„De ce nu ieși din casă, doar nu e nimeni pe stradă”, o îmbiase cineva.  Mia însă se uită pe fereastră de după perdea, bănuitoare. În plimbările sale evită să întâlnească elevi ce merg la școală sau vecini ce-si plimbă câinii. E pandemie. Varianta precedentă a virusului, deși devastatoare, nu părea să fi fost atât de molipsitoare. Varianta nouă, însă, ocolește apărările imunitare naturale și dobândite, așa că infectările se răspândesc rapid, semănând cu un foc de paie. Deși se spune că ce-a fost mai greu a trecut, lui Mia i-e frică.

Unii cred că e sfârșitul izolării, dar Mia s-a învățat singură. Acum îi vine greu să se mobilizeze, să facă mici plimbări în jurul casei… Mâncarea vine acasă, comandată și-adusă la ușă. S-a zis cu vânatul, culesul, toate astea țin de trecut, a gândit ea. Acum poți comanda totul. Auzise că unii copii cred că fructele cresc în supermarket. De când ei nu mai intră nici în magazine, bunătățile cresc în mașinile ce transportă comenzile la domiciliul clientului.

Mia crezuse că pandemia va ține vreo săptămână-două, o lună-două, dar ea s-a lungit peste doi ani… de atunci Mia stă în comfortul căminului său, dar fără bucuria vreunui companion. Toate se învârt în jurul stâlpului casei sale, veche de peste 100 de ani, clădită pe timpul gripei spaniole. Deseori Mia se plimbă în jurul zidului ei central. Probabil că și primii proprietari îl înconjuraseră, mergând în cerc: prin bucătărie, spre sufragerie, pe lângă camera de la stradă, prin holul de intrare, înapoi în bucătărie, iar în sufragerie… și tot așa până amețeau.

Miei îi pare că și mintea i se învârtește în gol, focalizată pe lucruri mărunte: ce să mai mănânce, să facă ordine, să miște puțin. Prin casă. I se părea însă că cercul se îngustează… și brusc i-a revenit în minte cușca unui urs văzută la grădina zoologică, o groapă circulară, săpată în pământ… iar ea, copil, stătea la buza gropii unde ursul se învârtea în jurul cozii. Rar, el arunca o privire în sus. Mia se întrebase dacă se uita la ea, sau poate la cer. Ei îi plăcea să se învârtă cu ochii pe cer. De cele mai multe ori, însă, ursul mergea la pas, privind în pamânt. Plictisit. Nu îl amuzau nici fețele vesele ale copiilor ce râdeau zgomotos, să îi atragă atenția. Nimic nu-l mai interesa. Nici copiii nu zăboveau mult, doar ce să vadă, în afara unui urs singur și trist?  În vecinătatea lui se derulau, nonstop, alte singurătăți. Animalele păreau expuse ca-ntr-o vitrină, să fie admirate de-aproape. Mâncarea lor sosea la ore fixe, dar n-avea haz. Lipsea incertitudinea prinderii prăzii, gustul vânătorii. Predictibilitatea meniului zilnic, hotărât de alții, servit la botul animalelor, le seca entuziasmul. Ele păreau deranjate din plictisul lor.

Acum, Mia se învârtește, plictisită, în jurul stâlpului central al casei. Ea anticipase momentul reintrării în normal, deschiderea ușilor spre socializare. Până atunci, însă, va măsura camerele cu pasul, poate-și va pierde chiar interesul să descopere ce o înconjoară… Devenise sclava propriilor tabieturilor, aștepta venirea camionului ce-i aducea mâncarea acasă, acela în care cresc și se pârguiesc bananele, să fie consumate coapte.

Mia observă însă că cercul învârtirii sale se îngustează și mai mult, ba pare chiar să se închidă, ca un laț ce-o cuprinde și-o strânge tot mai tare. În afara casei ar fi atâta loc, ar putea merge și-n zigzag, dacă vroia, dar se obișnuise cu propriile constrângeri imaginare, clădite mai întâi din frică, consolidate prin obișnuință, din care îi era imposibil să se mai extragă.

Noroc că participa la câte un cenaclu online, muzeu virtual sau film. Avea câteva mici distracții, esențiale unei existențe tolerabile. Așa evada ea, măcar în spirit. O descătușare completă nu mai era însă posibilă. Mia simțea că era prea târziu pentru ea. Mai mult, credea că dacă va încerca să-și schimbe condiția, deabia atunci își va realiza captivitatea în fața obișnuințelor prizonieratul auto-impus, cu care se-nvățase.  Se simțea epuizată, prea obosită să-ncerce să trăiască ca-nainte – o viață de care deabia-și mai amintea.

Nu avea nici curiozitatea să afle ce era dincolo de marginile imaginate ale celulei sale, ce o țintuise locului, în timp ce se învârtea fără rost în jurul stâlpului casei, ce devenise centrul universului. Cușca-i era acum permanentă, nu mult mai largă decât cercul făcut odinioară de ursul din groapa aceea mirositoare. Picioarele Miei se îngreunaseră, deabia mai mișca, cu pași mici, ezitanți. Singurul grad de libertate pe care-l mai avea era învârtirea în cerc, cu ochii-n pământ. Măcar de-ar mai putea s-o facă, cu ochii pe cer…

–––––––––

Milena MUNTEANU

Toronto, Canada

Milena_v26@yahoo.com

1 august 2022

by

Referinţă Bibliografică

Milena MUNTEANU: ÎNVÂRTIRI ÎN CERC, CU OCHII PE CER/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 august 2022