George GOLDAMMER: BANCA AMINTIRILOR (14)

TOAMNA TÂRZIE

Repet, scriu pentru mine folosind „filtrul selectiv” din creier care ne ajută să uităm ce a fost rău şi să facă mai mult loc în a reţine ce ne face plăcere să ne reamintim în continuare. Pentru cine priveşte imaginea ataşată acestor rânduri scrise, presupun că „lăcusta” aşezată pe firul uscat de al unei flori, nu îi spune nimic. Consider că este normal, dar eu privind-o mă simt iar tânăr. Trăiesc atât de viu acele amintiri! Povestea începe într-o zi minunată de toamnă… în vremurile când mai aveam obiceiul să hoinăresc prin pădure. Stăteam acolo, în mijlocul ei, cu ochii deschişi, culcat pe pământul încălzit încă de razele soarelui, acel soare care îşi pierdea puterea în fiecare zi cu cât iarna bătea mai puternic la uşă! Acel pământ călduţ, care ne hrăneşte şi ne primeşte când trecem în veşnicie, îmi făcea bine, îl simţeam aşa de bun, atât de prietenos, de parcă am fi fost un singur corp!

Priveam cerul albastru pe care se plimbau norişori albi ca nişte miei albi jucăuşi. Sus la înălţimea copacilor mai cânta încă „ciocârlia”! Şi ce mult îmi plăcea s-o aud! Mă bucuram ca un copil că nu plecase încă spre ţările calde… Sunt o enigmă, până în zilele noastre, locurile unde migrează această aşa-numită de ornitologi „Alauda arvensis”, reprezentantă a ordinului „Passeriformes”. Unii zic că prin munţii Atlas, munţii din nordul Africii…

 

Ciocârlia este singura pasăre ce poate cânta în zbor! De fapt nu cânta niciodată pe crengile copacilor. O văd, mică, deasupra capului… Se opreşte din zbor, adică nu avansează şi se transformă parcă într-un „elicopter” înaripat. Îmi face impresia că se uita de sus la mine şi îmi cânta doar mie. Ce sentiment minunat! Prin cap îmi trece „Povestea ciocârliei” din volumul „File din cartea naturii” de Ion Agârbiceanu. Se zice că Lia ar fi fost o frumoasă fată de împărat. Ea avea o voce atât de minunată încât însuşi Soarele s-a îndrăgostit de ea! Desigur că şi Lia s-a îndrăgostit de luminosul Soare! Toată ziulica se uitau unul la celălalt cu multă dragoste. La un moment dat a vrut să plece acolo sus la iubitul ei Soarele… Dar nu putea! O bătrânică pe care a întâlnit-o pe drum, având puteri magice, a transformat-o într-o păsăruică! De atunci ea zboară în înaltul cerului pentru a fi cât mai aproape de iubitul ei, Soarele. Îi cântă atât de frumos încât acesta uită câteodată să mai apună! Iar eu, întins pe spate în iarbă, o ascultam cu nesaţ, cu dragoste şi cu admiraţie!

 

Dintr-o dată dispare… şi ciocârlia şi soarele, care se ascunde într-un nor… Mă uit în jurul meu, prin iarbă uscată. Furnicile mai caută hrană pentru iarnă ce sigur va veni în curând. Câte un fluture mai mic, de un albastru pal, parcă fără puteri, zboară ostenit  căutând câte-o floare, fie ea şi ofilită, pe care să se aşeze şi să îşi tragă sufletul! În stânga mea observ o tulpină firavă cu două rămurele la capăt cu câte o floaricică care a început să chelească pierzându-şi o parte din micile petale. Petalele s-au ofilit, puful lor a încărunţit… conturându-se doar punguţa cu seminţele, dovadă că s-a consolat cu reala lege a naturii care o va adormi sub zăpadă până la primăvara viitoare când viaţa se va trezi din nou iar micile bobiţe vor germina transformându-se în alte flori minunate.

 

Uitându-mă cu milă la planta necăjită… observai cum o mică lăcustă vroia parcă s-o înveselească aşezându-se pe tulpina ei pe care o clătina de zor, parcă s-o reînvie! Îşi freca picioruşele din spate ca un arcuş de vioră dar nu reuşea să scoată niciun sunet. Poate obosise, sau poate nu mai avea sacâz! Sau poate venise şi pentru ea toamna… M-am gândit să nu le las să piară… şi le-am luat acasă! Am luat deci cu mine tulpina cu cele două fire de floare inbatrinite şi lăcusta şi le-am imortalizat în răşină sintetică… (vezi foto) Am considerat că aşa vor trăi peste veacuri! Din colţul ochiului parcă îmi curgea o lacrimă de regret după frumoasa natură. În gând recitam cadenţat o poezie rămasă în memorie de pe vremea când eram copil: „Cri, cri, cri/ Toamnă gri/ Tare-s mic şi necăjit!”. Topârceanu, parcă! Si eu simţeam în suflet că sunt necăjit… că vremea trece cu mare viteză. Tempus Fugit!

 

Dinspre pădurea pe care o lăsam în urmă adia un vânt slab ce aducea un miros minunat al naturii pregătite de culcare până la primăvara viitoare. Dar parcă auzeam codrul din spatele meu murmurând şi dânsul o poezie tristă: „…Ziua scade, noaptea creşte/ Şi frunzişul mi-l răreşte./ Bate vântul frunza-n dungă/ Cântăreţii mi-i alungă;// Bate vântul dintr-o parte/ Iarna-i ici, vara-i departe./ Şi de ce să nu mă plec,/ Dacă păsările trec!/ Peste vârf de rămurele/ Trec în stoluri rândurele,/ Ducând gândurile mele/
Şi norocul meu cu ele//.
Cât de frumos vorbea codrul cu marele bard… Eminescu!

 

***
Cât de plăcut a fost să scriu aceaste amintiri, nesocotindu-mă nici scriitor şi nici mare povestitor! Nu cere nici un efort să aşterni pe hârtie ce este deja scris pe „banda memoriei”. Ştiut este că omul poate alerga cu picioarele cât îl ţin puterile… iar cu mintea cât îl ţine imaginaţia. Deci orice om se poate culca pe spate, şi cu ochi închişi… îşi poate imagina tot ce eu am simţit şi admirat în pădure în acea zi de toamnă târzie.

–––––––––

George GOLDHAMMER

Holon, Israel

21 septembrie 2016 (2022)

Facebooktwitterby feather