mingea nu trebuia să înlocuiască sau să elimine alte activităţi la fel de recomandabile : grădinăritul, mersul pe jos, pescuitul- îndeletnicirea primilor Apostoli.

Religia creştină admite jocurile sportive, relaxante, dar numai în limitele moralităţii, sub comanda spiritului, în scopul sănătăţii şi al vitalităţii. Admite jocurile decente şi exerciţiile simple, sporturile umane, educative şi instructive, singurele care aduc oarecare aport culturii umane.

Creştinismul recomandă însă, înainte de toate, munca (fizică şi intelectuală), pe care o consideră sportul clasic : „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara !” strigă Proorocul David (Psalmii 103, 24), amintindu-ne de canonul primit de Adam şi urmaşii săi de la Dumnezeu : „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta…” (Facerea 3,19). Însă Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a ales pentru neamul omenesc o pedeapsă blândă, ce reprezintă de fapt principalul mijloc de întreţinere a sănătăţii. Într-adevăr, munca fizică, echilibrată în raport cu forţele organismului şi depusă în condiţii de igienă corespunzătoare, dezvoltă şi întreţine circulaţia sângelui, respiraţia, asigură buna funcţionare a aparatului digestiv, antrenează şi căleşte muşchii, îmbunătăţeşte activitatea sistemului nervos central; într-un cuvânt, fortifică organismul.

În acest fel, prin muncă inima, plămânii şi celelalte  organe interne devin mai rezistente la îmbolnăviri, munca constituind astfel garanţia unei vieţi sănătoase şi îndelungate.

Munca, fizică ori intelectuală, contribuie totodată la respectarea unui regim de viaţă pozitiv, imprimând un anume ritm în activitatea corpului : ne obligă să ne trezim şi să ne culcăm la o anumită oră, să luăm masa la ore fixe, să respectăm o ordine. Munca ne învaţă aşadar să fim disciplinaţi, ordonaţi, punctuali, serioşi.

O activitate cerebrală intensă şi neîntreruptă, continuată de-a lungul întregii vieţi, nu epuizează sistemul nervos ci, dimpotrivă, îi păstrează prospeţimea, puterea creatoare, vitalitatea. Printr-o asemenea activitate intelectuală este mult încetinit procesul de moarte a celulelor creierului (singurele celule ale corpului uman care nu se regenerează). Munca este deci izvor de emoţii pozitive, stimulent al vieţii, garanţie a unei vieţi sănătoase şi îndelungate.

Munca nu este însă folositoare numai organismului, ci şi spiritului. Ea este mijlocul de stăpânire a naturii, pe care o adaptează nevoilor umane şi este totodată, cum spune Hegel, mijlocul unei exteriorizări, al unei obiectivări de sine : în natura stăpânită prin muncă, omul se recunoaşte şi se afirmă.

Iată de ce ne-a stabilit Bunul Părinte un asemenea canon, care pentru cei ce nu îi înţeleg sensul spiritual şi nu îl practică cu dragoste, constituie un chin. Pentru ceilalţi însă, munca este cel mai binecuvântat sport.

Religia admite şi recomandă excursiile, care – ca şi pelerinajele – au efect educativ, instructiv şi recreativ. Excursiile ne oferă prilejul să ieşim în sânul naturii mame şi să contemplăm capodoperele Creatorului (contemplarea zidirii divine e considerată în studiile teologice ca o formă rudimentară de rugăciune). Cu ocazia drumeţiilor învăţăm istoria, geografia, botanica şi zoologia la faţa locului. Excursiile ne dau posibilitatea să comparăm invenţiile şi produsele civilizaţiei tehnice, cu lucrările şi creaţiile spiritului popular, cultivă prietenia, înviorează puterile trupeşti şi sufleteşti, lărgesc orizontul vederilor, măresc bagajul cunoştinţelor şi sporesc calitativ şi cantitativ bucuriile curate şi plăcerile nevinovate (Ilarion V. Felea). Kant spunea : „Două lucruri sunt vrednice de admirat : cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine”.

Religia recomandă şi gimnastica, atletismul şi în general sportul, cu condiţia însă ca deprinderile sufleteşti să primeze celor trupeşti, deoarece în creştinism are întâietate întrecerea morală în virtuţi şi fapte bune, în credinţă şi iubire. La fel cum David l-a biruit pe Goliat prin înţelepciune, nu prin putere fizică, creştinul trebuie să iasă victorios din orice întrecere sportivă, indiferent dacă arbitrii l-au declarat învingător sau învins.

În concluzie, un bun creştin trebuie să vadă întotdeauna în sport un mijloc de ameliorare şi înălţare a omului, o afirmare etică şi estetică a vieţii, o şcoală morală de igienă şi eugenie, o victorie a spiritului asupra materiei, un semn şi un triumf al culturii adevărate (I.V.Felea).

X

Dar ce reprezintă oare sportul pentru civilizaţia modernă şi contemporană ?

În încercarea de a răspunde la această întrebare se impune precizarea că observaţiile noastre se referă în primul rând la lumea fotbalului,  considerat incontestabil sportul-rege.

Există însă, pe lângă fotbal, o mulţime de alte sporturi, pe care nu credem că ar putea să le numere cineva vreodată, întrucât periodic apar noi şi noi discipline (mai mult sau mai puţin) sportive. Să enumerăm doar câteva, dintre cele mai „recente” : golf, hockey, rugby, tenis, handball, american football, voleiball, baseball, basketball. O multitudine de „ball”-uri, care ne duc cu gândul la „baal”-ii antici, zei cărora li se prosternau unele popoare străvechi (Părintele Cleopa Jurj).

Trebuie să ne fie clar : nu sporturile în sine sunt nocive, ci multitudinea lor, din care derivă, negreşit, sute de federaţii naţionale şi internaţionale, fiecare cu structură  organizatorică proprie, precum şi o infinitate de competiţii în cadrul fiecărei ramuri sportive: campionate regionale de anverguri diverse, campionate naţionale, campionate continentale, campionate mondiale, cupe de diferite nivele, întreceri amicale. Numai în fotbal, spre exemplu, avem campionate regionale, naţionale, cupe interne, campionate şi cupe continentale, mondiale, cu meciuri preliminarii şi cu turnee finale, în aer liber şi în sală, masculin şi feminin, profesioniste şi pentru amatori, oficiale şi amicale. Sau în sporturile auto : Formula 1, Formula 2, Formula 3, raliuri, motociclism viteză, motocros etc. organizate pe categorii de capacitate cilindrică, pe tipuri de şosea şi în funcţie şi de alte criterii.

Sume imense de bani investite în organizarea acestor competiţii, în întreţinerea federaţiilor, în pregătirea, promovarea şi premierea sportivilor, în publicitate, în stadioane, bazine şi săli de sport. Iar în lume mor zilnic de foame şi de boală sute de mii de oameni, iar alte sute de mii trăiesc în condiţii de mizerie.

A apărut în ultima vreme un soi de discipline denumit „sporturi extreme”, care nu urmăresc sănătatea mintală şi corporală a individului, ci au în vedere mai ales trăirea unor senzaţii paroxistice, asemănătoare  cu  extazul provocat de droguri : alpinism pe zgârie-nori, saltul cu parapanta, alergarea cu taurii – în Spania, saltul cu coarda de la înălţime etc. Aceste aşa-zise sporturi au mai degrabă legătură cu spitalele psihiatrice decât cu sportul propriu-zis.

Ar mai fi de menţionat aici şi coridele spaniole cu tauri, un „sport” inventat de barbarii care au populat cândva Europa. Am pus cuvântul sport în ghilimele, întrucât coridele numai sport nu se pot numi; ele sunt mai degrabă manifestarea unor apucături sadice ale unor oameni care nu ştiu să preţuiască animalele.

Aşadar, sportul înseamnă astăzi o uriaşă afacere, cu miliarde de dolari risipiţi în tranzacţiile cu fotbalişti şi antrenori, în salariile acestora, în sponsorizări, în publicitatea cu caracter sportiv  şi în general în toate tipurile de contracte din domeniu. Sportul mai înseamnă corupţie, minciună, ipocrizie, furt, manifestate prin doping, vânzări de meciuri, cumpărări de arbitri, înseamnă brutalitate, violenţă, ură, insulte, huliganism şi uneori chiar moarte, atât pe terenul de joc cât şi în tribune şi chiar şi în afara stadioanelor. Sportul constituie în acelaşi timp o inepuizabilă şi bogată sursă pentru presa de scandal.

Este aberant ca într-o societate, oricare ar fi ea, un sportiv (fotbalist) să fie „vândut” cu zeci de milioane de euro, în condiţiile în care există în lume atâţia muritori de foame ! Este absurd ca unii sportivi (fotbalişti, baschetbalişti, automobilişti, boxeri etc.) să aibă salariu anual  de milioane şi milioane de dolari şi să mai câştige alte câteva milioane din reclame. De altfel, chiar vânzarea sportivilor între cluburi este un act înjositor, patriotismul local şi fidelitatea sportivă fiind pe cale de dispariţie. Fără să mai vorbim despre acei indivizi cu un caracter îndoielnic, care ajung să-şi vândă şi propria ţară, adoptând cetăţenia unui stat mai „titrat” pentru a-l reprezenta în concursurile internaţionale, în schimbul unor venituri mai rotunjoare. Aceşti indivizi nici nu merită titulatura de sportivi. Dimpotrivă, pot fi numiţi fără reţinere trădători, vânzători de ţară, urmaşi ai lui Iuda.

Desigur, un sportiv adevărat, serios şi onest, merită pe deplin să culeagă roadele muncii pe care a depus-o de-a lungul anilor în sălile de antrenament, în bazine sau pe stadioane. Mulţi şi-au sacrificat tinereţea şi chiar copilăria (cum este cazul gimnastelor) pentru a deveni campioni şi ambasadori ai ţărilor lor peste hotare. Însă a ajunge ca un sportiv – indiferent din ce ramură şi cât de celebru ar fi el – să câştige anual, spre pildă,  cât 500 de profesori universitari sau cât 1200 de muncitori calificaţi, înseamnă crimă socială. Oare profesorul nu s-a sacrificat şi el de-a lungul vieţii sale învăţând zile şi nopţi la rând, citind sute şi poate mii de cărţi, scriind tratate, cursuri şi articole, trecând printr-o sumedenie de examene şi predând cu răbdare cunoştinţele acumulate cu trudă atâtor şi atâtor generaţii de studenţi ? Dar muncitorul cinstit şi harnic nu a trecut şi el printr-un proces îndelungat de pregătire profesională, care cere anumite sacrificii,  nu a transpirat zi de zi la locul său de muncă, făcându-se folositor societăţii?

Constantin Noica exclama, în timpul dictaturii ceauşiste, cu ocazia unei alocuţiuni rostite la Comitetul judeţean de cultură Timişoara : „Cum e cu putinţă să plătiţi timp de o viaţă cinci mii de fotbalişti care dau sau nu randament vreme de zece ani, rămânând ca restul vieţii să-l petreacă în şpriţuri, iar cinci-şase oameni pe care-i aveţi în judeţ, înzestraţi excepţional spiritualiceşte, nu pot beneficia câţiva ani de un cantonament cultural, cu gândul că dintre ei se va alege cel care ne va aduce cândva Nobel-ul în ţară? Cum e cu putinţă?” Şi a izbucnit în plâns, făcând-o să plângă şi pe funcţionara de resort.

„Şi poate că dacă ar exista competiţii culturale neîngrădite de graniţele dintre limbi, aşa cum există campionate internaţionale de gimnastică, România ar apărea cu o echipă care ar lăsa o urmă mai adâncă şi mai esenţială decât poate lăsa, în memoria scurtă a lumii, o gimnastă sau un tenisman” (Gabriel Liiceanu).

Mai mult însă, unii sportivi ajung să se „prostitueze” prin apariţii în cadrul unor reclame televizate la te miri ce produse alimentare, cosmetice etc. Chipurile lor apar (uneori în mărime naturală) pe afişe lipite pe toate gardurile, pe copaci, pe stâlpi, pe pereţii clădirilor, prin crâşme, baruri şi cafenele, pe sticlele de suc etc. Alţii (în special femeile) acceptă să pozeze pentru reviste cu profil sexual, călcându-şi în picioare nu numai renumele de campioni şi imaginea de persoane publice, ci şi demnitatea, respectul opiniei publice, sufletul…Pentru câteva mii de dolari în plus…

Lumea sportului a devenit astăzi un teren fertil pentru afaceri necurate, spălări de bani, deturnări de fonduri, corupţie la toate nivelurile. În boxul profesionist multe meciuri sunt aranjate dinainte, în culise, chiar la campionatele mondiale, cu venituri generoase pentru ambii boxeri (şi cluburile lor) şi repetarea meciului. Fotbaliştii nu mai ştiu să joace decât pentru bani. Pe seama lor se îmbogăţesc, fără muncă, patroni, conducători de cluburi, procuratori şi o seamă de alţi paraziţi de prin preajmă. Contează doar să iasă banul…

Forurile internaţionale (FIFA, UEFA) au reuşit să adopte programe competiţionale în care ţările mai bogate să fie puternic reprezentate, în timp ce echipele din celelalte ţări trebuie să treacă printr-o serie de meciuri preliminare pentru a accede în competiţia propriu-zisă. Au oare asemenea măsuri ceva comun cu spiritul sportiv ?

De asemenea, echipele sportive ( sau sportivii, în ramurile individuale ) din statele dezvoltate sunt clar avantajate de federaţiile internaţionale, sunt preferate de arbitri (rareori imparţiali), sunt ajutate sub orice formă. De ce ? Pentru că acolo sunt banii ! În această lume arivistă nu mai valorează aproape nimic sportivitatea în înţelesul ei clasic, nu mai contează sentimentele, fraternitatea, egalitatea şanselor, valoarea intrinsecă, talentul şi munca depusă. Nu. Dacă reprezinţi o ţară mai săracă economic, trebuie să te lupţi şi cu arbitrii şi cu federaţia internaţională, nu numai cu adversarul direct. Nu se doreşte ca ţările sărace să fie reprezentate la turneele finale şi la celelalte competiţii internaţionale de anvergură, întrucât nu asigură un număr corespunzător de turişti care să contribuie la rotunjirea profitului. Sportivii din aceste ţări nu sunt întotdeauna bineveniţi acolo, deoarece există pericolul să încurce „socotelile” organizatorilor şi ale statelor mai titrate, să le ştirbească orgoliul, prestigiul.

O mulţime de sportivi se dopează prin consumarea unor substanţe anabolizante, transfuzii de sânge, hipnoză etc. Alţi sportivi cad pradă „vedetismului”, unui egocentrism exacerbat ce porneşte din conştientizarea  propriei valori şi se sfârşeşte uneori în psihoze precum paranoia. Aceşti spotivi nu mai suportă să piardă, să fie criticaţi de antrenor sau de colegi, ori să fie sancţionaţi de arbitru. În caz de înfrângere îşi declină imediat responsabilitatea, caută vinovaţi, inventează vinovăţii, pleacă nervoşi la vestiare. Atunci când câştigă amintesc celorlalţi cât sunt ei de valoroşi, îi tratează cu lipsă de respect pe adversarii înfrânţi. Aceste apucături se răsfrâng însă întotdeauna şi în afara terenului de joc, în viaţa lor privată.

Unii sunt complici la aranjamentele de meciuri, încearcă să influenţeze arbitrii, apelează la metode fizice şi psihice de intimidare a adversarilor, se poartă nesportiv cu publicul şi cu jurnaliştii.

Pentru aceştia a câştiga înseamnă totul. A câştiga cu orice preţ. Dar oare ce preţ are o victorie cu orice preţ ?

Aceste remarci sunt valabile, bineînţeles, şi pentru antrenori, conducători de cluburi, finanţatori etc.

Ne întrebăm cum ar putea astfel de sportivi să fie creştini exemplari în viaţa extrasportivă. Bineînţeles, în timpul liber mulţi dintre ei îşi risipesc tinereţea, sănătatea şi talentul prin baruri de noapte, discoteci şi taverne, înconjuraţi de dame de consumaţie şi de lăutari, înecându-şi victoriile şi înfrângerile în alcool şi tutun. Ce mai viaţă de sportiv…

De cealaltă parte, spectatorii (galeriile) se întrec şi ei, cu furie şi ură, în a-şi adresa reciproc înjurături şi expresii obscene, într-un singur glas, fără cea mai vagă umbră de ruşine. Nici  nu  le  pasă  de  copiii  pe care i-au adus cu ei. Să îi înveţe ce ? În inconştienţa nebuniei lor, în multe cazuri aceşti aşa-zişi suporteri  îşi fixează nume care de fapt li se potrivesc ca o mănuşă : „diavolii roşii”, „câinii”, „taurii”, „luptătorii”, „tunarii”. Uneori în faţa întregii ţări (la meciurile televizate) se provoacă unii pe alţii, se huiduie unii pe alţii, se insultă, se înjură şi… e nevoie de forţe de ordine pentru a nu se ajunge la violenţă. Ca pentru animale. Dar alteori se ajunge la: pălmi, pumni, picioare, bâte, răngi, cuţite, răni, lacrimi, sânge, moarte. În anul 1950, în ziua când Brazilia  a ratat cucerirea titlului mondial la fotbal, 35000 de chitare au fost rupte şi puse pe rug, iar mulţi oameni au făcut infarct. Acesta e doar unul din mulţimea exemplelor, suficient însă pentru a concluziona : abrutizarea în sport transfigurează suporterul într-o fiară dezlănţuită împotriva culturii, civilizaţiei şi sănătăţii. Da, oameni buni, acesta e sportul în ziua de azi…

Nici proprii favoriţi nu sunt scutiţi de blesteme şi înjurături. Arbitrii sunt şi ei supuşi tirului de fluierături, fiind uneori necesară protecţia poliţiei. Se cere demisia antrenorilor, a peşedinţilor. Se aruncă în teren cu petarde, cu fumigene, cu diverse obiecte. De multe ori sunt vizaţi arbitrii ori anumiţi jucători. Suporterul de azi nu ştie decât că echipa sa e musai să învingă. Se comportă asemenea unui drogat isteric, rămas fără doza periodică, căruia trebuie să-i „injectezi” victoria pentru a se calma. Şi oricine crede el că îi obstrucţionează drumul spre această injecţie ( fie adversarii, arbitrii, suporterii adversarului, fie proprii favoriţi ), devine pentru el un inamic. Acest suporter a îmbogăţit în mod nefericit vocabularul sportiv cu termenul „hooligans”. Majoritatea stadioanelor arată în timpul meciurilor ca nişte mostre de iad. Crede cineva că Dumnezeu se află atunci acolo ? Nu, se află în schimb stăpânul întunericului, căruia nebunii suporteri îi aduc în mod conştient ofrande. Zeul fotbal. Închinare la idoli.

Şi nebunia nu se termină la ieşirea de pe stadion : suporterul fanatic e în stare să discute ore şi zile în şir, oriunde s-ar afla, despre tot ceea ce ţine de sportul său preferat. În cazul fotbalului, spre pildă, se discută despre : rezultatele etapei recente şi analiza ei, comparaţii cu alte rezultate, din campionatele ţărilor străine, cupele europene în desfăşurare, campionatul ţării sale, transferurile de jucători, sumele investite de cluburi şi salariile jucătorilor, antrenorilor, prestaţiile arbitrilor, viaţa sportivă şi privată a jucătorilor şi în general a oamenilor din sport, declaraţiile acestora, meciurile internaţionale, comparaţii între diverşi sportivi celebri etc.

Microbistul fanatic are fotbalistul sau fotbaliştii săi preferaţi, pe care îi adoră, îi zeifică, ştie totul despre ei (şi ce număr au la pantofi), caută tricouri cu numele sau numărul lor (pe care e dispus să ofere oricât), când e îmbrăcat cu un astfel de tricou se simte în al nouălea cer, are fotografii, abţibilduri şi afişe cu fotbaliştii săi preferaţi, iar dacă i-ar întâlni ar fi în stare să le sărute  şi tălpile picioarelor. Aceştia sunt hristoşii lor. Of, Doamne !

Microbistul fanatic citeşte aproape toate publicaţiile sportive şi articolele tematice din ziarele cu alt profil, de unde află amănunte despre echipa sau echipele sale favorite, despre jucătorii săi favoriţi şi prin care se pune la curent cu noutăţile, cu scandalurile vechi şi noi, cu informaţiile senzaţionale. Jurnaliştii, în marea lor majortate, în goana după bani exploatează la maximum tot ceea ce se întâmplă în lumea sportului, iar când rămân fără subiecte incitante (rară situaţie), inventează ei înşişi ceva, punând în gura unor sportivi cuvinte pe care nu le-au spus niciodată, dezgropând şi dramatizânt scandaluri mai vechi, interpretând tendenţios unele declaraţii, investigând nepermis viaţa privată a unor sportivi mai cunoscuţi, provocând cu dibăcie situaţii conflictuale între asemenea sportivi. Dar din păcate de cele mai multe ori nu e nevoie de asemenea meşteşugiri diabolice, realitatea furnizându-le din plin „materie primă”. Atunci jurnaliştilor nu le rămâne decât să amplifice senzaţionalul subiectelor vizate şi să-şi mărească tirajul. Iar bieţii microbişti  – robi ai zeului Fotbal – cumpără „cuminţi”, zi de zi, ziarul sau ziarele, citindu-le cu sufletul la gură. Iar dacă le spui să mai pună mâna şi pe Biblie sau pe o carte de rugăciuni, rişti să te auzi înjurat. Ei nu au timp de aşa ceva. Trebuie să citească rezultate, declaraţii, cronici, articole.

Zilnic, dar mai ales Duminica (ca să fie batjocorită şi Ziua Domnului), fotbalul este prezent pe aproape toate posturile de televiziune, de dimineaţa până seara : meciuri în direct, comentarii, discuţii, rezumate şi ultimele rezultate, goluri şi faze de joc reluate până la exasperare. Un specialist întoarce partidele pe toate părţile şi analizează tot felul de scheme de joc. Mai marii fotbalului tranşează cu sau fără seriozitate aspectele controversate ale săptămânii încheiate. Ce mai, fotbalul dovedeşte iar şi iar că e rege. În Ziua Domnului. Şi chiar şi în sărbătorile mari ale creştinătăţii. Pentru ei nu mai contează nici măcar Crăciunul şi Paştile.

La Judecată oare vor fi întrebaţi despre aceste nimicuri? Nu vor fi mai degrabă întrebaţi despre ce rugăciuni au citit şi despre cât de mult s-au rugat? Ce vor răspunde atunci ? Că nu au avut timp pentru rugăciune ? Că au fost obligaţi să vizioneze şapte meciuri pe săptămână la TV şi unul pe stadion ?  Că a fost necesar să citescă ziarele ? Că au avut nevoie să urmărească toate talk-show – urile şi să revadă golurile etapei ? Că a trebuit să discute cu prietenii ore în şir, prin fan-club – uri, prin bodegi şi restaurante, pe la toate colţurile şi locurile publice despre noutăţile din fotbal ? Asta vor răspunde ?

x

Într-o astfel de lume creştinul nu are ce căuta. Iar cei care participă la ea şi îşi zic creştini, sunt creştini numai cu  numele. Insuficient pentru mântuire.

Creştinul adevărat – sportiv sau suporter – caută în sport frumuseţea şi corectitudinea luptei, onestitatea, prietenia, sănătatea, bucuria reală. Această bucurile nu este condiţionată de prestaţia echipei favorite, de maniera de arbitraj, de atitudinea galeriei adverse. Nu este condiţionată nici măcar de rezultatul întrecerii. Toţi ştim să jubilăm la victorii. Dar adevăratul învingător este cel care, dacă a pierdut, uită să caute vinovaţi sau vinovăţii şi se duce senin, vesel, spre cel victorios, îi strânge mâna şi îi spune sincer, fără ironie sau ipocrizie : “Felicitări ! Astăzi ai fost mai bun ca mine” ! Învingător este cu adevărat şi cel care, deşi a câştigat, nu uită să-şi pună o mână pe umărul învinsului său şi să-i zică : “Astăzi eu am fost mai bun, dar data viitoare poate o să câştigi tu”.

Iată o frumoasă poveste adevărată, cu eroi anonimi (pentru noi, nu şi pentru Dumnezeu), povestită de Cristian Ţopescu şi Virgil Ludu : Campionul primeşte medalia de aur, ruptă din soare şi din flori… Învinşii, medalii de argint şi bronz şi strângeri de mâini. Campionul adesea mai este şi sărutat. Învinşii repetă uneori gestul, din prietenie, candoare, sau pentru TV. Dar iată, campionul ia câte o floare din buchetul său şi o oferă învinşilor care, în fond, puteau fi tot atât de bine, astăzi, învingătorii săi. Învinşii, până acum câteva clipe îngânduraţi şi trişti, zâmbesc. Cu înţelegere şi, parcă, cu dragoste. Gestul acesta nu-l vor uita. Şi-n ziua în care ei vor fi pe locul cel mai înalt de pe podium, vor împărţi frăţeşte florile. Aşa cum au adunat în ani străduinţele, speranţele, visele.

Învingătoare pot fi şi galeriile, atunci când nu este nevoie de garduri sau forţe de ordine pentru a le separa, atunci când se aplaudă reciproc şi îşi încurajează în mod sportiv echipa sau jucătorul, atunci când în loc de petarde sau sticle aruncă cu flori. Învingător poate fi şi arbitrul, atunci când, la finalul meciului, ştie că nu a favorizat nici o echipă şi că, dacă a greşit, ca om, nu a făcut-o intenţionat.

Şi uite că învingători pot fi toţi participanţii la o întrecere sportivă, atunci când îşi aduc aminte că înainte de toate sunt oameni, fii ai lui Dumnezeu şi fraţi unii cu alţii.

Iar dacă există un învins (şi bineînţeles că în sport există), acela trebuie neapărat să fie, fiecare, el însuşi, indiferent că e jucător, suporter, arbitru, antrenor. Pentru că “cea mai mare victorie a cuiva este de a se învinge pe sine” (Epictet, P.Calderon). Şi dacă totuşi vrei să fii mânios, singura mânie pe care trebuie să o încerci, când faci sport, este aceea de a voi să fii mai bun (Paul Vialar).

Creştinul adevărat, chiar dacă este campion mondial, se remarcă prin talent şi modestie, prin inteligenţă, hărnicie, condescendenţă, patriotism. Din contră, falsa vedetă indispune, irită, stârneşte proteste. Ea nu are nici una din virtuţile adevăratei vedete. Este cabotină, penibilă, contrar legii sportului. O astfel de vedetă este o insultă adusă spiritului sportiv, echilibrului de forţe din joc, o ameninţare a armoniei. Şi nimeni şi niciunde în lume nu va aplauda o falsă vedetă, aşa cum nimeni nu se va entuziasma de o splendidă bijuterie… falsă (C.Ţopescu, V.Ludu). Este greu să câştigi, dar este şi mai greu să meriţi acest lucru din plin.

Trebuie să se înţeleagă odată că spiritul sportului este contrar celui al războiului şi că spaţiile consacrate manifestaţiilor sportive sunt lăcaşe de educaţie şi cultură, nu de manifestare a unor instincte primare.

Ce performanţe sportive s-ar atinge dacă sportivii, în loc să se risipească în căutarea unor ţapi ispăşitori pentru înfrângeri, s-ar autoanaliza, căutând propriile lor defecte şi încercând să le elimine treptat ! Ce prost s-ar simţi arbitrii care, realizând că au greşit, nu ar fi atacaţi de nimeni ! “Să te cunoşti, să te stăpâneşti, să te învingi, iată frumuseţea eternă a sportului, aspiraţiile adevăratului sportiv şi condiţiile succesului său” (Pierre de Coubertin).  Maximum imperium imperare simi est.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea Thomas Arnold, un diacon din Lancham – o mică localitate engleză, situată în apropiere de Oxford – a pus bazele a ceea ce astăzi, în lumea sportului, se numeşte “fair play”, adică joc loial în raporturile dintre componenţii aceleiaşi echipe dar, în primul rând, faţă de adversar.

Spiritul de “fair play” înseamnă onoarea jocului, respectul total faţă de regulile de joc, faţă de adversar şi coechipier, seninătatea cu care se primeşte rezultatul unei lupte sportive, indiferent dacă este vorba de victorie sau înfrângere, comportamentul sportiv, civilizat, cu publicul, cu arbitrii, cu antrenorii, cu ziariştii, loialitatea faţă de culorile clubului.

Creştinul adevărat observă că nu era nevoie de “inventarea” acestui fair play. El regăseşte în paginile Sfintei Scripturi şi în slujbele bisericeşti  toate caracteristicile unei asemenea stări de spirit, dar mult mai profundă şi numită altfel : iubire, caracteristici pe care le transpune în practică nu numai cu prilejul unor întreceri sportive, ci în întreaga sa viaţă. Căci, nu-i aşa, întreaga viaţă a omului este o întrecere continuă. Cei care câştigă vor primi cununa mântuirii, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel : “Oare nu ştiţi că toţi cei ce aleargă în stadion toţi aleargă, dar numai unul ia premiul ? Deci, aşa să alergaţi, ca să luaţi darul. Şi oricine se luptă, se înfrânează de la toate : ei să ia o cunună stricăcioasă, iar noi una nestricăcioasă. Drept aceea, eu aşa alerg, şi nu orbeşte. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care bate văzduhul; ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl robesc ascultării, ca nu cumva altora propovăduind, eu însumni să mă fac netrebnic”    (I Corinteni 9, 24-27; Romani 9, 16; Galateni 5,7).

Toţi au posibilitatea să câştige, însă nu toţi doresc. Iar din cei care doresc, unii încearcă să învingă prin mijloace frauduloase. Însă, conform cuvintelor aceluiaşi Sfânt Apostol, “de nu se luptă cineva (la întreceri), nu se încununează, dacă nu se luptă după lege” (II Timotei 4,7; I Timotei 6, 12).

O formă de manifestare a dragostei creştine în sport este spiritul de echipă, evidenţiat prin credinţă şi dragoste faţă de culorile clubului, ani nenumăraţi la acelaşi club, cu aceiaşi colegi, încredere reciprocă, prietenie, modestie, capacitate de sacrificiu în momentele dificile.  Generalul englez Hunt, conducător al unei expediţii învingătoare pe Everest, spunea cândva că membrii echipei sale trebuie “mai întâi de toate să fie prieteni, să poată dovedi în clipele neprevăzute şi grele ale luptei, care nu lipsesc niciodată, încredere unul în altul, spirit de echipă. Fără aceasta este inutil să pleci la drum şi zadarnic să încerci să învingi imposibilul” !

O altă formă de manifestare a iubirii creştine în domeniul sportului o constituie aspectul acordat adversarului, înţeles ca aproapele tău, ca persoană ce valorează în ochii lui Dumnezeu tot atât ca şi tine, ca sportiv ce a muncit şi el din greu pentru a ajunge să concureze cu tine. Respectându-ţi adversarul te respecţi de fapt pe tine însuţi şi apreciind valoarea lui scoţi în evidenţă reala ta valoare, neumbrită de orgolii ieftine, de invidie ori de vanităţi.

Antrenorul de rugby Pik Colibaşi mărturisea : “Durerea fizică întâlnită în meciurile de rugby m-a făcut să înţeleg de ce… nu mă doare. Acceptasem în prealabil că şi adversarul are dreptul să mă lovească când mă plachează şi impactul îl consideram ca pe ceva normal. Ai făcut un pas înainte în gândirea ta în momentul în care accepţi că şi adversarul are aceleaşi drepturi ca şi tine, <<pentru că aşa este jocul>> sportului şi jocul vieţii. Ai reuşit TU să nu te consideri ceva deosebit, căruia nu trebuie să i se întâmple nimic rău şi poţi să te socoteşti integrat în colectivitate. De aceea senzaţiile şi sentimentele trăite pe terenul de sport trebuie să le treci prin filtrul minţii, al gândirii logice, pentru a reţine valoarea etică a experimentului în comportarea ta ulterioară”.

Însă cea mai înaltă formă de manifestare a dragostei creştine în sport este ajutorul dat adversarului la nevoie. Pentru a ilustra acest fapt, redăm aici o întâmplare povestită de dr. Virgil Ignat,un cunoscut schior român de la jumătatea secolului trecut :

“Prin anul 1950 participam la faza finală a unui concurs de schi între departamentele Ministerului Forţelor Armate, Sindicate şi Universitar, numărându-mă printre favoriţi. În ziua concursului timpul s-a schimbat brusc, o zi superbă, însorită, urmând unui timp geros şi mohorât, care transformase zăpada de pe pârtia de concurs în gheaţă. Cerasem schiurile pentru gheaţă, dar o bună parte a pârtiei era bine expusă la soare şi s-a muiat ceara cu care erau unse, schiurile mele devenind o piedică pentru alunecare. M-a cuprins disperarea văzând năruite speranţele mele, deoarece mi-ar fi trebuit o altfel de ceară, pe care nu o aveam, ceea ce era echivalent cu pierderea concursului. Atunci, ajutorul mi-a venit de unde mă aşteptam mai puţin şi anume din partea principalului meu concurent, reprezentantul departamentului M.F.A., maiorul Aurică Dobrescu. Acesta, văzând situaţia fără ieşire în care mă găseam, caută în sacul lui şi îmi oferă ceara mult dorită, pentru care aş fi dat şi luna de pe cer cu un minut mai înainte. Surprins, nu mi-a venit să cred că tocmai el mă scosese din încurcătură şi i-am replicat că prin ajutorul său riscă să piardă cursa, egalându-mi şansele. El mi-a răspuns că îşi dă seama de situaţie, dar consideră că nu ar fi drept să profite de avantajul pe care i-l oferea hazardul, aşa că, dorind să concurăm în condiţii egale, mă roagă să accept oferta. Concurând într-o cu totul altă stare de spirit am câştigat concursul, el clasându-se pe locul al doilea. De pe treapta a doua a podiumului de premiere Aurică îmi zâmbea fericit de parcă el ar fi fost câştigătorul. Şi de fapt, în această întrecere el a fost veritabilul învingător, căci pe lângă argintul medaliei, a câştigat aurul unei măreţii sufleteşti deosebite şi prietenia tuturor martorilor acestei întâmplări. Aşa i-am şi spus, mulţumindu-i din suflet pentru gestul său mărinimos, chiar în momentele premergătoare primirii medaliilor şi i-am rămas prieten credincios pe viaţă, prietenie pe care de atunci nimeni şi nimic nu a reuşit să o tulbure”.

În acest moment în lume se desfăşoară sute de competiţii sportive. Oare ce s-ar întâmpla dacă toate aceste competiţi ar fi întrerupte pentru o vreme iar sportivii, spectatorii, oficialităţile şi-ar îndrepta puţin privirea spre adâncul etern şi albastru al cerului, unde locuieşte Singurul şi Adevăratul Dumnezeu?

by

Referinţă Bibliografică

Florin T. Roman – FOTBALUL ŞI CELELALTE SPORTURI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 iunie 2016